Turiţa mare - Agrimonia eupatoria L

Turiţa mare — Agrimonia eupatoria L. (fam. Rosaceae ) Mai este cunoscută sub denumirile: turicioară, leuşteanul muntelui, coada racului sau gălbenare de germe. Principii active: tanin de natură catechică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, biperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C şi K, acid ursolic. 

Acţiune farmacodinamică. Stimulează contracţia veziculei biliare (colagog); lizează (topesc) calculii biliari. Are proprietăţi astringente antidiareice, datorită taninurilor. Datorită substanţelor amare pe care le conţine, excită secreţiile gastro-intestinale, mărind apetitul (anorexie). 

Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în calculoză biliară. În tulburările căilor biliare şi gastrointestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o decongestionare a ficatului. Prin taninul pe care-1 conţine şi deci a acţiunii astringente determinate de acesta, turiţa mare este utilizată în combaterea diareii. Este recomandata în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul cronic, articular şi muscular. De asemenea, dă bune rezultate în unele stări alergice manifestate prin urticarie (mâncărime). Extern, sub formă de băi, se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi ca şi în unele afecţiuni oculare. În unele zone ale ţării, planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi pentru oprirea sângelui. Ceaiul preparat din părţile aeriene se mai lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi boli de rinichi. Sub formă de gargară, ceaiul de turiţă-mare este utilizat în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii. Preparare şi administrare. Infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.

 Notă. Nu se supradozează, întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice. Zone de creştere. Creşte în locuri semiumbrite cu umiditate mare, din zona de câmpie până în cea montană (la 1 000 m) în luminişuri şi margini de păduri, în tufărişuri, margini de drumuri, livezi şi pajişti. Este răspândită în judeţele Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Argeş, Ilfov, Buzău, Mehedinţi, Vâlcea, Bacău, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează la începutul înfloririi, din luna iunie până în prima jumătate a lunii august. Se taie cu cuţitul sau secera întreaga parte nelemnificată. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerate.