Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae )

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae ) Alte denumiri cunoscute: cuscrior, mierea ursului şi su¬doare. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte două specii ce au următoarele caractere de diferenţiere: • La Pulmonaria montana Lej (b): — frunzele bazale sunt alungite, laceolate, cu baza îngustă (la Pulmonaria officinalis (a) sunt ovale sau eliptice, cu baza trunchiată); — culoarea este verde-deschis (la Pulmonaria officinalis este verde închis); — perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis sunt aspri); • La Pulmonaria rubra Schrott: — florile au culoarea constant roşie (la Pulmonaria officinalis culcarea virează de la roşu spre albastru)-; — frunzele bazale sunt alungite, cu baza atenuată (ca la Pufmonaria montana).
 Principii active: saponozide, alantoină, mucilagii, acid salicilic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze care prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze; acizii: stearic, palmitic şi miristic; fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroten şi cantităţi mari de vitamina C.

Acţiune farmacodinamică. Se foloseşte ca diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A. Are proprietăţi emoliente şi antiinflamatoare ca şi antidiareice, analgetice şi cicatrizante. Este un burt expectorant şi antispastic bronhie. Utilizări terapeutice. În bronşite, lariginte, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal. Frunzele de plămânărică se folosesc în bolile căilor respiratorii, uşurând expectoraţia şi calmând tusea şi răguşeala. 
 Datorită acţiunii diuretice se întrebuinţează în boli de rinichi şi vezică. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cica¬triza rănile prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric. Acidul silicic îi conferă plantei proprietăţi remineralizante. Datorită taninului este folosită în diaree. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o lingură de frunte la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, după mesele principale, îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Zone de creştere. Se găseşte în pădurile de foioase, mergând din zona de câmpie, până în cea de deal şi montană inferi¬oară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Planta este răspândită în Transilvania, Muntenia (jude¬ţele Dâmboviţa şi Ilfov), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ şi Suceava). Recoltare. Se face în funcţie de dezvoltarea plantei: pri¬măvara, începând din martie până în mai, se recoltează frunze¬le de pe tulpinile florifere; cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili

Pinul -Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae)

Pinul — Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae) Este cunoscut sub denumirile: chifăr, luciu, zetin, jneapăm sau jep. În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Principii active: ulei volatil care conţine alfa pinen, beta pinen, beta felandren, limonen, delta caren, acetat de bornil, aldehidă anisică şi caproică, alcooli, aldehide şi cetone, sescviterpenice etc-.
Acţiune farmacodinamică. Extractele şi uleiul volatil în concentraţii mici au efecte antiinflamatoare, antiseptice, ale căilor respiratorii şi căilor urinare. Are proprietăţi diuretice.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, traheite, pielite, cistite, uretrite. Extern: mugurii de pin se folosesc pentru băi cu acţiune antiseptică şi cicatrizantă.
Preparare şi administrare. Intern: infuzie din 2 linguriţe de muguri la 400 ml apă clocotită; după 15 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi. Din mugurii de pin se poate prepara un sirop zdrobindu- se 100 g muguri, peste care se toarnă 100 g alcool de 60°. Se lasă la macerat, într-un vas acoperit, timp de 12 ore, agitând din când în când; se toarnă apoi 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se strecoară printr-o pânză deasă. Se adaugă 640 g zahăr, se dizolvă la cald pe baia de apă, se filtrează printr-o pânză, se completează cu apă până la 1 kg şi se păs-trează în sticle de capacitate mică. Copiii vor lua 3 lingu¬riţe pe zi, iar adulţii 8 linguri pe zi. Zone de creştere. Vegetează în zona alpină, deasupra pădu¬rilor de conifere, între 1 500 m şi 2 300 m, în mase compacte sau pâlcuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, mai rar în Munţii Apuseni (Munţii Gilăului şi Munţii Bihorului), unde coboară până la 1 500 m altitudine. Ocupă mari suprafeţe în Munţii Rodnei, Călimani, Făgăraş, Iezer Păpuşa, Sebeşului, Parângului, dar mai ales Retezat.

