Unguraşul -Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae)

Unguraşul — Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: bălţătură, ătuş- nică sălbatică, veronic. în scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de specia Marrubium peregrinam I. (cătuşnică sălbatică, gutniţă) prin următoarele: — forma frunzelor la Marrubium peregrinum (a) este oval-lanceolată, cu peţiol scurt de 0,5-1 cm (la Marrubium vulgare, (b) este aproape rotundă şi cu peţiol lung cît limbul); — florile sunt mai puţine în verticil la Marrubium pere- t:rium, pînă la 10, în timp ce la Marrubium vulgare găsim 20-50; — la Marrubium peregrinum caliciul este cu 5 dinţi erecţi, dintre care unul mai mare, în timp ce la Marrubium vulgare acesta este cu 8-10 răsfrînţi.  In plus, Marrubium peregrinum in stare proaspătă are miros neplăcut, gustul foarte slab amar, fad, acrişor, astringent. Principii active: substanţă amară — marubina sau maru- biina —, acid marubic, tanin, ulei volatil, mucilagii şi substanţe pectice, rezine şi ceruri, acid ursolic, substanţe grase, o saponozidă şi o glicozidă, un alcaloid, colină, vitamina C, săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Tonic amar pentru restabilirea poftei de mîncare (stomahic). Măreşte contracţiile veziculei biliare (colagog). Elimină secreţiile bronhice (expectorant) şi calmează stările de spasm (antispastic). Are acţiune astringentă; este un bun emolient. Sărurile de sodiu şi potasiu ale acidului marubic ii conferă plantei proprietăţi colere- tice, stimulînd secreţia biliară a ficatului. Datorită azotatului de potasiu şi colinei existente în această plantă, extractele obţinute au efecte pozitive în aritmia cardiacă (reglează ritmul cardiac). Ca febrifug (scade temperatura corpului), în special la persoanele care prezintă intoleranţă la chinină. Extern are acţiune cicatrizantă. Utilizări terapeutice. Intern se administrează in anorexie (lipsa poftei de mîncare) şi ca tonic amar pentru resta¬bilirea poftei de mîncare, eoiagog şi coleretic, în bolile de fi¬cat, prin creşterea secreţiei biliare şi a contracţiei veziculei biliare, ajută la decongestionarea ficatului. Contribuie la elimi¬narea secreţiilor bronhice, calmînd stările de spasm în tuşea convulsivă şi astm. Este utilizată în aritmia cardiacă întrucît reglează ritmul cardiac. Extern se utilizează sub formă de infuzie în unele boli de piele, cicatrizarea rănilor şi ulceraţii vechi. 

Preparare şi administrare. O linguriţă de plantă mărunţii a la 200 ml apă clocotită; se beau 3ceaiuri pe zi, pe stomacul gol. întrucit planta este foarte amară, se recomandă o infuzie mai concentrată: 2 linguri la o ceaşcă de apă clocotită; ic ia cîte o lingură, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Extern, sub formă de infuzie: 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cum prese. Zone de creştere. Planta este adaptată la condiţii aride; o rezistentă la secetă, vegetează în condiţii de lumină direc¬tă. Suportă solurile bătătorite. Este răspîndită în întreaga ţară, pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, p㬺uni degradate şi aride. Creşte abundent în zona stepică; judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila, în Dobrogea şi în judeţele Galaţi, Vaslui, Iaşi şi Botoşani. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada iunie-septembrie, cînd planta este înflorită. Recoltarea se face fie prin tăierea vîrfurilor tulpinale ale plantelor izolate, fie prin cosire, îndepărtîndu-se părţile groase lignificate ale tulpinii. Produsul recoltat se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri aerate.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L. Medik. (fam. Cruciferae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: tăşculiţă, buruiană de friguri, pastele calului, punguţa popii, punguliţă, punguliţa păstorului. În scopuri medicinale este folosită planta. Principii active: alcaloizi, tiramină, colină, acetilcolină, substanţe tanante, rezine, cliozmină care se scindează în diezmetină şi rutinozidă, glucozide, derivaţi fenolici (hisopina), cantităţi mari de oxid de potasiu, acid protocatehic etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern are acţiune astringentă, vasodilatatoare coronariană, hemostatică, uterotonică, analgetică, reglează tensiunea arterială. Utilizări terapeutice. Intern, se foloseşte, datorită acţiunii hemostatice şi uterotonice, în hemoragii uterine, reglând fluxul menstrual şi calmând durerile abdominale cauzate de dismenoree. Pentru proprietăţile sale astringente (taninurilor), planta este utilizată în diaree, efectul fiind mărit prin amestec cu coada calului. Întrucât are proprietatea de a restabili presiunea sângelui atât în tensiunea scăzută, cât şi în cea ridicată, planta este recomandată în hipertensiune arterială, în ateroscleroză, boli de rinichi, ca şi în angină pectorală (dilată vasele coronare). 

Ceaiul din tulpinile florifere se ia contra frigurilor, după cum arată şi denumirea populară a acestei plante (buruiană de friguri) din unele zone ale ţării. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau zahăr. Pentru reglarea ciclului menstrual se recomandă infuzia din 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 4-5 linguri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr; 

Tratamentul începe cu 10 zile înaintea apariţiei ciclului menstrual. Altă formulă utilizată în hemoragii uterine şi dismenoree este infuzia din 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau zilnic câte 6-8 linguriţe, cu 6 zile înainte de apariţia ciclului menstrual. Pentru diaree se face un amestec de părţi egale din traista ciobanului şi coada calului. Din acest amestec se macerează 2 linguriţe cu 2 pahare de apă rece, timp de 8 ore, apoi se strecoară; peste plantele rămase în vas se pune un pahar cu apă clocotită şi se lasă 10-15 minute, apoi se strecoară; se amestecă ambele lichide şi se bea câte o jumătate de pahar pe zi, alternând cu o zi pauză. Zone de creştere. Este una din speciile de plante cele mai răspândite. Creşte în locuri însorite sau semiumbrite, pe soluri aride până la foarte umede; suportă chiar şi locuri intens bătătorite. În locurile bătătorite şi aride, plantele cresc mici, neramificate, cu frunzele rozetei subţiri şi sectate puternic, în locurile umede, cresc plante înalte, ramificate, cu frunze banale, groase şi întregi. Creşte pornind din zona de câmpie până în păşunile din etajul subalpin, adesea în masă, prin livezi, în culturi, pe marginea drumurilor, pe lângă ziduri, în toată ţara. Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană, de pre¬ferinţă în lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt mai rare. Plantele pot fi smulse după care se vor îndepărta rădăcinile sau cosite, dacă se găsesc în masă; în ultimul caz se obţine un produs mai slab, fără rozeta bazală. Uscarea se face la umbră.

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae )

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae ) Este cunoscut sub denumirile: cocăzar de munte, smârdar. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Frunzele de Vaccinium vitis idaea L. se pot confunda cu cele de Rhododendron Kotschyi Simk. (Smirdar), care sunt de asemenea persistente şi pieloase, dar mai îngustate către vârf şi bază, iar pe dos cu pete rugi¬nii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smârdarul are flori mari roşii- purpurii (de unde şi numele de Bujor de munte) şi mici în timpul fructificării, deoarece smirdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe când merişorul are bacă.
Principii active: arbutozidă, glicozid al hidrohinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri ale acizilor organici, leucoantociani şi flavonoli glicozidaţi; leucocianiclină, cvercetol, cianiclină, derivaţi fenil- propanolici etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită arbutozidului, care se scindează în organism cu formare de hidrochinonă, şi flavonoizilor, principiile active din frunzele de merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant-renală. Au acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi astringentă.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în gută, reumatism, cistite, pielite, diaree. Notă.În afecţiunile renale se ia şi puţin bicarbonat de sodiu. Nu se administrează în timpul sarcinii.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de maceraţie -2 linguriţe de frunze în 100 ml apă rece; se lasă în repaus 15 minute; se strecoară. Peste frunzele rămase se adaugă 100 ml apă clocotită; se fierbe 15 minute. După 10 minute se strecoară şi se amestecă ambele lichide; se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat. Pentru prepararea ceaiului se mai poate folosi şi următoarea formulă: 30 g frunze de merişor, 10 g flori de albăstrele şi 10 g rădăcină de lemn dulce. O lingură din acest amestec de plante se opăreşte cu un pahar de apă clocotită. Se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească, apoi se strecoară. Se îndulceşte şi se bea ca diuretic, câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a ceaiului, se reco¬mandă să se ia concomilent şi bicarbonat de sodiu care sporeşte alcalinitatea urinii. Zone de creştere. Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a afinului (circa 1 300-1 400m). Se întâlneşte în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite şi în molidişuri. Răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara şi Sibiu, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi Suceava. Recoltare. Lunile septembrie-octombrie, când conţinu¬tul în substanţe active al plantei este maxim, sunt recomandate pentru recoltare. Se taie cu cuţitul, briceagul sau foarfeca ramurile cu frunze tinere, celelalte având un conţinut redus în principii active.