Se afișează postările cu eticheta cicatrizant. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cicatrizant. Afișați toate postările

Talpa gastei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae)

marți, 3 septembrie 2013

Talpa gâştei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: cione, coada leului, creasta cocoşului, iarbă flocoasă, somnişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 
Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Chaiturus marrubiastrum L. Rehb. (b) (coada mâţei) care are frunzele eliptice, fără cei 5 lobi caracteristici care dau forma de „talpa gâştei". 
De asemenea corola nu are inel păros la interior ca la Leonurus cardiaca L. (a) şi are lobul inferior mai lung, la Leonurus acesta este mai scurt. Principii active: alcaloizi (leonurocardina sau stachidrina), substanţe glicozidice între care lieterozizi cardiotonici, cu acţiune similară strofantidinei, care prin hidroliză dau: ramnoză, un aglicon, glicozide amare cu structură sterolică, un glicozid amar (leonurină); tanoizi, ulei volatil, saponozide, rezine, vitaminele A, C şi E, acizi organici, substanţe minerale.  
Acţiune farmacodinamică. Intern are proprietăţi asemănătoare valerianei, dar de 3 ori mai puternice. Este sedativ puternic al sistemului nervos central şi cardiac hipotensiv. Extern: cicatrizant şi antiinflamator. Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în stări depresive nervoase, distonii neurovegetative (dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ). Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii de origine nervoasă, tulburări de menopauză (climacterium), liniştirea stărilor de sufocaţie în astm, pentru reglarea presiunii sângelui, făcând să scadă tensiunea arterială (în hipertensiune arterială). Se recomandă în toate stările în care organele sunt antrenate de o excitaţie nervoasă. Are acţiune stomahică (care favorizează digestia), datorită principiului amar. În anumite stări nervoase urmate de balonarea stomacului, ceaiul se recomandă dmtr-un amestec de talpa-gâştei, chimion, valeriană şi fenicul. Ceaiul din frunze, în amestec cu odolean se ia contra tensiunii mărite. Extern, în unele zone ale ţării, pentru dureri de spate, se pisează planta şi se amestecă cu unsoare (grăsime animală sau vegetală), cu care se fricţionează bolnavul.
 Preparare şi administrare. Intern — sub formă de infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. Pentru stări nervoase cu balonarea stomacului — infuzie: 20 g talpa gâştei, 20 g chimion, 20 g valeriană, 20 g fenicul, se amestecă; se infuzează o lingură din amestec cu o ceaşcă de apă. După 15 minute, ceaiul se strecoară şi se îndul¬ceşte cu zahăr. Se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Tinctura: 20 g plantă mărunţită la 100 g alcool de 70° care se macerează timp de 7-8 zile. Se iau 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.  Extern se foloseşte infuzia din 25 g plantă la 200 ml apă clocotită. Se utilizează sub formă de comprese şi băi. Decoct: 50 g plantă mărunţită la 1 litru de apă: se foloseşte sub formă de cataplasme la reducerea umflăturilor şi cicatrizarea rănilor. Zone de creştere. Vegetează în buruienile de pe marginea drumurilor şi căilor ferate, la marginea pădurilor sau în locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal — până Ia 500-600 m. Creşte în judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Maramureş, Timiş, Argeş, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Botoşani, Iaşi. Neamţ, Suceava, Vaslui. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează din iunie până la începutul lui august, când fructificarea devine abundentă, iar caliciul care persistă — spinos. Întrucât tulpina se lignifică spre bază, se taie cu foarfeca sau cuţitul doar vârful înflorit (circa 25 cm) şi ramurile, fără să depăşească 5 mm în diametru.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 
Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 
 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 
Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.
 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 
Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.
 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 
Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae)

luni, 26 august 2013

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae) În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Populus alba (Plop alb) şi cu Populus tremula (Plop tremurător). Deoarece în perioada în care se recoltează mugurii frunzele nu sunt apărute, recunoaşterea se va face după scoarţă şi muguri. La Populus nigra scoarţa formează ritidom brăzdat de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii; la celelalte specii ritidomul apare numai la arborii bătrâni (cei tineri au scoarţa netedă, alb-cenuşie sau cenuşiu-verzuie) şi se întinde numai la baza tulpinii. Mugurii — alungiţi, ascuţiţi, lungi până la 2—3 cm la Populus nigra (a); la celelalte specii ovoizi şi mult mai mici (3-4 mm la Populus alba (b)şi 6-7 mm la Populus tremula (c). 
 Principii active: glicozizii fenolici: salicina şi populina; ulei volatil format din: betulen, alfa, beta şi gama betulcnol, humulen, alfa cariofilen, compuşi de natură flavonică: crizina şi tectocrizina, taninuri, rezine, ulei gras, acizii malic şi galic, saponine, manitol etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern se folosesc preparatele din muguri pentru acţiunea astringentă uşor antiinflamatoare şi slab analgezică. De asemenea au proprietăţi balsamice, antiseptice, cicatrizante şi calmante, mai ales în inflamaţiile căilor urinare; acţiune bună diuretică. Extern se utilizează pentru proprietăţile antiseptice şi cicatrizante. Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, afecţiuni renale, antireumatic.
Extern, sub formă de băi, uleiuri sau alifii, mugurii de plop se folosesc la vindecarea rănilor provenite din arsuri, în hemoroizi sau ca antireumatic. împreună cu alte plante aromatice intră în formula unor fricţiuni antireumatice. Din mugurii de plop fierţi în untură şi cu puţină ceara de albine se făcea, în unele zone ale ţării, o alifie utilizată în tratamentul hemoroizilor şi bubelor dulci, aplicându-se sub formă de unguent de 2 ori pe zi. Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie făcută dintr-o linguriţă de muguri la cantitatea de 250 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern se utilizează aceeaşi infuzie sub formă de băi pen¬tru vindecarea rănilor provenite din arsuri sau băi de şezut în hemoroizi. Alifia se prepară în modul următor: 20 g muguri de plop care mai întâi se zdrobesc, se amestecă cu 5 g spirt concen¬trat (circa o linguriţă); se lasă 24 ore, după care se adaugă 100 g untură proaspătă de porc şi 5 g ceară de albine. Se ma¬cerează pe baia de apă 3 ore, apoi se strecoară printr-un tifon si se freacă până se formează alifia. În acelaşi mod se prepară şi uleiul, înlocuindu-se untura şi ceara cu ulei de floarea soa-relui. Zone de creştere. Se întâlneşte în regiunile joase, prin ză¬voaie, lunci, depresiuni şi poieni umede. Este răspândit în Lunca şi Delta Dunării, precum şi în luncile unor râuri din ţară (partea dinspre aval).  Recoltare. Sfârşitul lui februarie şi începutul lui aprilie sunt perioade când mugurii vegetativi încep să se umfle. Recoltarea se poate face direct de pe arbore sau, acolo unde se fac tăieri de arbor), prin desprinderea mugurilor cu mâna direct de pe ramuri.

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae )

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae ) Alte denumiri cunoscute: cuscrior, mierea ursului şi su¬doare. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte două specii ce au următoarele caractere de diferenţiere: • La Pulmonaria montana Lej (b): — frunzele bazale sunt alungite, laceolate, cu baza îngustă (la Pulmonaria officinalis (a) sunt ovale sau eliptice, cu baza trunchiată); — culoarea este verde-deschis (la Pulmonaria officinalis este verde închis); — perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis sunt aspri); • La Pulmonaria rubra Schrott: — florile au culoarea constant roşie (la Pulmonaria officinalis culcarea virează de la roşu spre albastru)-; — frunzele bazale sunt alungite, cu baza atenuată (ca la Pufmonaria montana).
 Principii active: saponozide, alantoină, mucilagii, acid salicilic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze care prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze; acizii: stearic, palmitic şi miristic; fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroten şi cantităţi mari de vitamina C.

Acţiune farmacodinamică. Se foloseşte ca diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A. Are proprietăţi emoliente şi antiinflamatoare ca şi antidiareice, analgetice şi cicatrizante. Este un burt expectorant şi antispastic bronhie. Utilizări terapeutice. În bronşite, lariginte, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal. Frunzele de plămânărică se folosesc în bolile căilor respiratorii, uşurând expectoraţia şi calmând tusea şi răguşeala. 
 Datorită acţiunii diuretice se întrebuinţează în boli de rinichi şi vezică. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cica¬triza rănile prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric. Acidul silicic îi conferă plantei proprietăţi remineralizante. Datorită taninului este folosită în diaree. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o lingură de frunte la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, după mesele principale, îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Zone de creştere. Se găseşte în pădurile de foioase, mergând din zona de câmpie, până în cea de deal şi montană inferi¬oară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Planta este răspândită în Transilvania, Muntenia (jude¬ţele Dâmboviţa şi Ilfov), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ şi Suceava). Recoltare. Se face în funcţie de dezvoltarea plantei: pri¬măvara, începând din martie până în mai, se recoltează frunze¬le de pe tulpinile florifere; cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae)

