Urzica moartă — Lamium album L. (fam. Labiatae)

joi, 5 septembrie 2013

Urzica moartă — Lamium album L. ('fam. Labiatae) -Planta este cunoscută şi sub denumirile: sugel-alb, ur- v ică creaţă. în scopuri medicinale se folosesc planta şi florile.
Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte specii de Lamium mult mai comune, cu floare roşie (in special Lamium purpureum L.. Lamium amplexicaule L., Lamium "laculatum L.) sau galbenă Galeobdolon luteum Huds), care au aceeaşi denumire populară de Urzică moartă. De aceea cînd vorbim de Lamium album este vorba de „Urzica moar­tă albă" aşa cum precizează denumirea ştiinţifică.
Se mai poate confunda cu:
-Ballota nigra L. (Cătuşe), plantă mai viguroasă, de pină la 1 m înălţime, cu frunze mici (2-5 cm) şi flori mărun­te; are corola pînă la 1 cm, faţă de 2 cm la Lamium album, rareori albă, mai adesea purpurie;
- Marrubium vulgare L. (Unguraş) care are flori albe ca la Lamium album, dar poate fi recunoscută uşor după părozitatea ce îi conferă o culoare generală alb-cenuşie.
Principii active: mucilagii, flavonoide, tanoizi, sapano- zide, glicozide, ulei volatil, săruri de potasiu etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Florile au acţiune emolientă, expectorantă şi astringentă. Planta, datorită conţinutului ridicat în tanin, este utilizată ca antidiareic. De asemenea creşte diureza şi are proprietăţi sedative.
Extern, are proprietăţi astringente.
Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de infuzie se în­trebuinţează, în special, în bolile aparatului genito-urinar: leucoree, dismenoree etc. şi în hipertrofia sau inflamaţia prostatei.
Urzica moartă este folosită pentru calmarea stărilor nervoase ale femeilor în timpul menopauzei.
în tulburările gastro-intestinale şi ale căilor respiratorii (bronşite), ceaiul de urzică moartă aduce o îmbunătăţire, avînd proprietăţi emoliente şi expectorante. De asemenea se recomandă în insomnii şi în diareele uşoare. în unele zone ale ţării, ceaiul de flori sau din tulpinile florifere de urzică moartă se lua în boli de piept, răceală, tuse şi tuse convulsivă ori se prepara cu conuri de molid un sirop şi acesta se dă­dea bolnavilor. Urzica fiartă în vin se dădea, dimineaţa, la amiază şi seara, bolnavilor de reumatism.
Extern, sub formă de băi, urzica moartă aduce ameliorări în abcese, tumori, varice, ulcere şi umflături datorită gutei.
Preparare şi administrare. Intern se administrează sub formă de infuzie: o jumătate de linguriţă de flori sau o lin­guriţă dc plantă mărunţită, la 250 ml apă clocotită; se lasă l0 minute; se strecoară, se îndulceşte cu zahăr şi se beau 2 iimiut'i pe zi.
Extern se foloseşte infuzia din 50 g de plată mărunţită In un litru de apă clocotită; după 15 minute, se strecoară, n Întrebuinţează în spălături vaginale, seara, înainte de culcare; de asemenea, se foloseşte în comprese, gargară, i li ime sau băi de şezut.
Zone de creştere. Planta creşte la umbră şi necesită lo­curi umede şi soluri uşoare, bogate în săruri minerale. Se tul Uneşte la marginea pădurilor sau în luminişuri, la umbra gardurilor, în tufărişuri, în întreaga ţară. Mai rar creşte în ( liupie şi mai abundentă în zona colinară pînă în cea sub- nlpină.
Este răspîndită în judeţele: Argeş, Prahova, Neamţ, Suceava etc.
Recoltare. Face parte din categoria plantelor cu cea mai lungă perioadă de recoltare, din martie pînă în septembrie, Intrucît înflorirea se face eşalonat. Recoltarea florilor se face pe timp uscat, după ce se ridică roua, prin ciupire, fără a fi strînsă între degete. Florile se pot obţine şi prin l ăierea tulpinilor şi detaşarea ulterioară a florilor.
Recoltarea părţii aeriene se face prin tăierea ei de sub ultimele frunze cu cuţitul sau prin cosire.

