Teiul -tei cu frunza mare (tei mare) -Tilia platyphyllos

Teiul — tei cu frunza mare (tei mare) — Tilia platyphyllos scop., tei roşu (tei pădureţ, tei pucios) — Tilia cordata Mill., tei alb (tei argintiu) — Tilia tomentosa Moench (fam. Tiliaceae) 

În scopuri medicinale se utilizează floarea. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid poliuronic, hexoză şi metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză şi ramnoză; ulei volatil; flavonoide: cvercetrină, izocvercetrină, rutozidă, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină şi acetilcolină. În uleiul volatil se găseşte un alcool alifatic sescviterpenic — farnesolul — care imprimă florilor de tei mirosul caracteristic.

 Acţiune farmacodinamică: Intern, acţiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectorantă şi sedativă. Extern: calmant general, sub formă de băi şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern, datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, fîorile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produc o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronhice. Asociate cu muşeţel şi mentă, florile de tei uşurează digestia şi tonifică stomacul. Extern, fiind un calmant general şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi în liniştirea copiilor ner¬voşi şi bolnavilor de tuse convulsivă. 

De asemenea, ceaiul din flori de tei, la care se adaugă bicarbonat de sodiu, este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcă¬nelor, ţinându-se pe ochi timp de 10-15 minute. Preparare şi administrare. Intern — se utilizează sub formă de infuzie: o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Extern, pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită, la care se adaugă 5 g (o jumătate linguriţă) de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie din 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se stă în cadă 15-20 minute. Zone de creştere. Teiul roşu este cel mai răspândit în ţara noastră. Creşte bine pe solurile brune sau brun-roşcate, cu textură nisipo-lutoasă până la lutoasă; este o specie de semi- umbră. Altitudinal se întâlneşte în zona de deal la 500-600 m, de preferinţă fie în amestecuri, fie în arborete pure, mai rar în păduri din câmpie şi montane. Creşte frecvent mai ales în judeţele Arad, Caraş-Severin, Maramureş, Timiş, Argeş, Prahova, Bacău, Neamţ şi Suceava. Teiul alb are pretenţii mai ridicate faţă de temperatură. Este destul de rezistent la secetă. Vegetează bine pe soluri fertile revene. Altitudinal se cantonează cel mai jos dintre toate speciile de tei, în pădurile de câmpie, cu deosebire în sudul şi estul ţării. În Dobrogea, în pădurile de la poalele munţilor Măcinului, devine specia invadantă. Răspândirea cea mai mare o are în judeţele: Tulcea, Vaslui, Iaşi şi Buzău; se mai întâl¬neşte frecvent şi în Alba, Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Ilfov, precum şi în N-E ţării. Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină. Se întâlneşte în limita dintre câmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabile. Toate speciile se cultivă — dat fiind portul lor frumos şi mai ales mirosul plăcut din timpul înfloririi datorat unor glande nectarifere din floare —şi în localităţi, pe marginea şoselelor, în parcuri, grădini şi curţi. Recoltare. Florile de Tilia platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi Tilia corelata (Tei pucios) formează împreună produsul Flores Tiliae officinalis şi se culeg — primele la înce¬putul lui iunie, celelalte după circa două săptămîni, la înce¬putul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc. Florile de Tilia tomentosa se culeg, cel mai tîrziu, la înce¬putul lui iulie, cu sau fără bractee, fără a se amesteca cu cele ale celorlalte două specii. Recoltarea se face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, folosindu-se foarfeci de pomi cu coada lungă. Se recoltează floare cu floare sau vârfuri mici de crenguţe, fără să se afecteze ramurile mari. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri cu curent puternic. Se evită uscarea lentă întrucât produsul se brunifică uşor.

