Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae)

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae). In scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: substanţe de natură proteică, avînd un mare număr de aminoacizi, substanţe de natură glucidică, umine, steroli, cetone printre care metiJheptenona şi aceto- fenona, ulei volatil, substanţe grase, sitosteroH, acid formic, şi acetic, provitamina A, vitaminele C, BJ2 şi K, acid pan- totenic, acid folie, clorofilă, protoporfirină, coproporfirină, beta caroten, săruri de calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfaţi etc. Substanţele vezicante sunt: acidul formic, o enzimă şi o toxalbumină; prin uscare, ele se distrug, iar proprietatea vezicantă a urzicii dispare. 

Acţiune farmacodinamică. Creşte diureza (diuretic); are acţiune hemostatică, trofică emolientă şi expectorantă; activează circulaţia sîngeliu cu eliberare de histamme; elimină acidul uric; este astringentă şi antiseptică; antimicro- biană şi antidiareică; vitaminizantă şi hipoglicemiantă; acţiune d epuraţi vă şi galactogogă. Extern: stimulează refacerea ţesuturilor: are acţiune cicatrizantă- Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de ceai, influenţează în bine bronşitele, iar în stări de avitaminoză (anemia de primăvară), o cură de urzici aduce o înviorare a întregului organism. 

Datorită substanţelor proteice şi vitaminelor este folosită ca aliment. !n unele zone ale ţării, ceaiul din frunze şi vîrfuri flori- fere, îndulcit cu miere de albine sau zahăr, se folosea contra tusei, năduşelii şi durerilor de piept. Decoctul din rădăcini şi frunze se lua la fuse cu sînge, liidropizie (reţinerea apei în ţesuturi) şi hemoragii. Decoctul frunzelor se lua de asemenea pentru greutate la inimă şi leşin. Sub formă de ceai, eu acţiune diuretică, frunzele de urzică sunt folosite în bolile de rinichi, dizolvînd nisipul din acest organ (calculoză renală) şi influenţînd favorabil combaterea reumatismului şi gutei, prin eliminarea clorurilor şi acidului uric.

 Datorită vitaminei K pe care o conţine, ceaiul de frunze de urzică are însuşirea de a opri hemoragiile, motiv pentru care se recomandă în menstruaţii abundente (hipermenoree) şi neregulate, hemoragii uterine după naştere etc. In diaree şi dizenterie are rolul de a micşora flora miero- biană care a provoca! afecţiunea, ducînd acţiunea pînă la vindecare. în diabetul zaharat, ceaiul de urzică în amestec cu frunze de dud, nuc şi teci de fasole, face să scadă zahărul din sînge. Prin diureza pe care o produce, contribuie la reducerea apei acumulate în ţesuturi. Ceaiul din frunze de urzică mai este utilizat în obezitate, anemie (datorită fierului ce-1 conţine) şi reumatism. Extern se recomandă în tratamentul hemoroizilor he- jnoragici-, a rănilor greu vindecabile, a ulcerului varicos şi în supuraţii. Iu vechime, bolnavii de reumatism erau bătuţi cu urzică pal recoltată, care le producea o activare a circulaţiei itiip lui cu eliberare de histamină. Sub formă de băi, frunzele şi rădăcina de urzică, impre- i nă cu rădăcina de brusture, se folosesc pentru întărirea uidacinii părului, combaterea seboreei si a măfreţei. Frunzele de urzică, asociate cu alto plante, mai sint fo- Imile în vaginită atrofieă. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă il< ceai dintr-o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Extern: 20 g frunze la 200 ml apă clocotită: se utilizea¬ză sub formă de băi şi comprese. In hemoroizi cu hemoragii se foloseşte infuzia din 20 g frunze de urzică, 20 g flori de coada şoricelului, 60 g coajă de cruşîn; din acest amestec se ia o lingură şi se opăreşte cu .' pahare apă clocotită; după 10 minute se strecoară; se bea IIe un pahar pînă la un pahar şi jumătate la culcare. Acest < eai ajută la tonificarea stomacului.