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae)

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae). In scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: substanţe de natură proteică, avînd un mare număr de aminoacizi, substanţe de natură glucidică, umine, steroli, cetone printre care metiJheptenona şi aceto- fenona, ulei volatil, substanţe grase, sitosteroH, acid formic, şi acetic, provitamina A, vitaminele C, BJ2 şi K, acid pan- totenic, acid folie, clorofilă, protoporfirină, coproporfirină, beta caroten, săruri de calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfaţi etc. Substanţele vezicante sunt: acidul formic, o enzimă şi o toxalbumină; prin uscare, ele se distrug, iar proprietatea vezicantă a urzicii dispare. 
Acţiune farmacodinamică. Creşte diureza (diuretic); are acţiune hemostatică, trofică emolientă şi expectorantă; activează circulaţia sîngeliu cu eliberare de histamme; elimină acidul uric; este astringentă şi antiseptică; antimicro- biană şi antidiareică; vitaminizantă şi hipoglicemiantă; acţiune d epuraţi vă şi galactogogă. Extern: stimulează refacerea ţesuturilor: are acţiune cicatrizantă- Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de ceai, influenţează în bine bronşitele, iar în stări de avitaminoză (anemia de primăvară), o cură de urzici aduce o înviorare a întregului organism. 
Datorită substanţelor proteice şi vitaminelor este folosită ca aliment. !n unele zone ale ţării, ceaiul din frunze şi vîrfuri flori- fere, îndulcit cu miere de albine sau zahăr, se folosea contra tusei, năduşelii şi durerilor de piept. Decoctul din rădăcini şi frunze se lua la fuse cu sînge, liidropizie (reţinerea apei în ţesuturi) şi hemoragii. Decoctul frunzelor se lua de asemenea pentru greutate la inimă şi leşin. Sub formă de ceai, eu acţiune diuretică, frunzele de urzică sunt folosite în bolile de rinichi, dizolvînd nisipul din acest organ (calculoză renală) şi influenţînd favorabil combaterea reumatismului şi gutei, prin eliminarea clorurilor şi acidului uric.
 Datorită vitaminei K pe care o conţine, ceaiul de frunze de urzică are însuşirea de a opri hemoragiile, motiv pentru care se recomandă în menstruaţii abundente (hipermenoree) şi neregulate, hemoragii uterine după naştere etc. In diaree şi dizenterie are rolul de a micşora flora miero- biană care a provoca! afecţiunea, ducînd acţiunea pînă la vindecare. în diabetul zaharat, ceaiul de urzică în amestec cu frunze de dud, nuc şi teci de fasole, face să scadă zahărul din sînge. Prin diureza pe care o produce, contribuie la reducerea apei acumulate în ţesuturi. Ceaiul din frunze de urzică mai este utilizat în obezitate, anemie (datorită fierului ce-1 conţine) şi reumatism. Extern se recomandă în tratamentul hemoroizilor he- jnoragici-, a rănilor greu vindecabile, a ulcerului varicos şi în supuraţii. Iu vechime, bolnavii de reumatism erau bătuţi cu urzică pal recoltată, care le producea o activare a circulaţiei itiip lui cu eliberare de histamină. Sub formă de băi, frunzele şi rădăcina de urzică, impre- i nă cu rădăcina de brusture, se folosesc pentru întărirea uidacinii părului, combaterea seboreei si a măfreţei. Frunzele de urzică, asociate cu alto plante, mai sint fo- Imile în vaginită atrofieă. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă il< ceai dintr-o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Extern: 20 g frunze la 200 ml apă clocotită: se utilizea¬ză sub formă de băi şi comprese. In hemoroizi cu hemoragii se foloseşte infuzia din 20 g frunze de urzică, 20 g flori de coada şoricelului, 60 g coajă de cruşîn; din acest amestec se ia o lingură şi se opăreşte cu .' pahare apă clocotită; după 10 minute se strecoară; se bea IIe un pahar pînă la un pahar şi jumătate la culcare. Acest < eai ajută la tonificarea stomacului.
 Zone de creştere. Creşte pe lingă case, garduri, magazii, In locuri gunoite (in special de pe lingă stîne) cu mult azot, pe malul apelor şi în tăieturi de pădure. Se întîlneşte în întreaga ţară din zona de cîmpie pînă în zona alpină. Recoltarea frunzelor se face în lunile mai-iunie (Folium l'iticae) fie prin strujirea direct de pe plantă a acestora cu mina înfăşurată într-o mănuşă groasă sau cîrpă, pentru a te evita urticarea, fie prin cosirea părţii aeriene şi strujirea ulterioară, dar înainte de a se produce ofilirea plantei. După iei oltare, frunzele nu se vor ţine presate sau înghesuite în- trucît se încing şi se 5negresc. Uscarea se va face în strat subţire, la umbră, deoarece lumina le decolorează.

