Teiul -tei cu frunza mare (tei mare) -Tilia platyphyllos

Teiul — tei cu frunza mare (tei mare) — Tilia platyphyllos scop., tei roşu (tei pădureţ, tei pucios) — Tilia cordata Mill., tei alb (tei argintiu) — Tilia tomentosa Moench (fam. Tiliaceae) 

În scopuri medicinale se utilizează floarea. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid poliuronic, hexoză şi metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză şi ramnoză; ulei volatil; flavonoide: cvercetrină, izocvercetrină, rutozidă, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină şi acetilcolină. În uleiul volatil se găseşte un alcool alifatic sescviterpenic — farnesolul — care imprimă florilor de tei mirosul caracteristic.

 Acţiune farmacodinamică: Intern, acţiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectorantă şi sedativă. Extern: calmant general, sub formă de băi şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern, datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, fîorile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produc o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronhice. Asociate cu muşeţel şi mentă, florile de tei uşurează digestia şi tonifică stomacul. Extern, fiind un calmant general şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi în liniştirea copiilor ner¬voşi şi bolnavilor de tuse convulsivă. 

De asemenea, ceaiul din flori de tei, la care se adaugă bicarbonat de sodiu, este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcă¬nelor, ţinându-se pe ochi timp de 10-15 minute. Preparare şi administrare. Intern — se utilizează sub formă de infuzie: o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Extern, pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită, la care se adaugă 5 g (o jumătate linguriţă) de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie din 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se stă în cadă 15-20 minute. Zone de creştere. Teiul roşu este cel mai răspândit în ţara noastră. Creşte bine pe solurile brune sau brun-roşcate, cu textură nisipo-lutoasă până la lutoasă; este o specie de semi- umbră. Altitudinal se întâlneşte în zona de deal la 500-600 m, de preferinţă fie în amestecuri, fie în arborete pure, mai rar în păduri din câmpie şi montane. Creşte frecvent mai ales în judeţele Arad, Caraş-Severin, Maramureş, Timiş, Argeş, Prahova, Bacău, Neamţ şi Suceava. Teiul alb are pretenţii mai ridicate faţă de temperatură. Este destul de rezistent la secetă. Vegetează bine pe soluri fertile revene. Altitudinal se cantonează cel mai jos dintre toate speciile de tei, în pădurile de câmpie, cu deosebire în sudul şi estul ţării. În Dobrogea, în pădurile de la poalele munţilor Măcinului, devine specia invadantă. Răspândirea cea mai mare o are în judeţele: Tulcea, Vaslui, Iaşi şi Buzău; se mai întâl¬neşte frecvent şi în Alba, Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Ilfov, precum şi în N-E ţării. Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină. Se întâlneşte în limita dintre câmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabile. Toate speciile se cultivă — dat fiind portul lor frumos şi mai ales mirosul plăcut din timpul înfloririi datorat unor glande nectarifere din floare —şi în localităţi, pe marginea şoselelor, în parcuri, grădini şi curţi. Recoltare. Florile de Tilia platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi Tilia corelata (Tei pucios) formează împreună produsul Flores Tiliae officinalis şi se culeg — primele la înce¬putul lui iunie, celelalte după circa două săptămîni, la înce¬putul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc. Florile de Tilia tomentosa se culeg, cel mai tîrziu, la înce¬putul lui iulie, cu sau fără bractee, fără a se amesteca cu cele ale celorlalte două specii. Recoltarea se face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, folosindu-se foarfeci de pomi cu coada lungă. Se recoltează floare cu floare sau vârfuri mici de crenguţe, fără să se afecteze ramurile mari. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri cu curent puternic. Se evită uscarea lentă întrucât produsul se brunifică uşor.

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae)

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarba lui Tatin, iarbă băloasă. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: ulei volatil, alantoină, mucilagii, sub¬stanţe de natură glicozidică; consolidină şi consolicină, tanin, colină, asparagină, gumirezine, zaharuri, amidon, cantităţi mici de alcaloizi — simfitocinoglosină, coniferină, substanţe minerale etc. Acţiune farmacodinamică: Intern, datorită alantoinei, principiul activ de bază, rădăcinile de tătăneasă au acţiune antiinflamatoare si hemostatică.