duminică, 25 august 2013

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: ciorânglav, rădăcină dulce, iarbă dulce. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Glycyrrhiza echinata L. (Ciorânglav) de la care se exploatează rădăcina (Radix Echinatae) pentru întrebuinţări industriale (spume extinctoare); nu are utilizări medicinale. Inflorescenţele ei, în timpul înfloririi, sunt globuloase cu flori îndesuite, alburii-violacee (Ia Glycyrrhiza glabra sunt alungite cu flori mai laxe albastre-violet). Păstăile sunt mucronate şi acoperite cu peri ţepoşi, rigizi şi sunt grupate într-o măciulie, în timp ce la Glycyrrhiza glabra sunt glabre şi izolate. Principii active: glicirizină, acid glabric (derivaţi triterpenici), derivaţi de natură flavonoidică -licviritina şi izolicvirina, mucină, un hormon estrogen de natură steroidică similar estracliolului, rezine, lipide, amidon, zaharuri reducătoare, manitol, asparagină, substanţe minerale, vitamine din grupul B, dihidrostigmasterol etc.
Acţiune farmacodinamică. Datorită gliuminei, de natură triterpenică, respectiv acidului glicirizic, fluidifică secreţiile liaheobronhice şi faringiene. Datorită derivaţilor flavonoidici are acţiune diuretică şi antispasmodică. Datorită acidului gliciretic şi glabric acţionează asupra echilibrului ionic (Na+, K+) şi are activităţi antiinflamatoare, antiulceroase şi cicatrizante. Hormonul steroid îi conferă acţiuni estrogene. Este antiinflamator articular; laxativ sau purgativ în funcţie de doză. Utilizări terapeutice. În artrite, dismenoree, ulcer gastric, antiinflamator, cicatrizant, traheită, faringită, bronşită (fluidifică secreţiile), constipaţie (acţiune laxativă) calculoză renală şi biliară. Cu rădăcină de lemn dulce se îndulcesc ceaiurile şi în acelaşi timp se amelio¬rează gustul neplăcut al unor medicamente. În dispepsiile de fermentaţie ceaiul se va îndulci cu lemn dulce, deoarece, spre deosebire de zahăr, acesta nu produce fermentaţie. În multe ţări se foloseşte la prepararea tutu¬nului, berei şi lichiorurilor. Notă. Nu se utilizează la bolnavii hipertensivi. * Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă rădăcină la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi; se foloseşte la îndulcirea alimentelor neproducând fermentaţie.  N o t ă. Se evită fierberea rădăcinii (decoct) pentru a nu trece în apă rezinele şi substanţele amare. Zone de creştere. Sc întâlneşte numai în regiuni joase în flora spontană, lemnul dulce este puţin răspândit, în special în albiile părăsite ale unor râuri, în buruienişuri, locuri necultivate, doar în câteva staţiuni din judeţul Vrancea (Cirligele, Răstoaca, Gara Unirea, Vulturul, Valea Putnii şi judeţele Ialomiţa şi Buzău. În culturi este zonat în sudul ţării. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este primăvara înainte de înflorire, din martie până la începutul lunii mai şi toamna după căderea frunzelor, uneori chiar şi peste iarnă dacă timpul permite şi solul este îngheţat. Se recoltează rădăcinile de la plantele a căror vârstă depăşeşte 3 ani.

Isopul -Hyssopus officinalis L. (fam. Labiatac)

Isopul -Hyssopus officinalis L. (fam. Labiatac) Specie erbacee de cultură. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: ulei volatil bogat în timol şi carvacrol; cimol şi alfa tuionă (origamen), alfa terpinen şi alte terpene; tanoizi formaţi din acid cafeic, acid ursolic, compuşi sterolici, gume, colină, glicozide flavonice (hesperidina).
 Acţiune farmacodinamică. Intern are acţiune antispasmodică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi în special asupra centrilor respiraţiei produce o uşoară bronhodilataţie, urmare a componentelor din uleiul volatil. Datorită substanţelor amare şi tanoizilor are acţiune tonic amară şi uşor
astringentă, carminativă. Impiedică infiltrarea grasă a ficatului (factor lipotrop). Favorizează eliminarea apei din ţesuturi. Uşurează expectoraţia şi transpiraţia. Stimulează pofta de mâncare şi reglează funcţiile digestive. Datorită glieozidei flavonice, hesperidina, are proprietatea de a scădea presiunea sanguină prin dilataţia arterială. Este antiseptic bronhic, antiseptic pulmonar, scade fragilitatea şi permeabilitatea capilarelor. Extern: are acţiune antiseptică şi cicatrizantă asupra rănilor (băi sau comprese).
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă in traheile, bronşite, tuse, astm, diaforeză, anorexie, afecţiuni hepatice, hipertensiune arterială. Extern: în răni, ca antiseptic şi cicatrizant, sub forma de băi şi comprese.
 Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 2—3 g%; se beau 3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Vegetează bine pe soluri calcaroase. Creşte cultivat. Zonele optime de creştere: judeţele: Olt, Dolj, Ilfov, Teleorman, Buzău, Prahova şi Hunedoara.