Unguraşul -Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae)

Unguraşul — Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: bălţătură, ătuş- nică sălbatică, veronic. în scopuri medicinale se foloseşte planta. 
Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de specia Marrubium peregrinam I. (cătuşnică sălbatică, gutniţă) prin următoarele: — forma frunzelor la Marrubium peregrinum (a) este oval-lanceolată, cu peţiol scurt de 0,5-1 cm (la Marrubium vulgare, (b) este aproape rotundă şi cu peţiol lung cît limbul); — florile sunt mai puţine în verticil la Marrubium pere- t:rium, pînă la 10, în timp ce la Marrubium vulgare găsim 20-50; — la Marrubium peregrinum caliciul este cu 5 dinţi erecţi, dintre care unul mai mare, în timp ce la Marrubium vulgare acesta este cu 8-10 răsfrînţi.  In plus, Marrubium peregrinum in stare proaspătă are miros neplăcut, gustul foarte slab amar, fad, acrişor, astringent. Principii active: substanţă amară — marubina sau maru- biina —, acid marubic, tanin, ulei volatil, mucilagii şi substanţe pectice, rezine şi ceruri, acid ursolic, substanţe grase, o saponozidă şi o glicozidă, un alcaloid, colină, vitamina C, săruri minerale. 
Acţiune farmacodinamică. Intern. Tonic amar pentru restabilirea poftei de mîncare (stomahic). Măreşte contracţiile veziculei biliare (colagog). Elimină secreţiile bronhice (expectorant) şi calmează stările de spasm (antispastic). Are acţiune astringentă; este un bun emolient. Sărurile de sodiu şi potasiu ale acidului marubic ii conferă plantei proprietăţi colere- tice, stimulînd secreţia biliară a ficatului. Datorită azotatului de potasiu şi colinei existente în această plantă, extractele obţinute au efecte pozitive în aritmia cardiacă (reglează ritmul cardiac). Ca febrifug (scade temperatura corpului), în special la persoanele care prezintă intoleranţă la chinină. Extern are acţiune cicatrizantă. Utilizări terapeutice. Intern se administrează in anorexie (lipsa poftei de mîncare) şi ca tonic amar pentru resta¬bilirea poftei de mîncare, eoiagog şi coleretic, în bolile de fi¬cat, prin creşterea secreţiei biliare şi a contracţiei veziculei biliare, ajută la decongestionarea ficatului. Contribuie la elimi¬narea secreţiilor bronhice, calmînd stările de spasm în tuşea convulsivă şi astm. Este utilizată în aritmia cardiacă întrucît reglează ritmul cardiac. Extern se utilizează sub formă de infuzie în unele boli de piele, cicatrizarea rănilor şi ulceraţii vechi. 
Preparare şi administrare. O linguriţă de plantă mărunţii a la 200 ml apă clocotită; se beau 3ceaiuri pe zi, pe stomacul gol. întrucit planta este foarte amară, se recomandă o infuzie mai concentrată: 2 linguri la o ceaşcă de apă clocotită; ic ia cîte o lingură, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Extern, sub formă de infuzie: 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cum prese. Zone de creştere. Planta este adaptată la condiţii aride; o rezistentă la secetă, vegetează în condiţii de lumină direc¬tă. Suportă solurile bătătorite. Este răspîndită în întreaga ţară, pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, p㬺uni degradate şi aride. Creşte abundent în zona stepică; judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila, în Dobrogea şi în judeţele Galaţi, Vaslui, Iaşi şi Botoşani. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada iunie-septembrie, cînd planta este înflorită. Recoltarea se face fie prin tăierea vîrfurilor tulpinale ale plantelor izolate, fie prin cosire, îndepărtîndu-se părţile groase lignificate ale tulpinii. Produsul recoltat se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri aerate.

