Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae)

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: hericică, sporiş, târsoacă, troscoţel sau troscovă. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: acid salicilic liber şi combinat, taninuri, pigmenţi de natură flavonoidică; avicularozida, respectiv mabinozida cvercetolului şi camferitrozida, care este o ramnozidă a camferolului; vitamina C, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivaţii antrachinonici, ulei volatil. 

Acţiune fannacodinamică. Hipotensiv (scade tensiunea) şi astringent — antidiareic.

Utilizări terapeutice. Intern — se foloseşte ca tonifiant şi astringent în combaterea diareei. Împreună cu coada calului, troscotul este utilizat ca remineralizant la anemici şi conva¬lescenţi, mărind totodată pofta de mâncare. Este recomandat ca adjuvant în bolile de plămâni, în reumatism şi gută. În unele zone ale ţării, troscotul, fiert cu cicoare în lapte, se bea de trei ori pe zi, înainte de mese, contra vătămăturii (herniei). Extern, ceaiul de troscot ajută la cicatrizarea rănilor, se foloseşte în băi contra reumatismului (ceai din tulpini) si în vindecarea hemoroizilor. Preparare şi administrare. Se administrează sub formă de infuzie 2 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă cloco¬tită: se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se ob¬ţine din 20 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3 linguri pe zi. Zone de creştere- Creşte pe terenuri virane, pe marginea drumurilor şi şanţurilor, în locuri cultivate. Preferă locuri bătătorite; se adaptează în general pe orice sol, chiar pe nisi¬puri şi soluri sărate. Este o plantă rezistentă la secetă; creşte în locuri luminate. Se întâlneşte în toate judeţele ţării, mai ales în zona de câmpie şi deal. Recoltarea se face în perioada de înflorire din lunile mai- septembrie, prin smulgerea plantelor. Se îndepărtează rădăcinile şi părţile inferioare lemnificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire în poduri sau pe hârtie.

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L., Trandafir de lună (Trandafir de Damasc), Rosa Damascena Mill. (fam. Rosaccae) În scopuri medicinale se folosesc petalele. Principii active: ulei volatil format din alcooli triterpenici alifatici şi stearoterpenici, geraniol, nerol, citroneloî. Mai conţin: taninuri, cianidină, derivaţi flavonici (cvercetina), cianozide, zaharuri, ceară, acid galic etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent. Extern: dezinfectant şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern uleiul volatil de trandafir este utilizat în practica farmaceutică ca aromatizant pentru diferite unguente, cerate, creme etc. 

Datorită taninurilor pe care le conţine, cu acţiune astringentă, ceaiul din petale de trandafir se recomandă în diareele cronice. În unele zone ale ţării, ceaiul din petale de trandafir se foloseşte contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept. Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă, iar petalele de trandafir fierte cu pelin, în apă, se foloseau în durerea de pântece şi de şale. Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. Extern se utilizează infuzia din petale uscate, sub formă de comprese pentru ochii obosiţi, în gargare, macerate în miere de albine, în tratamentul afecţiunilor bucale. Petalele de trandafir servesc la prepararea „mierii rozate" cu aplicaţie în unele iritaţii ale gurii la sugar şi copii mici. Din petalele de trandafir se prepară un oţet aromatic care sub formă de fricţiune contribuie la scăderea febrei în răceală.

 Notă. Petalele proaspăt culese servesc la extragerea uleiului de trandafir (uleiului de rose) folosit în industria parfumurilor şi în cosmetică. Preparare şi administrare. Intern, se administrează pentru diareele cronice, infuzia din 2 linguriţe de petale la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — aceeaşi formulă; se foloseşte pentru comprese şi spălături oculare (nu se îndulceşte). Pentru scăderea febrei în răceală — oţet aromatic: 100 g petale de trandafir se macerează timp de 5 zile cu un amestec de 100 g spirt şi 900 g oţet de vin. După trecerea acestui timp, lichidul se filtrează în sticle curate iar petalele se storc. Zone de creştere. În ţara noastră, creşte numai ca specie de cultură şi necesită terenuri expuse la soare. Specia este zonală mai ales în judeţele Timiş, Ilfov şi Constanţa. Recoltare. Se culeg petalele, cu începere din al treilea an de cultură definitivă. Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe timp frumos şi uscat. Adunarea petalelor se face cu mâna, în trăistuţe de pânză. Petalele se culeg fără caliciu, deoarece acesta conţine ulei foarte puţin şi de proasta calitate.

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae)

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarba lui Tatin, iarbă băloasă. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: ulei volatil, alantoină, mucilagii, sub¬stanţe de natură glicozidică; consolidină şi consolicină, tanin, colină, asparagină, gumirezine, zaharuri, amidon, cantităţi mici de alcaloizi — simfitocinoglosină, coniferină, substanţe minerale etc. Acţiune farmacodinamică: Intern, datorită alantoinei, principiul activ de bază, rădăcinile de tătăneasă au acţiune antiinflamatoare si hemostatică.

De asemenea este folosită ca astringent — antidiareică şi antidizenterică. Are proprietăţi emoliente şi expectorante. Este un bun cicatrizant şi hemostatic. I s-au recunoscut de asemenea proprietăţi antimilotice. Extern are efect decongestiv, astringent şi cicatrizant. Utilizări terapeutice. Intern, datorită proprietăţilor emoliente şi expectorante, rădăcina de tătăneasă este utilizată în afecţiuni respiratorii, bronşite şi tuse. Această proprietate este mărită dacă este folosită împreună cu alte plante ca: pătlagină, tei, nalbă. Datorită proprietăţilor hemostatice, calmante şi cicatrizante, tătăneasa este folosită în tratamentul plăgilor, scrântiturilor şi fracturilor, ca şi în ulcerul stomacal şi diaree (acţiunea astringentă a tarinului). Pentru aceleaşi proprietăţi este utilizată ca antidizenteric.

Acţiunea antimitotică a alantoinei face ca rădăcina de tătăneasă să fie utilizată cu rezultate bune în oprirea dezvoltării tumorilor. Extern. În medicina populară, tătăneasa a fost conside¬rată ca fiind una din cele mai importante plante medicinale. Aproape peste tot se folosea, în legături, pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor. În unele zone ale ţării, pentru fracturi de mâini şi picioare, rădăcina se spăla, se tăia în bucăţele mici, se punea într-o oală cu apă şi se fierbea până scădea la jumătate. Apoi, se amesteca cu făină de orz, se întindea pe o petică, care să cuprindă toată fractura, se stropea cu spirt şi se lega, după ce se îndreptau oasele la loc. Se înfăşură apoi cu cârpe curate, peste care se puneau lopăţelele de lemn, care fixau mâna sau piciorul rupt. Legătura se ţinea 48 de ore, udându-se cu spirt. Se schimba până se vindeca fractura. Sub formă de prişniţe şi băi este frecvent utilizată ca cicatrizant şi decongestiv în arsuri, inflamaţii ale încheietu¬rilor, hemoroizi şi ulcere varicoase. Cataplasmele cu decoct de tătăneasă reduc temperatura locală, atenuează durerile şi fac să dea înapoi procesele inflamatorii. Asociată cu alte plante ce conţin azulen, ca: muşeţel, coada şoricelului şi pelin, se poate folosi sub formă de gargară în abcesele dentare şi alte inflamaţii bucale. 

Preparare şi administrare. Intern — sub formă de decoct: o linguriţă de rădăcină mărunţită la 250 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern, decoct, cantitatea de rădăcină se dublează: se utilizează sub formă de comprese, băi, băi de şezut şi clisme. Zone de creştere. Planta creşte pe locuri deschise. Vegetează mai ales pe soluri grele, argiloase, cu apă stagnantă. Se întâlneşte de la câmpie până în zona montană inferioară, în buruienişurile de pe marginea apelor, prin şanţuri, în locuri băltite, zăvoaie, lunci, în întreaga ţară; apare uneori ca buruiană de culturi. Recoltare. Rădăcina se recoltează primăvara din martie până la începutul lui mai sau toamna de la sfârşitul lui sep¬tembrie până la primele îngheţuri. Recoltarea se face cu sapa sau cazmaua.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae)

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae) Mai este cunoscut sub numele de: rug de munte, amură, mur negru. în scopuri medicinale sunt folosite frunzele.
 Asemănări-deosebiri. Poate fi confundat cu Rubus caesius L. (b) (Murul de mirişte) care creşte în zona de câmpie pe răzoare, pe lângă garduri, pe marginea apelor, care este mai redus ca înălţime şi cu lăstari slabi; ghimpii sunt mai mici şi foarte deşi iar frunzele au 3 foliole în loc de 5 câte sunt la Rubus fruticosus L. (a). Fructele sunt incomplet dezvoltate cu unele drupe mult mai mici (la Rubus fruticosus sunt mai uniform dezvoltate). Principii active: tanin, flavonoide, acizii: malic, lactoizocitric, succinic, oxalic etc.; vitamina C, inozitol etc.
 Acţiune farmacodinamică. Antidiareic, antiseptic, astringent.
Utilizări terapeutice: In­tern: în diaree, (tonic şi astringent), colite, gastroenterite, gingivite. Extern, în leucoree, fistule anale, gingivite. Sub formă de gargară, în inflamaţiile gingiilor, gurii şi gâtului. Sub for­mă de cataplasme se foloseşte în hemoroizi sau fisuri anale, iar sub formă de irigaţii în leucoree.
 Preparare şi administrare. Intern: 2 linguriţe de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi Extern: infuzie — cantitatea de plantă se dublează. Se foloseşte sub formă de: clisme, băi, comprese sau gargară (în gingivite). Zone de creştere. Zona deluroasă, la marginea pădurilor, tufişuri, pe coastele dealurilor. În întreaga regiune de deal a ţării. Recoltare. Recoltarea foliolelor se face prin strujire, îna­inte şi în timpul înfloririi. Datorită ghimpilor de pe peţiol mâna va fi apărată cu o mănuşă sau ciorap de lână.

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae)

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: mentă, voeştniţă, ismă proastă, ismă sălbatică, mintă, minta calului, mintă de câmpuri, mintă sălbatică. În scopuri medicinale este folosită frunza. Principii active: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică si izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţa antibiotice etc. Acţiune farmacodinamică: intern -bacteriostatic, antiseptic gastro-intestinal, expectorant, antidiareic, carminativ, colagog, calmant în colici hepatice, astringent, fortifică sistemul nervos, anestezic al mucoasei stomacale, sudorific, diuretic. Are acţiune excitantă asupra terminaţiilor nervoase senzitive termice din piele şi mucoase. La început perioada de excitaţie produce

senzaţia de rece, apoi o senzaţie de căldură locală accentuată. Are de asemenea acţiune antispastică asupra muşchilor netezi. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în infecţii gastro-intestinale, dispopsii, balonări abdominale, diaree (prin proprietăţile astringente, antiseptice şi antispastice); spasme pilorice, diskinezii biliare cu hipertonie, nervozitate fortifică sistemul nervos). Contribuie la eliminarea calculilor renali şi hepatici. Datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece şi în cantităţi mici calmează vărsăturile atât la sugari, cât şi la adulţi. Prin diureza şi transpiraţia pe are le produce ajută la dezintoxicarea organismului. Extern, sub formă de cata¬plasme reci, aduce alinare în du¬rerile de cap. În stările de de¬bilitate se recomandă băi întări¬toare cu frunze de izmă. Se mai recomandă în dureri reu¬matice (calmant) şi urticarie. Având proprietăţi antiseptice şi răcoritoare, izma mai este folosită în apa de gură. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. N o t ă. Contraindicat în ulcer gastro-intestinal. Extern, tot ca infuzie, se utilizează sub formă de băi întăritoare în stări de debilitate: 200 g frunze uscate la 8 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă; se lasă astfel 15-20 minute. Temperatura apei din cadă să fie de 37°. O bună fricţiune se prepară din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Această fricţiune calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie. Câteva picături din acest spirt puse în apă constituie o plăcută apă de gură, răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcut. În apă fierbinte, uleiul sau spirtul de mentă dă o inhalaţie bună în stări gripale, manifestate prin laringită urmată de răguşeală. * Zone de creştere. Soluri uşoare, afinate, bogate în materii nutritive, respectiv pe cele aluvionare, turboase, locuri desecate. Este zonată în cultură, astfel: Câmpia Timişului, Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Burnazului, Bărăganului şi Dobrogei, precum şi în Ţara Bârsei (judeţele Braşov şi Covasna). Recoltarea se face pe vreme uscată, fără rouă sau ceaţă, frunză cu frunză, când acestea ajung la lungimea de 5-6 cm.

Dudul -Morus alba L., Morus nigra L. (fam. Moraceae)

Dudul -Morus alba L., Morus nigra L. (fam. Moraceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: agud, frăgar, cirici, iagod, mură, sorcoji. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: tanin, acid aspartic, acid folie şi acid folinic, arginină, compuşi volatili: butilamină, acid acetic, propionic, izobutiric; aldehide, cetone, beta caroten, maleat şi carbonat de calciu, adenină.
 Acţiune farmacodinamică. Astringent, antidiabetic, alcalinizant, antidiareic.
 Utilizări terapeutice. În diaree; în diabet zaharat -activitatea este crescută, dacă la ceai se adaugă frunze de afin, teci de fasole, frunze de nuc şi urzică. Se mai foloseşte în gastrite şi ulcer gastric şi duodenal. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie -o lingură frunze de dud alb sau de dud negru la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize după mesele principale. Pentru diabet nu se îndulceşte cu zahăr, ci cu zaharină sau ciclamat de sodiu. Zone de creştere. Se găseşte răspândit în toată ţara în regiunile de câmpie şi dealuri joase. Recoltare. Lunile indicate pentru recoltare sunt mai şi iunie, când frunzele sunt tinere. Se recoltează prin ciupire,frunzele fără peţiol sau prin strujire, îndepărtându-se ulterior peţiolul. 21. Fasolea -Phaseolus vulgaris L. (fam. Leguminosae) În scopuri medicinale se folosesc tecile, fără seminţe.

 Principii active: aminoacizi, între care arginină, asparagină, tirozină, triptofan, betaină, lizină etc., vitamina C, acid silicic, acid fosforic, săruri minerale, hemiceluloză etc. Acţiune farmacodinamică. Adjuvant în tratamentul diabetului prin scăderea zahăru¬lui din sânge, diuretic, puternic depurativ -curăţă umorile orga¬nismului, favorizînd eliminarea toxinelor şi a produşilor rezultaţi din dezasimilare, -antiseptic renal, remi¬neralizant al organis-mului datorită acidu¬lui silicic. În stările de hidropizie (lichid în cavitatea abdomi¬nală şi ţesuturi, în afecţiuni ale rinichilor şi vezicii urinare şi în bolile de inimă, ceaiul din teci de fasole mărunţite măreşte canti¬tatea de urină, înlătură excesul de apă din corp (datorită sărurilor minerale); odată cu aceasta se elimină şi toxinele, contribuind astfel la ameliorarea stărilor reumatice. Utilizări terapeutice. Intern, datorită argininei, în diabet zaharat. În edeme renale, acnee şi erupţii ale pielii. În cistite, calmând spasmele şi normalizînd urinarea. Preparare şi administrare. Intern, preparat ca decoct; trei linguri de teci mărunţite la 750 ml apă rece; se fierb 20 minute; se bea în trei reprize pe parcursul unei zile. În diabet, ceaiul se bea neîndulcit sau îndulcit cu zaharină sau ciclamaţi de sodiu. Zone de creştere. În stare cultivată, în toate zonele de câmpie şi dealuri joase. Recoltare. Se strâng tecile fără boabe (Fructus Phaseolisinesemine) când se despică, adică în lunile septembrie-octombrie. 22. Feniculul -Foeniculum vulgare Mill. (fam. Umbeliferae) Specie exclusiv de cultură, planta mai este cunoscută sub denumirile: anason mare, anason dulce, anason nemţesc, chimen dulce, secară de grădină, molură, fincen, hanus. În scopuri medicinale se foloseşte fructul. Principii active; ulei vola¬til format din anetol, limonen, alfa pinen, fenconă, estragoj etc., lipide, aleuronă, derivaţi cumarinici, flavonoide (cvercetin sau camferoglicozid), flavonol-3-glucuronid, zabaruri, substanţe minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterină, substanţe amare. Acţiune farmacodinamică. Datorită componentelor din uleiul volatil, are acţiune antispastică şi carminativă -calmează durerile abdominale, reducând spasmele digestive şi balonările prin evacuarea gazelor intestinale. Este galactogog (stimulează secreţia lactată), fluidifică secreţiile bronhice şi are proprietăţi sedalive. Liniştitor în tusea convulsivă şi astmatică. Uşurează expectoraţia în tusea bronhică. Având an gust plăcut, se recomandă mai ales la copii. Extern: antiinflamator şi antiseptic laringo-faringo-amigdalian.  Ulilizări terapeutice. Intern: în balonări abdominale, tuse convulsivă, astm bronhie şi bronşite. Extern: în laringite, faringite, amigdalite şi infecţii ocu¬lare. Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie. Pentru adulţi: 5-6 fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Pentru copiii sugari: jumătate linguriţă de fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Extern, tot ca infuzie. Doza se dublează la aceeaşi canti¬tate de apă; se utilizează în gargarisme sau aplicaţii locale sub formă de comprese. Zone de creştere. Câmpia Dobrogei, Olteniei, Timişului, Crişurilor, Bărăganului, Burnazului, Moldovei (judeţul Botoşani) şi Covurlui.

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae)

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae) Planta mai este cunoscută şi prin denumirile: iarba-gâştelor, scrântitoare, prescură. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu altă specie din genul Potentilla care are tulpini târâtoare şi flori galbene solitare şi anume Potentilla reptans (cinci degete) (a) dar în care frunza, aşa cum o arată şi numele popular, are cinci foliole dispuse palmat (uneori 3). Potentilla anserina L. (b) are numeroase tulpini culcate, inrădăcinate la noduri; partea sub¬terană este formată dintr-un rizom gros, cilindric, cu rădăcini adventive filamentoase. Frunzele sunt alungite până la 20 cm, di¬vizate în 13-21 foliole alungit-ovate, adânc serate, pe faţa inferioară argintiu păroase, dispuse în rozetă şi având la bază stipele mari multifidate. Florile sunt solitare, lung pedunculate, de 18-20 mm diametru, cu 5 petale aurii aproape duble decât sepalele. Principii activi: tanin, substanţe amare, mucilagii, ulei volatil, flavone, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Astringent, favorizează coagularea sângelui, împiedică formarea calculilor renali, antidiareic, analgetic. Datorită taninului, ca astringent, scade secreţiile mucoaselor, permeabilitatea capilarelor şi a membranelor celulare. Datorită flavonoizilor, are proprietăţi uşor spasmolitice asupra musculaturii netede a intestinului şi uterului, ca şi asupra spasmelor pilorice ale stomacului.
Utilizări terapeutice. Intern. Reglează şi potoleşte durerile în menstruaţiile abundente (hipermenoree). Se mai utili¬zează în: calculoză renală, enterocolită, colici gastrice, diaree, anemie şi convalescenţă. Contraindicaţii: afecţiuni cronice renale şi hepatice. Extern, se foloseşte sub formă de spălaturi locale în leucoree(poală albă). De asemenea în ulceraţii ale pielii şi gingivită, unde pe lângă proprietăţile antiseptice, cicatrizante şi hemostatice are şi o acţiune sedativă. Preparare şi administrare. Intern, se utilizează ca decoct: o linguriţă şi jumătate la 500 ml apă rece; se fierbe 15 mi¬nute; se bea călduţ în trei reprize, după mesele principale, Extern: decoct. Acelaşi mod de preparare cu folosire în spălături vaginale şi gargară. Notă. Nu se bea pe nemâncate, deoarece provoacă iritaţia mucoasei gastro-intestinale. Zone de creştere. Creşte pe lângă garduri şi prin şanţuri. Altitudinal se ridică din zona de câmpie până la 1 300-1 500 m, dar în cantităţi mai mari, în special în zona de deal, în judeţele: Alba, Arad, Bihor, Braşov, Covasna, Harghita, Maramureş, Argeş, Prahova, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este în timpul înfloririi, prin rupere cu mâna sau folosind secera ori coasa, întrucât planta creşte în masă.