Inul -Linum usitatissimum L. (fam. Linaceae)

Inul -Linum usitatissimum L. (fam. Linaceae) Plantă ierboasă de cultură. În scopuri medicinale se folo¬sesc seminţele.
 Principii active: mucilagii formate din acid galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză, lipide formate din trigliceride ale acidului oleic, liolenic, stearic, miristio şi în special linoleic; protide, un heterozid cianogenetic- linamarozidul care se dedublează în acid cianhidric, glucoză şi acetonă; săruri de potasiu şi magneziu.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită mucilagiilor pe care le conţin au acţiune laxativ-purgativă şi emolientă în inflamaţiile tubului digestiv. Ceaiul preparat din seminţe de in amestecat cu puţină lămâie, este utilizat în litiaza renală (piatră la rinichi) şi în inflamaţiile vezicii urinare. Extern: antiseptic, calmant. Utilizări
terapeutice. Intern se recomandă în constipaţii, inflamaţiile tubului digestiv, calculoză (litiază) renală. Extern: seminţele măcinate (Farina Lini) se folosesc sub formă de cataplasme. Făina de seminţe se amestecă cu apă şi se fierbe până devine o pastă; se pune apoi între două bucăţi de pânză şi se aplică pe locul bolnav. Se menţine în permanenţă caldă timp de câteva ore. Cataplasma de in calmează durerile, ajută la fluidificarea şi evacuarea puroiului. Se utilizează în abcese, furuncule. Pentru a se crea o acţiune antiseptică e bine ca la făina de in să se adauge şi flori de muşeţel pulverizate. Pentru copiii mici, cataplasmele de muştar se fac amestecate cu făină de in pentru a scădea acţiunea iritantă a muştarului. Se foloseşte de asemenea în cistite (inflamaţiile vezicii urinare). În arsuri, uleiul de in se foloseşte amestecat în părţi egale cu apa de var. Se pune totul într-o sticlă curată şi se agită până se formează un lichid alb-lăptos, cu care se unge arsura. Aceasta are proprietatea de a calma durerile, răcori şi vindeca rana.
 Preparare şi administrare. Intern, cu efect laxativ -o lingură de seminţe întregi se ia cu apă seara la culcare. Macerare: În inflamaţii intestinale -o lingură de seminţe întregi la 100 ml apă la temperatura camerei, timp de 60 minute; se bea odată întreaga cantitate, oricând, în timpul zilei. Extern: în cistite sub formă de decoct -4 linguri la 500 ml apă rece; se fierbe 15 minute; se fac spălături. Pentru cataplasme se fierbe făina de in şi muşeţel dat prin sită, în părţi egale, până devine o pastă; se aplică pe piele la locul dureros, caldă, menţinându-se până se răceşte. Zone de creştere. În cea mai mare parte a ţării.

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae)

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae) In scopuri medicinale se folosesc florile.
 Asemănări-deosebiri. După aspectul antodiului, arnica se poate confunda şi cu alte specii din zona montană, mai des din genurile Doronicum şi Senecio. Deosebirea esenţiala este aceea că Arnica montana este singura care are frunze tulpinale opuse şi nu alterne. Principii active: ulei volatil, alcooli triperpenici: arnidiol, arnisterină şi faradiol, colină, astragalină, izocvercetină, alcool carnaubilic, o parafină, acid cafeic, carotenoizi xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantina.
 Acţiune farmaaodinanucă. Extern: antiseptic, cicatrizant., decongestiv. Utilizări terapeutice. Laringită acută (răguşeală) gargarisme cu ceai.
 Plăgi (răni): se utilizează sub formă de tinctură ca pansament antiseptic şi cicatrizant al rănilor. În amestec cu apa de plumb, tinctura are proprietatea de a descongestiona umflăturile şi loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4% sub formă de comprese înviorează tenurile palide.
Cu avizul medicului, se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25—50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită cu zahăr sau ceai. Contraindicaţii. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastroenterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantităţi prea mari paralizează centrii nervoşi.
Preparare şi administrare. Extern, sub formă de infuzie, pentru laringite (răguşeală): 2 linguriţe flori, la 200 ml apă clocotită, cu care se face gargară la 3-4 ore după preparare. Tinctură — are acţiune cicatrizantă şi antiseptică în răni: 15 g tinctură (de la farmacie) la 100 ml apă.
 Zone dc creştere. Plantă caracteristică pentru fineţe şi păşuni umede din zona montană şi subalpină, mai rar prin poieni şi tufărişuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, în special în judeţele: Alba, Bistriţa Năsăud, Hunedoara, Cluj şi în judeţul Suceava. Recoltare. Pentru a nu se obţine un produs cu papus, inflorescenţele se recoltează în lunile iunie-iulie, la începutul înfloririi, tăindu-se fără codiţă.
 

Most Reading

Tags