De asemenea este folosită ca astringent — antidiareică şi antidizenterică. Are proprietăţi emoliente şi expectorante. Este un bun cicatrizant şi hemostatic. I s-au recunoscut de asemenea proprietăţi antimilotice. Extern are efect decongestiv, astringent şi cicatrizant. Utilizări terapeutice. Intern, datorită proprietăţilor emoliente şi expectorante, rădăcina de tătăneasă este utilizată în afecţiuni respiratorii, bronşite şi tuse. Această proprietate este mărită dacă este folosită împreună cu alte plante ca: pătlagină, tei, nalbă. Datorită proprietăţilor hemostatice, calmante şi cicatrizante, tătăneasa este folosită în tratamentul plăgilor, scrântiturilor şi fracturilor, ca şi în ulcerul stomacal şi diaree (acţiunea astringentă a tarinului). Pentru aceleaşi proprietăţi este utilizată ca antidizenteric.

Acţiunea antimitotică a alantoinei face ca rădăcina de tătăneasă să fie utilizată cu rezultate bune în oprirea dezvoltării tumorilor. Extern. În medicina populară, tătăneasa a fost conside¬rată ca fiind una din cele mai importante plante medicinale. Aproape peste tot se folosea, în legături, pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor. În unele zone ale ţării, pentru fracturi de mâini şi picioare, rădăcina se spăla, se tăia în bucăţele mici, se punea într-o oală cu apă şi se fierbea până scădea la jumătate. Apoi, se amesteca cu făină de orz, se întindea pe o petică, care să cuprindă toată fractura, se stropea cu spirt şi se lega, după ce se îndreptau oasele la loc. Se înfăşură apoi cu cârpe curate, peste care se puneau lopăţelele de lemn, care fixau mâna sau piciorul rupt. Legătura se ţinea 48 de ore, udându-se cu spirt. Se schimba până se vindeca fractura. Sub formă de prişniţe şi băi este frecvent utilizată ca cicatrizant şi decongestiv în arsuri, inflamaţii ale încheietu¬rilor, hemoroizi şi ulcere varicoase. Cataplasmele cu decoct de tătăneasă reduc temperatura locală, atenuează durerile şi fac să dea înapoi procesele inflamatorii. Asociată cu alte plante ce conţin azulen, ca: muşeţel, coada şoricelului şi pelin, se poate folosi sub formă de gargară în abcesele dentare şi alte inflamaţii bucale. 

Preparare şi administrare. Intern — sub formă de decoct: o linguriţă de rădăcină mărunţită la 250 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern, decoct, cantitatea de rădăcină se dublează: se utilizează sub formă de comprese, băi, băi de şezut şi clisme. Zone de creştere. Planta creşte pe locuri deschise. Vegetează mai ales pe soluri grele, argiloase, cu apă stagnantă. Se întâlneşte de la câmpie până în zona montană inferioară, în buruienişurile de pe marginea apelor, prin şanţuri, în locuri băltite, zăvoaie, lunci, în întreaga ţară; apare uneori ca buruiană de culturi. Recoltare. Rădăcina se recoltează primăvara din martie până la începutul lui mai sau toamna de la sfârşitul lui sep¬tembrie până la primele îngheţuri. Recoltarea se face cu sapa sau cazmaua.

Talpa gastei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae)

Talpa gâştei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: cione, coada leului, creasta cocoşului, iarbă flocoasă, somnişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Chaiturus marrubiastrum L. Rehb. (b) (coada mâţei) care are frunzele eliptice, fără cei 5 lobi caracteristici care dau forma de „talpa gâştei". 

De asemenea corola nu are inel păros la interior ca la Leonurus cardiaca L. (a) şi are lobul inferior mai lung, la Leonurus acesta este mai scurt. Principii active: alcaloizi (leonurocardina sau stachidrina), substanţe glicozidice între care lieterozizi cardiotonici, cu acţiune similară strofantidinei, care prin hidroliză dau: ramnoză, un aglicon, glicozide amare cu structură sterolică, un glicozid amar (leonurină); tanoizi, ulei volatil, saponozide, rezine, vitaminele A, C şi E, acizi organici, substanţe minerale.  

Acţiune farmacodinamică. Intern are proprietăţi asemănătoare valerianei, dar de 3 ori mai puternice. Este sedativ puternic al sistemului nervos central şi cardiac hipotensiv. Extern: cicatrizant şi antiinflamator. Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în stări depresive nervoase, distonii neurovegetative (dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ). Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii de origine nervoasă, tulburări de menopauză (climacterium), liniştirea stărilor de sufocaţie în astm, pentru reglarea presiunii sângelui, făcând să scadă tensiunea arterială (în hipertensiune arterială). Se recomandă în toate stările în care organele sunt antrenate de o excitaţie nervoasă. Are acţiune stomahică (care favorizează digestia), datorită principiului amar. În anumite stări nervoase urmate de balonarea stomacului, ceaiul se recomandă dmtr-un amestec de talpa-gâştei, chimion, valeriană şi fenicul. Ceaiul din frunze, în amestec cu odolean se ia contra tensiunii mărite. Extern, în unele zone ale ţării, pentru dureri de spate, se pisează planta şi se amestecă cu unsoare (grăsime animală sau vegetală), cu care se fricţionează bolnavul.