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae )

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae ) Mai este cunoscută şi sub denumirile: peliniţă, pelin mic. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Artemisia vulgaris L. (Pelinariţa sau Pelinul negru), care are următoarele elemente distincte:
— în sol are un rizom multicapitat (la Artemisia absinthium lipseşte);
 — tulpina la Artemisia vulgaris este nepăroasă, are dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la Artemisia absinthium este păroasă şi verde cenuşie);
— frunzele pe partea superioară sunt verde-închis, nepăroase, sunt păroase doar pe faţa inferioară (la Artemisia absinthium sunt păroase pe ambele feţe, din care cauză faţa superioară are o culoare verde-cenuşie). Artemisia campestris L. (Pelin nemirositor) este glabră, atât pe tulpină, cât şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.
 Principii active: ulei volatil format din azulene, betatuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinen etc.; în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de procamazulene (artabsina, artemazulene); substanţele amare sunt reprezentate prin absintină (formată din artamarină, arta- marinină, artamaridină şi artamaridinină); flavonoizi, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, acizi organici, vitaminele B6 şi C etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Substanţele amare şi componentele uleiului volatil au acţiune excitantă a secreţiei gastrice, antiinflamatoare a mucoasei gastro-intestinale şi slab antihelmintică. Creşte diureza şi poate fi folosit şi ca laxativ. Extern este utilizat pentru proprietăţile lui dezinfectante, trofice, antihelmintice.

 Utilizări terapeutice. Intern se foloseşte în tratamentul gastritelor hipoacide, anorexie, edemelor renale, constipaţiilor. Decontul este apreciat pentru calităţile lui tonice, stimulând şi mărind secreţia organelor digestive. Dă rezultate bune şi în dispepsiile însoţite de constipaţii. Se recomandă aproape în toate bolile aparatului digestiv cu lenevirea stomacului, lipsă de aciditate, vărsături etc. Măreşte secreţia urinară, aducând o ameliorare în gută, hidropizie şi în general în bolile manifestate prin reţinerea apei în ţesuturi. Extern se întrebuinţează în tratamentul hemoroizilor şi în vaginitele atrofice. Se recomandă în cazul oxiurazei sub formă de băi sau clisme cu fiertură de pelin, asociat cu mu¬şeţel. Prin băi sau comprese sunt rapid ameliorate plăgile purulente.
N o t ă. Cura de pelin nu se prelungeşte prea mult timp doarece provoacă tulburări digestive şi nervoase. În cantităţi mari, uleiul volatil al acestei specii, provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi chiar moartea. Femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul deoarece dă un gust amar, neplăcut, laptelui. De asemenea nu se recomandă femeilor gravide. Este contraindicat în afecţiuni acute intestinale.
Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingurii de plantă la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize înaintea meselor principale. Fiind foarte amar, se îndulceşte. Antihelmintic: 1-2 linguriţe pulbere de plantă, amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol, concomitent cu clisma şi băile de şezut cu infuzie de pelin. Fiind foarte amar, în locul ceaiului, se poate prepara o tinctură, din care se iau câte 15-20 picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.Tinctura se prepară din 20 g plantă mărunţită, care se macerează în 100 g alcool de 70°, timp de 7 zile. Sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot lua 1 -2 g ca tonic şi 2-3 g dimineaţa pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali. Cura durează 5 zile. Zone de creştere: Este comună în întreaga ţară în zona de şes şi deal, pe lângă canalele de irigaţie. În locuri necultivate, pe marginea drumurilor, gardurilor, pe coaste pietroa¬se. Este cultivată în partea de şes şi colinară a Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi sudul Moldovei. Zone favorabile fiind în judeţele: Buzău, Prahova, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Olt şi Dolj. Recoltare. Când se urmăreşte conţinutul ridicat în sub¬stanţe amare, recoltarea se face pe tot timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie. Când se urmăreşte ca produsul să fie bogat în ulei vola¬til, recoltarea se va face la sfârşitul lui iunie şi în iulie, adică înaintea şi la începutul înfloririi. Recoltarea se face numai pe timp uscat, de preferat spre mijlocul zilei, tăindu-se vârfurile înflorite până la diametrul de 3 mm, ramurile şi frunzele bazale, tulpinile sterile, fără părţile lemnificate.