Mesteacănul — Betula verrucosa Ehrh. (fam. Betulaceae)

Mesteacănul — Betula verrucosa Ehrh. (fam. Betulaceae) În scopuri medicinale sunt folosite frunzele. Principii active: saponine, tanin de natură pirocatehinică, metilpentozane, flavone cu glicol dimetilapigenol, betuloza, mucilagii, zaharoză, ulei volatil, rezine, esterul metilic al acidului betuloretinic, betulina etc.
Acţiune farmacodinamică. Scade tensiunea arterială, creşte permeabilitatea vasculară, creşte diureza, calculolitic (dizolvă calculii), depurativ (detoxifiant), sudorific, antiinflamator articular, elimină apa din ţesuturi, hipotensiv uşor, antigutos. Favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Au acţiune coleretică, antibiotică asupra bacilului Coli, stafilococului auriu şi alb Oxford si asupra bacilului anthracis. Utilizări terapeutice. În edeme de natură cardiacă sau renală, reumatism articular, hipertensiune arterială, nefrite

cronice, hipercolesterolemie, gută. Ceaiul de mesteacăn, prin diureza puternică pe care o produce, contribuire la eliminarea toxinelor din corp, sti¬mulează schimburile organice, având în acelaşi timp şi o acţi¬une depurativă. Multe boli de piele sunt influenţate în bine de o cură făcută cu acest ceai. Nu provoacă iritaţii ale parenchimului renal. După unii autori, ceaiul de mesteacăn are proprietatea de a dizolva piatra la rinichi (litiază renală). Se recomandă în boli de ficat.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie; 4—5 linguriţe la 200 ml apă clocotită; după răcire şi strecu¬rare, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu pen¬tru a se anula efectul acidului betuloretinic, care frânează diureza. După 6 ore se strecoară şi se bea în 2—3 reprize la un interval de 4 ore. Extern. Băile cu frunze de mesteacăn întăresc rădăcina părului şi influenţează în bine iritaţiile pielii. Zone de creştere. În zona dealurilor, dar poate coborî la câmpie sau urca în zona montană până la 1500 m pe coaste însorite. Se întâlneşte atât sub forma pădurilor pure cât şi a amestecurilor lor cu alte specii, spre limita dintre foioase şi conifere. Arborete mai importante sunt în judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Să¬laj, Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea, Argeş, Buzău, Dâm¬boviţa, Prahova, Gorj şi Vâlcea, Recoltare. Frunzele se recoltează în stadiu tânăr, când sunt lipicioase şi-au conţinut bogat în principii active. Peri¬oada optimă este din luna mai până în iulie şi se face prin strujirea ramurilor.

Lumânărica -Verbascum phlamoides L., Verbascum thapsiforme Sch. (fam. Scrophulariaceae)