 Preparare şi administrare. Intern — sub formă de infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. Pentru stări nervoase cu balonarea stomacului — infuzie: 20 g talpa gâştei, 20 g chimion, 20 g valeriană, 20 g fenicul, se amestecă; se infuzează o lingură din amestec cu o ceaşcă de apă. După 15 minute, ceaiul se strecoară şi se îndul¬ceşte cu zahăr. Se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Tinctura: 20 g plantă mărunţită la 100 g alcool de 70° care se macerează timp de 7-8 zile. Se iau 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.  Extern se foloseşte infuzia din 25 g plantă la 200 ml apă clocotită. Se utilizează sub formă de comprese şi băi. Decoct: 50 g plantă mărunţită la 1 litru de apă: se foloseşte sub formă de cataplasme la reducerea umflăturilor şi cicatrizarea rănilor. Zone de creştere. Vegetează în buruienile de pe marginea drumurilor şi căilor ferate, la marginea pădurilor sau în locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal — până Ia 500-600 m. Creşte în judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Maramureş, Timiş, Argeş, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Botoşani, Iaşi. Neamţ, Suceava, Vaslui. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează din iunie până la începutul lui august, când fructificarea devine abundentă, iar caliciul care persistă — spinos. Întrucât tulpina se lignifică spre bază, se taie cu foarfeca sau cuţitul doar vârful înflorit (circa 25 cm) şi ramurile, fără să depăşească 5 mm în diametru.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae)

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarbă de piatră, molotru galben, sulcină, trifoi mare, sufulf, sufulg. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Uneori se poate confunda cu Melilotus albus Medik., la care, aşa după cum arată şi numele, florile sunt albe. Principii active: prin dedublarea melilotozidului se formează glucoză şi acid cumaric. Mai conţin: cumarină, care imprimă mirosul specific plantei uscate, melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, substanţe de natură flavonoidică, rezine, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern: vasodilatator periferic, măreşte permeabilitatea vasculară, regenerează celula hepatică, scade tensiunea arterială; astringent şi aromatizant. Florile de sulfină se folosesc ca sedativ, expectorant, bipotensiv şi diuretic. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (băi). Utilizări terapeutice. Intern: în astm bronhie, bronşite, hipertensiune arterială, hepatită cronică, afecţiuni renale. Se utilizează ca expectorant şi emolient în tulburări gastro- intestinale şi în bolile aparatului respirator. Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor periferice, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială. În unele zone ale ţării, ceaiul de flori se ia în boli neuropsihice şi insomnii. Extern: se utilizează ca antiseptic în bolile de ochi, sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, afte, laringite, în reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros etc. Notă. Florile de sulfină şi levănţică se pun între haine şi rufe pentru a transmite un miros plăcut şi a alunga moliile. Preparare şi administrare. Intern —- infuzie; o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — infuzie. Cantitatea de plantă se dublează. Această infuzie se foloseşte în comprese, instilaţii pentru ochi, spălături şi gargară.  Pentru băi: infuzie din 100 g plantă uscată la 2 litri de apă; lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care tre¬buie să aibă temperatura de 37°C; se stă în cadă 15 — 20 mi¬nute. Zone de creştere. Vegetează pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creşte din câmpie până la 1 200-1 400 m, cu deosebire însă la altitudini medii. Creşte prin fineţe, semănături, coaste pietroase, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, în toate judeţele ţării. Recoltare. Are loc în timpul înfloririi plantei. Se strujesc inflorescenţele de pe tulpini, fără frunze, la subsuoara cărora se află. Dacă se strujesc numai florile, fără axul inflorescenţei, produsul este mai valoros.