Nalba mare — Althaea officinalis L. (fam. Malvaceae)

Nalba mare — Althaea officinalis L. (fam. Malvaceae) Este cunoscută şi sub denumirea de nalbă albă. În scopuri medicinale se folosesc rădăcina, frunzele şi florile.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia înrudită Lavatera thurinigiaca L. (Salvie albă), care se deosebeşte de specia medicinală prin florile dispuse solitar la axila frunzelor, mult mai mari decât la Althaea officinalis, având 5-8 cm în diametru faţă de 2-3 cm, iar petalele puternic emarginate (la Althaea officinalis sunt drepte) şi cu numai 3 sepale în caliciul extern faţă de 6-9 la Althaea officinalis; frunzele au peri rari numai pe faţa inferioară, în timp ce la Althaea officinalis ele sunt moi, mătăsoase datorită părozităţii abundente. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid galacturonic, ramnoză, arabinoză, glucoză, metilpentoze; amidon, zaharuri, asparagină, substanţe grase, pectine, hetaină, tanin, substanţe rezinoase etc. Principii active ale frunzelor şi florilor: mucilagii, tanin, flavonoizi etc.
Acţiune farmacodinamică. Principiile active ale rădăcinii au acţiune internă secretolitică pulmonară, emolientă, expectorantă, antiinflamatoare a aparatului respirator, renal şi gastro-intestinal (datorită substanţelor mucilaginoase şi produşilor de hidroliză ai acestora). Extern: acţiune emolientă şi antiinflamatoare. Frunzele şi florile se utilizează extern sub formă de cataplasme, ca emolient şi calmant.

 Utilizări terapeutice. Intern, rădăcina, sub formă de ceai (macerare la rece), la inflamaţiile căilor respiratorii (tuse, bronşită, laringită) precum şi în infecţiile renale şi tulburări gastro-intestinale. Extern se recomandă în laringite, traheite, spălături vaginale, ten uscat. Frunzele şi florile se utilizează extern ca emolient şi calmant sub formă de cataplasme în furunculoză (grăbeşte coacerea lor). Frunzele de nalbă asociate cu flori de muşeţel şi cu capsule de mac dau o bună gargară pentru amigdalite şi abcese dentare. Sub formă de clismă se folosesc în hemoroizi. Decoctul de rădăcină se foloseşte în laringite, traheite, sub formă de gargară, comprese la ochi, precum şi în spălături vaginale. Pe tenul uscat şi cu riduri se folosesc comprese care se ţin pe faţă timp de 10-15 minute. Ca atare, rădăcinile ţinute în gură înlătură răguşeala, iar la copii se folosesc pentru a favoriza apariţia dentiţiei. Preparare, şi administrare, Intern: macerare la rece — o lingură de rădăcină în 250 ml apă, la temperatura camerei, timp de 30 minute; după strecurare se adaugă puţin (un vârf de cuţit) bicarbonat de sodiu, pentru a nu se produce iritaţii stomacale. După îndulcire, cantitatea se bea fracţionat, în 3-4 reprize, în decursul unei zile. Extern: infuzie — 2 linguri de frunze în 250 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cataplasme, în furunculoză. Decoct: 20 g rădăcină la 200 ml apă rece; se fierbe timp de 10 minute; se utilizează sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului (laringite, traheite) şi în spălături vaginale. Decoct (în cosmetică): 30 g rădăcină mărunţită la 500 ml apă rece; se fierbe 10 minute; se strecoară şi se adaugă 2 linguriţe de miere; se utilizează sub formă de comprese pentru tenul uscat şi riduri. Zone de creştere. în flora spontană vegetează numai în zona de câmpie, prin locuri nisipoase de pe lângă ape curgă¬toare sau bălţi, în zăvoaie, pe lângă trestişuri, îndeosebi în Oltenia şi Muntenia, în judeţele limitrofe Dunării (Mehe¬dinţi, Dolj, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila) în Dobrogea — atât în judeţul Constanţa, cât şi în Tulcea — mai ales în deltă, în Transilvania, — în câmpia de vest (judeţele: Timiş, Bihor şi Satu-Mare). Recoltare. Frunzele se recoltează înainte de înflorire şi cel târziu la începutul înfloririi, deoarece ulterior planta este atacată de puricii de plante (lunile mai-august). Recoltarea se face numai prin ciupire, nu şi prin strujire, deoarece frunzele trebuie luate fără peţiol. Florile se recoltează la începutul înfloririi, cu caliciu cu tot. Pentru rădăcini momentul optim este în lunile octombrie- noiembrie, după uscarea părţii aeriene, când conţinutul în substanţe active este maxim, precum şi la începutul primăverii (martie şi prima jumătate a lui aprilie). Când se recoltează, rădăcina de nalbă nu se spală deoarece apa dizolvă cu uşurinţă mucilagiile. Rădăcinile sunt mai întâi decorticate (curăţate de coajă până la stratul alb), apoi tăiate în bucăţele mici, după care se usucă la temperatura de maximum 40°C.