Cireşul şi Vişinul — Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)

Cireşul şi Vişinul -Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)
În scopuri medicinale se folosesc codiţele. Principii active: săruri de potasiu, derivaţi flavonici, taninuri de natură catehică.
 Acţiune farmacodinamică. Astringent, diuretic, antidiareic, antiinflamator renal. Utilizări terapeutice. Intern: diuretic, datorită în special sărurilor de potasiu; frunzele de merişor, mesteacăn, coada calului şi seminţele de măceşe măresc acţiunea diuretică a codiţelor de cireşe şi vişine. Antidiareic, datorită conţinutului în taninuri de natură catehică cu acţiune astringentă. În cistită, pielite şi pielonefrite, datorită derivaţilor flavonici cu acţiune antiinflamatorie. 
 Preparare şi administrare. Decoct: un pumn de codiţe la 600 ml apă rece; se fierb 15-20 minute; se îndulceşte şi se bea călduţ, fracţionat în 3-4 reprize în decursul unei zile. Zone de creştere. În toate zonele ţării atât la şes, cât şi în zonele de deal şi de munte, cultivat sau în stare sălbatică. Recoltare. Pedunculii (codiţele) cunoscute în farmacie sub denumirea de Stipites cerasorum se culeg numai de la fructele coapte nepulpate. În prealabil deoarece prin pulpare se pierde substanţa activă. Codiţele trebuie bine alese de sâmburi, frunze sau fructe imature. Această operaţie se poate face manual înainte de a fi puse la uscat, fie după uscare. Înainte de uscare codiţele trebuie spălate repede şi puse la zvântat. Uscarea se face la soare, pe platforme de ciment bine curăţate sau pe prelate, în strat subţire, întorcîndu-se în fiecare zi pentru a evita mucegăirea sau brunificarea.

Cerenţelul — Geum urbanum L. (fam. Rosaceae)

Cerenţelul — Geum urbanum L. (fam. Rosaceae)
Plantă cunoscută şi sub denumirile de: crânceş, cuişoriţă, ridichioară. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina.
Asemănări-deosebiri. Geum urbanum are floarea în inflorescenţe terminale, cu puţine flori erecte, cu două rânduri de sepale, petale galbene, lungi de 3-7 mm, stamine şi stile numeroase.
Geum rivale L. creşte în zone mai înalte (etajul montan şi alpin) şi are petale de un roşu murdar.
Geum montanum L. creşte prin păşuni alpine, are de obicei o singură floare şi stile drepte.
Principii active: eugenol (miros plăcut de cuişoare), tanin, ulei volatil, o heterozidă — geina sau geozidul şi o enzimă — geaza, care dedublează geina în vicianoză şi euge¬nol, amidon şi substanţe amare.
Acţiune farmacodinamică. Astringent, dezinfectant şi calmant intestinal, hemostatic şi analgetic; extern, ca antiseptic.
Utilizări terapeutice. Intern. Datorită taninului, care scade secreţiile mucoaselor, permeabilitatea capilarelor şi a membranelor celulare, se utilizează în diaree şi dispepsii gastrice.

Datorită eugenolului, care are proprietăţi antiseptice şi calmante, în enterite infecţioase. Se mai foloseşte în vomă, provocată de tulburări ale ficatului sau bilei.
Extern: Datorită taninului, care precipită proteinele din sânge, este utilizat în: hemoragii hemoroidale, men¬struaţie cu dureri, plăgi, gingivite sângerânde. Se mai foloseşte în amigdalite (sub formă de gargară). În amestec cu alte plante ca: muşeţelul, menta, sunătoarea, care au aceleaşi proprietăţi, efectul medicamentos al ceaiului se măreşte.
Preparare şi administrare. Intern, sub formă de decoct: 2 linguriţe de rădăcină mărunţită la 300 ml apă rece; se fierbe 30 minute; se utilizează în trei reprize, după mese)- principale.
Extern, tot ca decoct: 3 linguriţe la 300 ml apă rece; se fierbe 30 minute; se foloseşte sub formă de gargară şi în aplicaţii locale sub formă de comprese.
N o t ă. Nu se supradozează, deoarece provoacă greaţă şi vărsături; nu se utilizează între mese, deoarece provoacă iritaţii gastrointestinale.
Contraindicaţii: afecţiuni cronice hepatice şi renale.
Zone de creştere. Planta e răspândită în toate judeţele ţării, mai ales în judeţele Caraş-Severin, Covasna, Argeş, Dîmboviţa, Ilfov, Prahova, Olt, Vîlcea, Tulcea, Bacău, Neamţ, Suceava şi Vrancea.
Recoltare. Se face primăvara până în luna aprilie (inclusiv) şi toamna de la sfârşitul lunii septembrie până în luna noiembrie, perioade în care planta conţine cantităţi maxime de substanţe active.