Ţintaura -Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae)

Ţintaura — Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: fierea pămîntului, frigurică, potroacă, floarea de friguri sau seînteuţă de friguri. în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se pot face confuzii cu specia Si- lene armeria L. (Maliţea) (b) de care se deosebeşte prin aceea că tulpina este cilindrică (la Centaurium umbellatum (a) este în 4 muchii), frunza are o singură nervură (la Centaurium umbcUatum are 3-5 nervuri), floarea are corola din 5 petale libere, iar androceul cu 10 stamine (la Centaurium umbcUatum corola are 5 petale unite într-un tub şi androceu cu 5 stamine).
 Principii active: eritaurina sau eritaurozida, identică cu genţiopicrozida, principiu amar de natură glicozidică, eritro- centaurozida -un heterozid neamar, un alcaloid eritri- cina, rezine, acid oleanolic, eril rosterină, substanţe amare, gume, substanţe minerale.
Acţiune farmacodinamică. Datorită mai ales eritaurozidei, principiu amar de natură glicozidică, are proprietăţi stimulatoare ale secreţiilor gastro-intestinale. Este eupeptic amar şi tonic aperitiv (stomahic). Scade febra, de unde se trage şi denumirea populară „floarea de friguri". Măreşte contracţia veziculei biliare (colagog). Utilizări terapeutice. Ţintaura este folosită pentru mărirea poftei de mîncare (în anorexie) şi regenerarea sîngelui la cei anemici (datorită principiului amar). Fiind un bun înlocuitor al proprietăţilor arborelui de China, se recomandă ca antitermic, scăzînd febra. Este indicat în diskinezii biliare şi, în general, în bolile de ficat, ameliorînd durerile prin acţiunea coleretică (creşterea se- creţiei biliare). în unele zone ale ţării, tulpinile florifere de ţintaură (cintaură) se uscau, se sfărâmau şi praful rezultat se punea în apă, ţuică sau vin; după ce se macera, se bea de 3 ori pe zi, pentru gripă, febră şi friguri (malarie). 
De asemenea ţintaura împreună cu pelinul şi cătuşnica (iarba-mî- ţoi)— Ncpeta cataria L. era folosită pentru scăldaturi la copiii bolnavi de epilepsie. Extern se foloseşte sub formă de băi în diferite boli ale pielii. Preparare şi administrare. Intern se administrează sub formă de ceai — o linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; după 15-20 minute ceaiul se strecoară; se bea a treia parte din conţinutul total, cu o jumătate de oră îna¬intea meselor principale. Tinctură se obţine din 20 g plantă mărunţită în 100 g alcool de 70°; se lasă la macerat 7-8 zile; din tinctură obţinută se iau 30-40 picături cu apă îndulcită sau vin, înaintea meselor principale. 
 Sirop: 10 g plantă mărunţită in 300 ml apă clocotită, . IUKII i.r> minute, apoi se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr, im nci'st sii'op se beau 3 păhărele pe zi, înaintea meselor Pi un i palo; se recomandă mai ales la copii. - Vin: 60 g plantă mărunţită într-un litru de vin; se lasă i . macerat timp de 8 zile; se strecoară şi se îndulceşte cu Ido '200 g zahăr, se bea cîte un păhărel înaintea meselor prin- i ipule. /.nur de creştere. Creşte la lumină sau semiumbră. Are o i ii pindire mare in întreaga ţară, de la cîmpie şi pînă în zona uhalpină, în fineţe şi poieni umede, tufărişuri, la marginea pădurilor, mai abundentă spre zona de deal. Se întîlneşte frecvent în judeţele: Arad. Bihor, Bistriţa- !\a: aud, Garaş-Severin, Hunedoara, Timiş, Gorj, Mehedinţi. Vilcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Suceava şi Vrancea. Recoltare. Atunci cînd planta este înflorită se recoltează prin tăierea cu cuţitul sau foarfeca. Se recoltează întreaga parte aeriană a plantei. Se va evita recoltarea prin smulgere. Uscarea se va face cu precauţie, deoarece se decolorează uşor in condiţii necorespunzătoare (uscare lentă, în strat "ros), la umbră, în buchete de plante legate nu prea strîns la bază, atîrnate pe sîrme sau sfori ori întinse în strat subţire, pe rame, hîrtii, rogojini, în încăperi călduroase şi bine aerate.

Turiţa mare - Agrimonia eupatoria L

marți, 3 septembrie 2013

Turiţa mare — Agrimonia eupatoria L. (fam. Rosaceae ) Mai este cunoscută sub denumirile: turicioară, leuşteanul muntelui, coada racului sau gălbenare de germe. Principii active: tanin de natură catechică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, biperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C şi K, acid ursolic. 
Acţiune farmacodinamică. Stimulează contracţia veziculei biliare (colagog); lizează (topesc) calculii biliari. Are proprietăţi astringente antidiareice, datorită taninurilor. Datorită substanţelor amare pe care le conţine, excită secreţiile gastro-intestinale, mărind apetitul (anorexie). 
Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în calculoză biliară. În tulburările căilor biliare şi gastrointestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o decongestionare a ficatului. Prin taninul pe care-1 conţine şi deci a acţiunii astringente determinate de acesta, turiţa mare este utilizată în combaterea diareii. Este recomandata în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul cronic, articular şi muscular. De asemenea, dă bune rezultate în unele stări alergice manifestate prin urticarie (mâncărime). Extern, sub formă de băi, se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi ca şi în unele afecţiuni oculare. În unele zone ale ţării, planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi pentru oprirea sângelui. Ceaiul preparat din părţile aeriene se mai lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi boli de rinichi. Sub formă de gargară, ceaiul de turiţă-mare este utilizat în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii. Preparare şi administrare. Infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.
 Notă. Nu se supradozează, întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice. Zone de creştere. Creşte în locuri semiumbrite cu umiditate mare, din zona de câmpie până în cea montană (la 1 000 m) în luminişuri şi margini de păduri, în tufărişuri, margini de drumuri, livezi şi pajişti. Este răspândită în judeţele Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Argeş, Ilfov, Buzău, Mehedinţi, Vâlcea, Bacău, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează la începutul înfloririi, din luna iunie până în prima jumătate a lunii august. Se taie cu cuţitul sau secera întreaga parte nelemnificată. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerate.

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae)