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae )

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae ) Este cunoscut sub denumirile: cocăzar de munte, smârdar. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Frunzele de Vaccinium vitis idaea L. se pot confunda cu cele de Rhododendron Kotschyi Simk. (Smirdar), care sunt de asemenea persistente şi pieloase, dar mai îngustate către vârf şi bază, iar pe dos cu pete rugi¬nii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smârdarul are flori mari roşii- purpurii (de unde şi numele de Bujor de munte) şi mici în timpul fructificării, deoarece smirdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe când merişorul are bacă.
Principii active: arbutozidă, glicozid al hidrohinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri ale acizilor organici, leucoantociani şi flavonoli glicozidaţi; leucocianiclină, cvercetol, cianiclină, derivaţi fenil- propanolici etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită arbutozidului, care se scindează în organism cu formare de hidrochinonă, şi flavonoizilor, principiile active din frunzele de merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant-renală. Au acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi astringentă.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în gută, reumatism, cistite, pielite, diaree. Notă.În afecţiunile renale se ia şi puţin bicarbonat de sodiu. Nu se administrează în timpul sarcinii.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de maceraţie -2 linguriţe de frunze în 100 ml apă rece; se lasă în repaus 15 minute; se strecoară. Peste frunzele rămase se adaugă 100 ml apă clocotită; se fierbe 15 minute. După 10 minute se strecoară şi se amestecă ambele lichide; se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat. Pentru prepararea ceaiului se mai poate folosi şi următoarea formulă: 30 g frunze de merişor, 10 g flori de albăstrele şi 10 g rădăcină de lemn dulce. O lingură din acest amestec de plante se opăreşte cu un pahar de apă clocotită. Se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească, apoi se strecoară. Se îndulceşte şi se bea ca diuretic, câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a ceaiului, se reco¬mandă să se ia concomilent şi bicarbonat de sodiu care sporeşte alcalinitatea urinii. Zone de creştere. Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a afinului (circa 1 300-1 400m). Se întâlneşte în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite şi în molidişuri. Răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara şi Sibiu, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi Suceava. Recoltare. Lunile septembrie-octombrie, când conţinu¬tul în substanţe active al plantei este maxim, sunt recomandate pentru recoltare. Se taie cu cuţitul, briceagul sau foarfeca ramurile cu frunze tinere, celelalte având un conţinut redus în principii active.