Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae)

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae). In scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: substanţe de natură proteică, avînd un mare număr de aminoacizi, substanţe de natură glucidică, umine, steroli, cetone printre care metiJheptenona şi aceto- fenona, ulei volatil, substanţe grase, sitosteroH, acid formic, şi acetic, provitamina A, vitaminele C, BJ2 şi K, acid pan- totenic, acid folie, clorofilă, protoporfirină, coproporfirină, beta caroten, săruri de calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfaţi etc. Substanţele vezicante sunt: acidul formic, o enzimă şi o toxalbumină; prin uscare, ele se distrug, iar proprietatea vezicantă a urzicii dispare. 

Acţiune farmacodinamică. Creşte diureza (diuretic); are acţiune hemostatică, trofică emolientă şi expectorantă; activează circulaţia sîngeliu cu eliberare de histamme; elimină acidul uric; este astringentă şi antiseptică; antimicro- biană şi antidiareică; vitaminizantă şi hipoglicemiantă; acţiune d epuraţi vă şi galactogogă. Extern: stimulează refacerea ţesuturilor: are acţiune cicatrizantă- Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de ceai, influenţează în bine bronşitele, iar în stări de avitaminoză (anemia de primăvară), o cură de urzici aduce o înviorare a întregului organism. 

Datorită substanţelor proteice şi vitaminelor este folosită ca aliment. !n unele zone ale ţării, ceaiul din frunze şi vîrfuri flori- fere, îndulcit cu miere de albine sau zahăr, se folosea contra tusei, năduşelii şi durerilor de piept. Decoctul din rădăcini şi frunze se lua la fuse cu sînge, liidropizie (reţinerea apei în ţesuturi) şi hemoragii. Decoctul frunzelor se lua de asemenea pentru greutate la inimă şi leşin. Sub formă de ceai, eu acţiune diuretică, frunzele de urzică sunt folosite în bolile de rinichi, dizolvînd nisipul din acest organ (calculoză renală) şi influenţînd favorabil combaterea reumatismului şi gutei, prin eliminarea clorurilor şi acidului uric.

 Datorită vitaminei K pe care o conţine, ceaiul de frunze de urzică are însuşirea de a opri hemoragiile, motiv pentru care se recomandă în menstruaţii abundente (hipermenoree) şi neregulate, hemoragii uterine după naştere etc. In diaree şi dizenterie are rolul de a micşora flora miero- biană care a provoca! afecţiunea, ducînd acţiunea pînă la vindecare. în diabetul zaharat, ceaiul de urzică în amestec cu frunze de dud, nuc şi teci de fasole, face să scadă zahărul din sînge. Prin diureza pe care o produce, contribuie la reducerea apei acumulate în ţesuturi. Ceaiul din frunze de urzică mai este utilizat în obezitate, anemie (datorită fierului ce-1 conţine) şi reumatism. Extern se recomandă în tratamentul hemoroizilor he- jnoragici-, a rănilor greu vindecabile, a ulcerului varicos şi în supuraţii. Iu vechime, bolnavii de reumatism erau bătuţi cu urzică pal recoltată, care le producea o activare a circulaţiei itiip lui cu eliberare de histamină. Sub formă de băi, frunzele şi rădăcina de urzică, impre- i nă cu rădăcina de brusture, se folosesc pentru întărirea uidacinii părului, combaterea seboreei si a măfreţei. Frunzele de urzică, asociate cu alto plante, mai sint fo- Imile în vaginită atrofieă. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă il< ceai dintr-o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Extern: 20 g frunze la 200 ml apă clocotită: se utilizea¬ză sub formă de băi şi comprese. In hemoroizi cu hemoragii se foloseşte infuzia din 20 g frunze de urzică, 20 g flori de coada şoricelului, 60 g coajă de cruşîn; din acest amestec se ia o lingură şi se opăreşte cu .' pahare apă clocotită; după 10 minute se strecoară; se bea IIe un pahar pînă la un pahar şi jumătate la culcare. Acest < eai ajută la tonificarea stomacului.

 Zone de creştere. Creşte pe lingă case, garduri, magazii, In locuri gunoite (in special de pe lingă stîne) cu mult azot, pe malul apelor şi în tăieturi de pădure. Se întîlneşte în întreaga ţară din zona de cîmpie pînă în zona alpină. Recoltarea frunzelor se face în lunile mai-iunie (Folium l'iticae) fie prin strujirea direct de pe plantă a acestora cu mina înfăşurată într-o mănuşă groasă sau cîrpă, pentru a te evita urticarea, fie prin cosirea părţii aeriene şi strujirea ulterioară, dar înainte de a se produce ofilirea plantei. După iei oltare, frunzele nu se vor ţine presate sau înghesuite în- trucît se încing şi se 5negresc. Uscarea se va face în strat subţire, la umbră, deoarece lumina le decolorează.

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae)

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: panseluţe de câmp, albăstrele, barba împăratului, catifeluţe, cârligei pătaţi, guşa găinii, micşunele, piciorul caprei, tămâioară sălbatică, toporaş. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări—deosebiri. Cu aceleaşi proprietăţi terapeutice, împreună cu Viola tricolor se recoltează şi Viola arvensis Murr. Se deosebeşte de Viola tricolor prin forma frunzei, fiind mai alungit ovată decât la Viola tricolor; florile sunt ceva mai mici (până la 1,5 cm), cu corola mai scurtă decât caliciul, de culoare galbenă, fără variaţii mari de nuanţe între petale. Principii active: mucilagii, saponozide triterpemee, derivaţi şi esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale, un pigment galben de natură flavonoidică (violacvercetozida), sinonim cu rutozida, carotenoide (violaxantine), anlocianozide, violanina care prin hidroliză se dedublează în glucoza, ramnoză, acid paracumaric şi delfinidină, ulei volatil, vita¬mina C, tanin, beta caroten, gume etc. 

Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor triterpenice şi rutozidei, are proprietăţi diuretice şt expectorante, fluidifică secreţiile bronhice; are calităţi emoliente. Drenează bila, fiind un bun colagog. Are activitate depurativă (curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor), antialergică şi uşor laxativă: Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în tuse şi bron¬şită datorită saponozidelor aflate în plantă, care ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. Datorită rutozidei şi saponozidelor infuzia obţinută din această plantă cu proprietăţi diuretice şi depurative (cu¬răţă sângele de toxine) este întrebuinţată în eczeme, urticarii, coşuri, furunculoze, ca şi în dermatoze de natură artritică şi dermatozele frecvente la copii. Mai este folosită în consti- paţie şi în unele afecţiuni renale. In unele sate din ţară, planta se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac. Decoctul se lua pentru scurgeri albe. Extern constituie un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele. Sub formă de comprese ameliorează dermatozele şi tuberculoza pielii. Rădăcina de trei fraţi pătaţi se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii. Preparare şi administrare. Intern: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se obţine din 4 linguri de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 3-4 ore. Zone de creştere. Planta se dezvoltă în zona de deal (incepând de la 200-300 m) până la etajul subalpin, în lunci umede, la marginea pădurilor, prin fineţe montane, pe coaste şi printre stânci. Se întâlneşte frecvent în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Iaşi şi Prahova. Este zonată în cul¬tură în judeţele: Cluj, Sălaj, Suceava, Neamţ şi Prahova. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în perioada de în¬florire din lunile mai-iunie, tăindu-se în întregime cu coasa sau secera. După culegere şi separare de fructificaţii, frunze îngălbenite şi plante străine, se pune la uscat în strat subţire, la umbră. Întoarcerea se face cu grijă pentru a se evita fărâmiţarea.

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae)

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae) Mai este cunoscut şi sub denumirea de spinul vânăt; în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Eryngium campestre şi Eryngium maritimum. Culoarea albăstruie carac- teristică este suficientă pentru a evita orice confuzie, celelalte două specii având culoarea verzui-deschis. 

Principii active: saponozide, printre care saniculasaponozida B care prin hidroliză pune în libertate glucoză şi saniculagenol A, eringium genol A B C D., barringtogenol G şi ringinol A.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponinelor pe care le conţine, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor. Tot datorită lor, are şi acţiune diuretică. Este folosită în special pentru activitatea expectorantă şi ca antispastic bronhic. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite şi tuse convulsivă. În multe zone ale ţării, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere este folosit contra tusei convulsive. 

De asemenea, decoctul ţinut în gură mai este folosit pentru durerile de dinţi, în parodontoză şi carii dentare. Datorită acţiunii diuretice, este utilizat în reteriţiile urinare. Scaiul vânăt asociat cu frunze de pătlagină şi cimbrişor aduce calmarea rapidă în tusea convulsivă şi în tusea provocată de bronşită. Extern, decoctul, sub formă de băi, este folosit în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermafitoze) de pe capul copiilor. 

Preparare şi administrare. Intern — decoct : 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă rece; se iau 3-4 linguri pe zi; se bea îndulcit cu miere de albine sau cu zahăr. Extern: aceeaşi formulă de preparare ca mai sus. Zone de creştere. Creşte în păşuni şi fâneţe, în locuri necul¬tivate ca: răzoare, pe marginea drumurilor şi căilor ferate. Vegetează pe soluri uşoare, nisipoase. Altitudinal merge din zona de câmpie până în cea de deal la 500-000 m. Se întâlneşte în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu şi în Banat. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în pe¬rioada înfloritului, în lunile iulie-august, tăindu-se de la bază, pentru a se obţine un produs cu frunzele bazale. Planta fiind ghimpoasă, este bine ca mâinile să fie protejate printr-o mănuşă groasă.

Săpunariţa - Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae)

Săpunariţa — Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: odogaci, ciulin roşu, săpunul calului, asudul calului, floarea călugărului, floare de săpun, flori albe, săpunul popii. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: saponozide triterpenice denumite global saporubină sau acid saporubinic. Prin hidroliză saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai impor¬tant se numeşte gipsogenol. Compuşii denumiţi saponozida A,B,C, D sunt glicozide ale gipsogenolului şi diferă între ele, prin catena glucidică. O altă saponozidă izolată din acest produs şi care a fost caracterizată este saponarozida, xilozida acidului gipsogenic. Mai conţine oze, gume şi lactozină, o holozidă care pune în libertate, prin hidroliză, galactoza.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponozidelor de natură triterpenică are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. În cantităţi bine dozate, sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop, are proprietăţi expectorante. Are activităţi colagoge, diuretice şi antihelmintice; elimină toxinele, din organism. Extern: antihelmintic şi cicatrizant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite, oxiurază, diskinezii biliare. Extern, sub formă de fiertură, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor. Sub formă de băi, ajută la distrugerea oxiurilor. 

Notă. În mod curent, aceste rădăcini se întrebuinţează la prepararea alviţei şi halvalei, precum şi în curăţatul hainelor. 

Preparare şi administrare. Intern — macerare: o linguriţă la 200 ml apă rece, se lasă 8 ore; se bea fracţionat în decursul unei zile. Extern, decoct — 2 linguriţe la 250 ml apă rece; se fierbe 30 minute. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru oxiuri se fac băi de şezut şi clisme. N o t ă. Nu se supradozează fiind toxică: rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită (tăiată în bucăţele mici), nu se pulverizează fiind iritantă pentru mucoasa nazală. Popular, acestei pulberi i se spune praf de strănutat. Zone de creştere. Se întâlneşte în locuri nisipoase însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele: Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în Deltă), Muntenia (judeţele: Ilfov, Dâmboviţa, Prahova). În culturi: judeţele Dolj, Ialomiţa şi Teleorman, precum şi în judeţele: Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava şi Tulcea. Recoltare. Rizomii cu rădăcini se pot recolta cu cazmaua în lunile aprilie şi mai, înainte de înflorire, când conţinutul în saponine este maxim, după care conţinutul în saponine scade până în luna noiembrie când începe din nou să crească. Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvântă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5-10 cm lungime, iar cele prea groase se despică. Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite.

Pirul — Agropyrum repens L.

Pirul — Agropyrum repens L. (fam. Gramineae) Mai este cunoscut sub denumirile: chir, albei, răgălie. În scopuri medicinale se folosesc rizomii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Cynodon dactylon L. (Poir). (Pirul gras). Pirul medicinal are spicul digital şi cu o singură axă; la Cynodon dactylon spicul are un verticil de 3-8 spiculeţe violacee. De asemenea, la Cynodon dactylon, limbul frunzelor, la punctul de unire cu teaca, are un guleraş de peri care lipseşte la Agropyrum repens L. Recunoaşterea se poate face şi pe cale chimică, tratând fiertura de rizomi cu tinctură de iod. Dacă soluţia se albăstreşte datorită amidonului, produsul provine de la Cynodon şi trebuie înlăturat. Principii activi: saponozide, fructozane, inozitol, ulei volatil, vitaminele A şi B, acid salicilic, mucilagii, săruri de potasiu.

 Acţiune farmacodinamică. Diuretic şi diaforetic. Fungistatic şi antimicrobian, ceea ce explică folosirea sa în dermatologie. Datorită siliciului pe care-1 conţine este considerat ca tonic şi remineralizant al sistemului osos. Produce transpiraţie, favorizând scăderea temperaturii şi eliminarea toxinelor din corp (depurativ). Bun antitermic. Utilizări terapeutice. În dermatologie datorită proprietăţilor antimicrobiene. Prin diureza pe care o produce ameliorează bolile de rinichi şi vezică (cistită). Aduce îmbunătăţire în bolile de ficat, mărind secreţia biliară. Tot datorită diurezei, pirul este folosit în gută şi reumatism. Întrucât produce transpiraţia, favorizind scăderea temperaturii, pirul este recomandat în bronşite, răceli şi gripă.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie- o lingură de rizom mărunţit se opăreşte (sau se fierbe) cu 250 ml apă; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, călduţe şi îndulcite. Zone de creştere. Îl întâlnim, ca buruiană, pe terenurile prost întreţinute, coastele uscate, aride, nisipoase sau argiloase, pe lângă garduri, la margini de păduri, în tufărişuri. Altitudinal se întâlneşte din zona de câmpie până în zona montană inferioară. Zone de răspândire: Botoşani, Suceava, Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Harghita, Braşov, dar mai ales Cluj şi Sălaj. Recoltare. În urma arăturii de primăvară sau toamnă se trece cu grapa sau cu boroana pe terenurile invadate cu pir, strîngându-se rizomii în grămezi. Produsul recoltat se spală foarte repede într-un curent de apă, deoarece substan¬ţele active sunt solubile, apoi se zvântă şi se înlătură părţile aeriene, rizomii pătaţi înnegriţi. Uscarea se face în strat subţire, la soare.

Pinul -Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae)

Pinul — Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae) Este cunoscut sub denumirile: chifăr, luciu, zetin, jneapăm sau jep. În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Principii active: ulei volatil care conţine alfa pinen, beta pinen, beta felandren, limonen, delta caren, acetat de bornil, aldehidă anisică şi caproică, alcooli, aldehide şi cetone, sescviterpenice etc-.
Acţiune farmacodinamică. Extractele şi uleiul volatil în concentraţii mici au efecte antiinflamatoare, antiseptice, ale căilor respiratorii şi căilor urinare. Are proprietăţi diuretice.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, traheite, pielite, cistite, uretrite. Extern: mugurii de pin se folosesc pentru băi cu acţiune antiseptică şi cicatrizantă.
Preparare şi administrare. Intern: infuzie din 2 linguriţe de muguri la 400 ml apă clocotită; după 15 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi. Din mugurii de pin se poate prepara un sirop zdrobindu- se 100 g muguri, peste care se toarnă 100 g alcool de 60°. Se lasă la macerat, într-un vas acoperit, timp de 12 ore, agitând din când în când; se toarnă apoi 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se strecoară printr-o pânză deasă. Se adaugă 640 g zahăr, se dizolvă la cald pe baia de apă, se filtrează printr-o pânză, se completează cu apă până la 1 kg şi se păs-trează în sticle de capacitate mică. Copiii vor lua 3 lingu¬riţe pe zi, iar adulţii 8 linguri pe zi. Zone de creştere. Vegetează în zona alpină, deasupra pădu¬rilor de conifere, între 1 500 m şi 2 300 m, în mase compacte sau pâlcuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, mai rar în Munţii Apuseni (Munţii Gilăului şi Munţii Bihorului), unde coboară până la 1 500 m altitudine. Ocupă mari suprafeţe în Munţii Rodnei, Călimani, Făgăraş, Iezer Păpuşa, Sebeşului, Parângului, dar mai ales Retezat.

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae)

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae) Mai este cunoscută sub denumirile: papă lungă, părăsita găinilor.În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi rădăcina. Asemănări-deosebiri. Frunzele de păpădie se pot confunda la recoltare în stadiu tânăr, după formă, cu cele de Cichorium intybus L. (cicoare) sau de Sonchus sp. (Susai). Ca element de deosebire amintim că frunzele de păpădie sunt complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.Principii active: grăsimi sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc., tanin, flobafene, colină, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, sunstanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, vitamina C, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidică, xantofile, flavoxantine etc. Principii active ale rădăcinii: alcooli triterpenici: taraxerol, beta amirina etc.; sitosterină, stigmasterină şi din fitosterine, inulină, substanţe proteice, rezine, grăsimi, levuloză, vitaminele A, B, C, D, tiamină, acid nicotinic şi amida acidului nicotinic, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic şi linoleic; asparagină, arginină etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: coleretic şi colagog, creşte diureza, hipoacidifiant, laxativ, venotonic, depurativ.

 Utilizări terapeutice. Păpădia se recomandă în toate bolile unde există un dezechilibru glandular, precum şi în obezitate (îngrăşare peste măsură) şi gastrite hiperacide. Rezultate bune dă în bolile de ficat — diskineziile biliare cu tulburări intestinale, mărind secreţia biliară. Normalizează circulaţia sângelui. În anorexie, prin mărirea poftei de mân¬care la convalescenţi. Datorită acţiunii diuretice, ceaiul de păpădie este folosit în gută şi reumatism. Prin normalizarea circulaţiei sângelui este folosită în varice şi ulcer varicos. Tot datorită diurezei pe care o produce, sunt eliminate toxinele din corp şi are un efect indirect în vindecarea eczemelor şi altor boli de piele. Se foloseşte cu rezultate bune şi în ateroscleroză.
Preparare şi administrare: Intern — infuzie: 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale. Frunzele tinere se consumă primăvara, ca atare, sub formă de salată. Zone de creştere. Creşte răspândită în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fineţe, din câmpie până în zona subalpină. Se găseşte în masă în terenurile cultivate cu lucernă. Specia creşte în întreaga ţară. Recoltare. Frunzele se recoltează primăvara în lunile martie-iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.  Planta întreagă se recoltează de asemenea primăvara (înaintea şi la începutul înfloririi, fie prin smulgere dacă pământul este reavăn, fie cu ajutorul unui cuţit, fie cu cazmaua. Rizomii cu rădăcina se recoltează din luna iulie până toamna târziu cu cazmaua.

Osul iepurelui - Ononis spinosa L. (fam. Leguminosae)

Osul iepurelui - Ononis spinosa L. (fam. Leguminosae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: dirmotin, sudoarea calului, sudoarea capului, sălăştioară, asudul calului. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Ononis hârcina Jacq. lipsită de spini şi cu Ononis pseudohircina Schur. cu spini simpli, rari, cu tulpina nelignificată la bază, ce nu se recoltează în scopuri medicinale.
Principii active: onocerină, ononină şi onospină, trifolirizină şi fitoglutinină (substanţă proteică), saponozide triterpenice care prin hidroliză dau acid gliciretic, tanozide, ulei volatil şi ulei gras, zaharuri, acid citric etc. Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor are acţiune diuretică; adjuvant în afecţiunile renale; elimină toxinele din corp.

Utilizări terapeutice. Se recomandă în bidropizia (reţinerea apei în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului) însoţită de edeme, în calculoză renală şi cistite. Este un bun depurativ (curăţă umorile organismului. favorizând eliminarea toxinelor şi a produşilor rezultaţi din dezasimilare). Datorită eliminării toxinelor din corp, ceaiul de rădăcină a acestei plante, se recomandă în reumatism şi într-o serie de boli de piele cronice.
Preparare şi administrare. Intern, sub formă de decoct — 4 linguri rase de rădăcină măruntă, la un litru de apă rece; se fierbe 30 minute; lichidul se strecoară, se îndulceşte şi se bea în decursul unei zile. Zone de creştere. În Transilvania (mai frecventă în judeţele Cluj şi Sălaj), zona colinară a Olteniei (mai ales în judeţele Gorj şi Mehedinţi) şi Moldovei (judeţele Suceava şi Vrancea) Recoltare. Primăvara, lunile martie-aprilie, şi toamna, lunile septembrie-octombrie, constituie perioade optime pentru recoltare. Rădăcina se scoate cu cazmaua si se taie coletul care se pune din nou în pământ pentru a se asigura menţinerea plantei.

Ienupărul -Juniperus communis L. (fam. Cupressaceae )

Ienupărul -Juniperus communis L. (fam. Cupressaceae ) Este cunoscut şi sub denumirile: anaperi, archiş, cetină, ialovăţ, jireapăn, turtel. În scopuri medicinale se folosesc fructele. Asemanări—deosebiri. Se poate confunda cu Juniperus sabina (Cetina de negi) ale cărei pseudobace sunt toxice şi nu trebuie recoltate. Juniperus sabina (b) are frunzele solziforme, alipite de ramură, pe 4 şiruri imbricate; pseudobacele provin din concreşterea a 4 carpele şi au de regulă numai 1-2 seminţe. La Juniperus communis 1 (a) frunzele sunt aciculare lungi de 1-1,2 cm în verticile de câte 3, puternic împungătoare; pe faţa superioară au un jgheab şi o dungă lată albă, iar pe cea in¬ferioară o carenă. Principii active: ulei volatil format din: alfa-pinen, camfen, cadinen, 1-4 terpineol, alcooli seseviterpenici, betapinen. dipentene, mircene, iuniperina, iunenul, iunenolul; zahăr invertit, grăsimi, pentozane, substanţe proteice, zaharoză; acizi: gliceric, glicolic, glucuronic, ascorbic, acetic, malic, formic; răşini etc.

Acţiune farmacodinamică: Datorită conţinutului în ulei volatil şi în special terpineolului şi iunenului are acţiune diuretică, antiseptică a căilor urinare, carminativă, stomahică, behică (antitusivă) şi antispastică. Ca urmare a acţiunii behice -prin modificarea stării inflamatorii a căilor respiratorii, mărirea şi fluidificarea secreţiilor bronhice - se utilizează în bronşitele catarale. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în bolile de rinichi şi vezică urinară (prin acţiunea diuretică şi antiseptică), în reumatism, gută, hidropizie (reţinerea apei în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului), bronşite acute şi cronice, tuse, dispepsii de fermentaţie, edeme renale, edeme cirotice, balonări abdominale, anorexie (lipsa poftei de mâncare.) Extern: În reumatism, lumbago, nevralgii diverse.
 Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -2 linguriţe fructe la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. N o t ă. Nu se supradozează, întrucât irită căile renale şi produce hematurie. Extern: 10 g ulei de ienupăr (de la farmacie) în 100 g alcool; se foloseşte sub formă de frecţie seara la culcare (reumatism, lumbago). Fricţiunea se mai poate prepara şi astfel: o mână de fructe zdrobite se amestecă cu circa 100 g alcool, iar după câteva zile se adaugă un litru de oţet de vin. După o macerare de 7-8 zile se strecoară şi se întrebuinţează în stări febrile. Zone de creştere. În lanţul muntos carpatic, între 700-1400m; în Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei coboară până la 200 m. Se întâlneşte în toate judeţele din Transilvania (mai puţin Satu Mare şi Sălaj), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea), Muntenia, (judeţele: Argeş, Buzău, Prahova), Oltenia (judeţele: Gorj şi Vâlcea). Recoltare. Începe din luna octombrie, prelungindu-se în funcţie de timp până în iarnă. Se face prin lovirea sau scuturarea uşoară a ramurilor pentru a nu cădea şi pseudobacele verzi; sub ramuri se pune o prelată.

Iarba mare -Inula helenium L. (fam. Compositae)

Iarba mare -Inula helenium L. (fam. Compositae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: oman, ochiul boului, lacrimile Elenei. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări—deosebiri. Se aseamănă cu Telekia speciosa Baumg (Lăptucul oii), (b) care la baza frunzelor este cordată; la Inula helenium L. (a), frunzele inferioare sunt ate¬nuate în peţiol. La Telekia speciosa involucrul are foliole late, uneori recurbate, aspre, dure în timp ce la Inula helenium sunt moi. De asemenea, la Telekia speciosa florile şi fructele sunt lipsite de papus, fructele având la vârf doar o coronulă, la Inula helenium papusul este de 2 ori mai lung decât achena. Când este folosită ca materie primă există pericolul grav de a fi confundată cu rădăcinile de Radix Belladonnae (Mătrăgună). Diferenţierea este dată de mirosul neplăcut al rădăcinilor de Mătrăgună care, examinate în secţiune la lupă, prezintă o linie circulară mai închisă la culoare (cambiul), în timp ce la Inula helenium secţiunea prezintă punctuaţii brune răspândite pe toată suprafaţa secţiunii. La nevoie se poate apela la un laborator de specialitate.

 Principii active: polimeri ai levulozei (inulină); ulei volatil, derivaţi sescviterpenifci: alantolactone (helenină) substanţe antibiotice (fitoncide), fridelină şi stigmasterinii, acetal de damaradienil etc.
Acţiune farmacodinamică: Datorită alantolactonelor (helenină) şi a uleiului volatil modifică secreţiile bronhice are acţiune antibiotică în special pe bacilul Koch; aceloraşi principii active i se datoresc şi proprietăţile antihelmintice şi diuretice. Este coleretic şi colagog. Ca diuretic favorizează eliminarea apei, dar şi a azotaţilor şi clorurilor. Are proprietăţi antiinflamatorii în congestii hepatice, în colecistite, li¬tiază biliară şi renală, în artrite, oligurie etc. Utilizări terapeutice. în reumatism, gută, diskinezii biliare, astm, tuse convulsivă, bronşită, helmintiază (oxiurozii, ascaridoză), calculoză (litiază biliară şi renală) şi sedativ al sistemului nervos. Extern se administrează în mâncărimi şi ulceraţii purulente. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă de decoct -20 g la 200 ml apă rece; se fierbe 15-20 minute; se iau 3-4 linguri pe zi. Extern, tot sub formă de decoct, în aceleaşi cantităţi; se foloseşte sub formă de comprese. Zone de creştere. În zona de deal şi de munte (zona in¬ferioară), la margini de păduri, prin fâneţe umede, de-a lun¬gul pâraielor. Se întâlneşte în toate judeţele Transilvaniei, Moldovei (cu excepţia judeţului Galaţi) şi Dobrogei, în Ol¬tenia (judeţele: Mehedinţi şi Vâlcea) şi Muntenia (judeţele: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Ilfov şi Prahova). Recoltare. Se face de la sfârşitul lunii septembrie şi până în noiembrie, perioadă în care produsul are cel mai mare conţinut în substanţe active. Recoltarea se face cu cazmaua urmărindu-se sa se scoată şi toate rădăcinile groase.

Cireşul şi Vişinul — Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)

Cireşul şi Vişinul -Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)
În scopuri medicinale se folosesc codiţele. Principii active: săruri de potasiu, derivaţi flavonici, taninuri de natură catehică.
 Acţiune farmacodinamică. Astringent, diuretic, antidiareic, antiinflamator renal. Utilizări terapeutice. Intern: diuretic, datorită în special sărurilor de potasiu; frunzele de merişor, mesteacăn, coada calului şi seminţele de măceşe măresc acţiunea diuretică a codiţelor de cireşe şi vişine. Antidiareic, datorită conţinutului în taninuri de natură catehică cu acţiune astringentă. În cistită, pielite şi pielonefrite, datorită derivaţilor flavonici cu acţiune antiinflamatorie. 
 Preparare şi administrare. Decoct: un pumn de codiţe la 600 ml apă rece; se fierb 15-20 minute; se îndulceşte şi se bea călduţ, fracţionat în 3-4 reprize în decursul unei zile. Zone de creştere. În toate zonele ţării atât la şes, cât şi în zonele de deal şi de munte, cultivat sau în stare sălbatică. Recoltare. Pedunculii (codiţele) cunoscute în farmacie sub denumirea de Stipites cerasorum se culeg numai de la fructele coapte nepulpate. În prealabil deoarece prin pulpare se pierde substanţa activă. Codiţele trebuie bine alese de sâmburi, frunze sau fructe imature. Această operaţie se poate face manual înainte de a fi puse la uscat, fie după uscare. Înainte de uscare codiţele trebuie spălate repede şi puse la zvântat. Uscarea se face la soare, pe platforme de ciment bine curăţate sau pe prelate, în strat subţire, întorcîndu-se în fiecare zi pentru a evita mucegăirea sau brunificarea.