Stejarul -Quercus robur L

Ştejarul — Quercus robur L., Quercus petraea (Matt) Liebl, Quercus sessiliflora Salisb. (fam. Fagaceae) În scopuri medicinale se foloseşte coaja. Principii active. Acid cvercitanic, catechine, acid elagic, acid galic, substanţe de natură triterpenică: friadelinol, acid nictanic. acid roburic, cvercetină; acizi cinamomici şi derivaţi flavonoidici, substanţe pectice şi rezinoase, zaharuri, oxalat de calciu, taninuri etc. Acţiune farmacodinamică. Intern, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbiene, se foloseşte în deranjamentul stomacal. Prin acţiunea de precipitare a proteinelor, are acţiune astringentă, hemostatică şi antisep¬tică. Extern: astringent, cicatrizant şi dezinfectant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în enterite, melene şi metroragii. Sub formă de fiertură (decoct) se întrebuinţează în combaterea diareii, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbicne care a produs deranjamentul stomacal. Extern: în hemoroizi, fistule anale, leucoree, faringite, gingivite, arsuri, degeraturi, transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor, plăgi care supurează; în gargarisme pentru ameliorarea stomatitelor. În unele zone ale ţării, coaja de stejar (cu conţinut bogat în taninuri) se fierbea cu piatra acră (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu — sau alaun), iar decoctul obţinut se ţinea în gură contra durerilor de gură; macerată în oţet, la care se adăuga şi alaun, se folosea în gingivite. Contra durerilor de măsele se mai folosea şi zeama de coajă de stejar, cu coajă de pă¬dureţ, putregai de răchită şi piatră acră. 

N o t ă. Datorită taninului se foloseşte ca antidot în intoxicaţii cu alcaloizi, săruri metalice toxice, plumb, eupru, staniu etc.

 Preparare şi administrare. Intern -decoct: 2 linguriţe la 200 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2 ceaiuri pe zi. Dintr-o linguriţă de ghindă prăjită şi măcinată se prepară o cafea care reglează scaunul în diaree; se bea dimineaţa pe stomacul gol o ceşcuţă, neîndulcită. 

Extern — decoct: 3 linguriţe la 200 ml apă rece. Se utilizează sub formă de gargară, comprese, băi de şezut, spălături vaginale şi băi în diferite boli de piele. 

Zone de creştere. Este foarte răspândit, ocupând 21 % din suprafaţa pădurilor noastre. Se întâlneşte în toată ţara începând din zona de câmpie şi până în zona dealurilor sau chiar montană inferioară. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este martie-aprilie, când scoarţa se desprinde uşor datorită începerii circulaţiei sevei. Se recoltează numai scoarţa netedă a ramurilor de 3-5 ani, cu grosimea până la 10 cm. Cu cuţitul se fac tăieturi inelare la distanţe de 10-30 cm care se unesc apoi printr-o tăietură în lung; se desprind astfel fragmente în formă de tub.

Sovarvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae)

Şovârvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: dost, broască, milot. În scopuri medicinale se foloseşte planta.

 Principii active: ulei volatil bogat în timol şi carvacrol, dar mai conţine cimol, origanen, dipenten, selinen, alfa terpiaen şi alte terpene; tanoizi formaţi din acid cafeic şi depsidele lor, acid ursolic, substanţe amare etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită componentelor din uleiul-volatil, are acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi în special asupra centrilor respiraţiei. Datorită substanţelor amare şi tanoizilor are o acţiune tonic-amară şi uşor astringentă, carminativă. Produce o uşoară bronho-dilataţie, fluidifică secreţiile bronhice şi ajută Ia expectoraţie. Extern: acţiune antiseptică. Utilizări terapeutice: Intern: în găsirile hipoacide, tuse convulsivă, traheite, bronşite, astm bronhie.

Datorită principiului amar pe care-1 conţine, cât şi a uleiului volatil, şovârvul esle întrebuinţat în bolile de stomac şi pentru a mări pofta de mâncare mai ales acolo unde se constată o diminuare a sucului gastric (hipoaciditate). Extern se foloseşte ca antiseptic, sub formă de băi aromatice sau comprese (prişniţe) în diferite boli de piele. În unele zone ale ţării, ceaiul de floare de şovârv se folo¬eşte pentru calmarea durerilor de dinţi şi pentru înlăturarea mirosului greu al gurii.

Preparare şi adminstrare. Intern — infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; pentru afecţiuni stomacale se iau 3-4 linguri pe zi, înainte de masă. Pentru celelalte afecţiuni: o linguriţă plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Pentru uşurarea expectoraţiei: infuzie dintr-un amestec de 10 g şovârv, 20 g frunze de podbal şi 20 g rădăcină de nalbă, se iau 2 linguriţe, care se opăresc cu un pahar de apă clocotită. După 15-20 minute, infuzia se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr şi se bea câte un sfert de pahar de 3-4 ori pe zi. Zone de creştere. Planta este răspândită în flora spontană, din câmpie până în zona subalpină. Se întâlneşte la margini de păduri, tufărişuri, pe marginea drumurilor, în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Gorj şi Vâlcea, Buzău şi Ilfov, Bacău, Neamţ, Suceava şi Vaslui. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare este cuprinsă între lunile iulie-august când planta este înflorită; se va face după ce se ridică rouă. Se taie cu secera sau cuţitul partea aeriană de la locul de ramificare, astfel ca produsul să aibă lungimea de 20 cm fără părţi lignificate.