Lumânărica -Verbascum phlamoides L., Verbascum thapsiforme Sch. (fam. Scrophulariaceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: coada lupului, coada boului, coada vacii, coada mielului, corovăţică. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări -deosebiri. Tot cu corola galbenă, asemănătoare mai sunt speciile Verbascum lychnitis L.,Verbascum banaticum Roch., Verbascum speciosum Schrad. care au filamentele staminelor galbene până la portocaliu. Diferenţierea între acestea şi speciile medicinale este destul de dificilă şi se poate face numai pe baza caracterelor sistematice. Mai uşor se diferenţiază speciile la care filamentele staminelor sunt purpuriu-violaceu viloase (Verbascum nigrum L., Ver bascum glabratutm Friv., Verbascum blattaria L.)
 Principii active: mucilagii, saponozide, verbasozidă care prin hidroliză dă acid cafeic, alcool, glucoză şi ramnoză; tanin, rezine, ulei volatil, zaharoză, carotenoizi fantoxantină), alfa crocetină, fitosteroli (verbasterol), aucubozid etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor şi saponozidelor au proprietăţi emoliente şi expectorante, fluidificând secreţiile bronhice. Au proprietăţi sudorifice.
Utilizări terapeutice. În inflamaţii acute bronhice, laringite acute. Asociate cu flori de nalbă, de tei, frunze de podbal, de pătlagină uşurează expectoraţia şi calmează tusea. Lichidul (ceaiul) se îndulceşte cu miere de albine sau zahăr şi se bea călduţ. Asociate cu frunze de podbal şi rădăcină de nalbă, florile de lumânărică dau un ceai bun pentru tratarea răguşelii. Din acest ceai se ia câte o lingură din oră în oră. Preparare şi administrare. Infuzie. Se prepară dintr-o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită: se beau 2 ceaiuri pe zi, de preferinţă călduţe. Zone de creştere. Creşte pe soiuri uşoare, aluvionare, nisipoase sau pietroase. Se întâlneşte de-a lungul drumurilor şi căilor ferate, în păşuni aride, pe prundişul de pe marginea apelor. Creşte în zona de şes şi deal, în întreaga ţară, mai ales în Transilvania şi Banat (judeţele: Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Sălaj), Oltenia (judeţele: Dolj şi Olt), Muntenia (jude¬ţele: Argeş, Buzău, Brăila, Dâmboviţa şi Prahova), Moldova (judeţele: Neamţ şi Suceava). Recoltare. Florile se recoltează eşalonat pe măsura deschiderii lor, din iunie şi până la începutul lui septembrie.  Recoltarea se face prin ciupirea corolei cu stamine, dimineaţa, după ce se ridică roua, numai până la orele 11-12, întrucât corola se închide când soarele încălzeşte puternic. În timpul recoltării, trebuie luate măsuri de protecţie, deoarece perii plantei inflamează pielea, mucoasele şi ochii. Se va purta îmbrăcăminte cu mâneci lungi şi închisă la gât. În timpul lucrului nu se va duce mâna la nas, ochi, pe faţă. După terminarea lucrului, se vor spăla mâinile şi faţa.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill. Primula elatior (L.) Grufb. (fam. Primulaceae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de ţâţa oii, ţîţa vacii, anghicel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi rădăcinile.
Asemănări-deosebiri. Confuzia se poate face în special cu rădăcini de Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers. sau cu cele de Eapatorium cannabinum L. O reacţie simplă face posibilă diferenţierea de aceste specii: pe secţiunea oblică a rădăcinii se pune o picătură de acid sulfuric concentrat. În cazul speciilor de Primula apare o coloraţie roz în timp ce la celelalte specii menţionate se formează o coloraţie brun-inchis-violetă sau neagră. În cazul în care apare o coloraţie roşie-portocalie este posibilă prezenţa rădăcinilor de Veratrum album L.
Principii active: saponozide triterpenice; primulina, aci­dul primulinic A şi alte saponozide, lieterozide generatoare de ulei volatil, primverozida şi primulaverozida, care prin hidroliză dau ca aglicon -esterul metilic al acidului metoxisalicilic; zaharuri, tanoizi, o enzimă -primveraza, flavonoide, amidon etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: fluidifică secreţiile bronhice, emolient, expectorant, topic (modifică local pielea sau mucoasa cavităţilor care comunică imediat cu mediul exterior), antispastic, sedativ şi sudorific. Extern: calmant, cicatrizant şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern se administrează în bronşite şi pneumonii, întrucât atât florile cât şi rădăcinile fluidifică secreţiile bronhice şi uşurează eliminarea lor. În tulburări gastro-intestinale şi afecţiuni renale şi vezicale. Extern, sub formă de cataplasme calde, se aplică pe locurile dureroase. Are acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 1—3g% flori sau decoct: l-3g% rădăcină mărunţită, pentru copii 0,5g% la care (decoct) se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu. Pentru a uşura expectoraţii şi calma tuşea, se iau 3—4 linguri de ceai pe zi. Extern, ca decoct -3-5 g%, sub formă de comprese.
Zone de creştere. În zona de deal şi de munte, din zona forestieră până în cea a pajiştilor alpine la 2 100 m altitudine. În flora spontană este răspândită în aproape toate jude­ţele ţării: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, Neamţ etc. Recoltare. În lunile aprilie-mai se culeg florile numai de la specia P. officinalis (cu caliciul verde-deschis colorat uni­form, iar corola aurie cu pete portocalii—în timp ce la P. elatior apar muchii ascuţite verde-închis la caliciu, iar corola este galbenă-sulfurie, înverzindu-se la uscare), cu caliciu. Rizomii cu rădăcinile se recoltează de la ambele specii, începând din aprilie, odată cu florile, perioada optimă fiind însă mai lungă -inclusiv iunie până la fructificare, scoţându-se cu sapa sau cazmaua.