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: hericică, sporiş, târsoacă, troscoţel sau troscovă. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: acid salicilic liber şi combinat, taninuri, pigmenţi de natură flavonoidică; avicularozida, respectiv mabinozida cvercetolului şi camferitrozida, care este o ramnozidă a camferolului; vitamina C, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivaţii antrachinonici, ulei volatil. 
Acţiune fannacodinamică. Hipotensiv (scade tensiunea) şi astringent — antidiareic.
Utilizări terapeutice. Intern — se foloseşte ca tonifiant şi astringent în combaterea diareei. Împreună cu coada calului, troscotul este utilizat ca remineralizant la anemici şi conva¬lescenţi, mărind totodată pofta de mâncare. Este recomandat ca adjuvant în bolile de plămâni, în reumatism şi gută. În unele zone ale ţării, troscotul, fiert cu cicoare în lapte, se bea de trei ori pe zi, înainte de mese, contra vătămăturii (herniei). Extern, ceaiul de troscot ajută la cicatrizarea rănilor, se foloseşte în băi contra reumatismului (ceai din tulpini) si în vindecarea hemoroizilor. Preparare şi administrare. Se administrează sub formă de infuzie 2 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă cloco¬tită: se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se ob¬ţine din 20 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3 linguri pe zi. Zone de creştere- Creşte pe terenuri virane, pe marginea drumurilor şi şanţurilor, în locuri cultivate. Preferă locuri bătătorite; se adaptează în general pe orice sol, chiar pe nisi¬puri şi soluri sărate. Este o plantă rezistentă la secetă; creşte în locuri luminate. Se întâlneşte în toate judeţele ţării, mai ales în zona de câmpie şi deal. Recoltarea se face în perioada de înflorire din lunile mai- septembrie, prin smulgerea plantelor. Se îndepărtează rădăcinile şi părţile inferioare lemnificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire în poduri sau pe hârtie.

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae)

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: panseluţe de câmp, albăstrele, barba împăratului, catifeluţe, cârligei pătaţi, guşa găinii, micşunele, piciorul caprei, tămâioară sălbatică, toporaş. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 
Asemănări—deosebiri. Cu aceleaşi proprietăţi terapeutice, împreună cu Viola tricolor se recoltează şi Viola arvensis Murr. Se deosebeşte de Viola tricolor prin forma frunzei, fiind mai alungit ovată decât la Viola tricolor; florile sunt ceva mai mici (până la 1,5 cm), cu corola mai scurtă decât caliciul, de culoare galbenă, fără variaţii mari de nuanţe între petale. Principii active: mucilagii, saponozide triterpemee, derivaţi şi esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale, un pigment galben de natură flavonoidică (violacvercetozida), sinonim cu rutozida, carotenoide (violaxantine), anlocianozide, violanina care prin hidroliză se dedublează în glucoza, ramnoză, acid paracumaric şi delfinidină, ulei volatil, vita¬mina C, tanin, beta caroten, gume etc. 
Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor triterpenice şi rutozidei, are proprietăţi diuretice şt expectorante, fluidifică secreţiile bronhice; are calităţi emoliente. Drenează bila, fiind un bun colagog. Are activitate depurativă (curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor), antialergică şi uşor laxativă: Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în tuse şi bron¬şită datorită saponozidelor aflate în plantă, care ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. Datorită rutozidei şi saponozidelor infuzia obţinută din această plantă cu proprietăţi diuretice şi depurative (cu¬răţă sângele de toxine) este întrebuinţată în eczeme, urticarii, coşuri, furunculoze, ca şi în dermatoze de natură artritică şi dermatozele frecvente la copii. Mai este folosită în consti- paţie şi în unele afecţiuni renale. In unele sate din ţară, planta se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac. Decoctul se lua pentru scurgeri albe. Extern constituie un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele. Sub formă de comprese ameliorează dermatozele şi tuberculoza pielii. Rădăcina de trei fraţi pătaţi se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii. Preparare şi administrare. Intern: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se obţine din 4 linguri de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 3-4 ore. Zone de creştere. Planta se dezvoltă în zona de deal (incepând de la 200-300 m) până la etajul subalpin, în lunci umede, la marginea pădurilor, prin fineţe montane, pe coaste şi printre stânci. Se întâlneşte frecvent în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Iaşi şi Prahova. Este zonată în cul¬tură în judeţele: Cluj, Sălaj, Suceava, Neamţ şi Prahova. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în perioada de în¬florire din lunile mai-iunie, tăindu-se în întregime cu coasa sau secera. După culegere şi separare de fructificaţii, frunze îngălbenite şi plante străine, se pune la uscat în strat subţire, la umbră. Întoarcerea se face cu grijă pentru a se evita fărâmiţarea.
 

Most Reading

Tags