 Zone de creştere. Creşte pe lingă case, garduri, magazii, In locuri gunoite (in special de pe lingă stîne) cu mult azot, pe malul apelor şi în tăieturi de pădure. Se întîlneşte în întreaga ţară din zona de cîmpie pînă în zona alpină. Recoltarea frunzelor se face în lunile mai-iunie (Folium l'iticae) fie prin strujirea direct de pe plantă a acestora cu mina înfăşurată într-o mănuşă groasă sau cîrpă, pentru a te evita urticarea, fie prin cosirea părţii aeriene şi strujirea ulterioară, dar înainte de a se produce ofilirea plantei. După iei oltare, frunzele nu se vor ţine presate sau înghesuite în- trucît se încing şi se 5negresc. Uscarea se va face în strat subţire, la umbră, deoarece lumina le decolorează.

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae)

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: panseluţe de câmp, albăstrele, barba împăratului, catifeluţe, cârligei pătaţi, guşa găinii, micşunele, piciorul caprei, tămâioară sălbatică, toporaş. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări—deosebiri. Cu aceleaşi proprietăţi terapeutice, împreună cu Viola tricolor se recoltează şi Viola arvensis Murr. Se deosebeşte de Viola tricolor prin forma frunzei, fiind mai alungit ovată decât la Viola tricolor; florile sunt ceva mai mici (până la 1,5 cm), cu corola mai scurtă decât caliciul, de culoare galbenă, fără variaţii mari de nuanţe între petale. Principii active: mucilagii, saponozide triterpemee, derivaţi şi esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale, un pigment galben de natură flavonoidică (violacvercetozida), sinonim cu rutozida, carotenoide (violaxantine), anlocianozide, violanina care prin hidroliză se dedublează în glucoza, ramnoză, acid paracumaric şi delfinidină, ulei volatil, vita¬mina C, tanin, beta caroten, gume etc. 

Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor triterpenice şi rutozidei, are proprietăţi diuretice şt expectorante, fluidifică secreţiile bronhice; are calităţi emoliente. Drenează bila, fiind un bun colagog. Are activitate depurativă (curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor), antialergică şi uşor laxativă: Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în tuse şi bron¬şită datorită saponozidelor aflate în plantă, care ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. Datorită rutozidei şi saponozidelor infuzia obţinută din această plantă cu proprietăţi diuretice şi depurative (cu¬răţă sângele de toxine) este întrebuinţată în eczeme, urticarii, coşuri, furunculoze, ca şi în dermatoze de natură artritică şi dermatozele frecvente la copii. Mai este folosită în consti- paţie şi în unele afecţiuni renale. In unele sate din ţară, planta se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac. Decoctul se lua pentru scurgeri albe. Extern constituie un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele. Sub formă de comprese ameliorează dermatozele şi tuberculoza pielii. Rădăcina de trei fraţi pătaţi se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii. Preparare şi administrare. Intern: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se obţine din 4 linguri de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 3-4 ore. Zone de creştere. Planta se dezvoltă în zona de deal (incepând de la 200-300 m) până la etajul subalpin, în lunci umede, la marginea pădurilor, prin fineţe montane, pe coaste şi printre stânci. Se întâlneşte frecvent în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Iaşi şi Prahova. Este zonată în cul¬tură în judeţele: Cluj, Sălaj, Suceava, Neamţ şi Prahova. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în perioada de în¬florire din lunile mai-iunie, tăindu-se în întregime cu coasa sau secera. După culegere şi separare de fructificaţii, frunze îngălbenite şi plante străine, se pune la uscat în strat subţire, la umbră. Întoarcerea se face cu grijă pentru a se evita fărâmiţarea.

Teiul -tei cu frunza mare (tei mare) -Tilia platyphyllos

Teiul — tei cu frunza mare (tei mare) — Tilia platyphyllos scop., tei roşu (tei pădureţ, tei pucios) — Tilia cordata Mill., tei alb (tei argintiu) — Tilia tomentosa Moench (fam. Tiliaceae) 

În scopuri medicinale se utilizează floarea. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid poliuronic, hexoză şi metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză şi ramnoză; ulei volatil; flavonoide: cvercetrină, izocvercetrină, rutozidă, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină şi acetilcolină. În uleiul volatil se găseşte un alcool alifatic sescviterpenic — farnesolul — care imprimă florilor de tei mirosul caracteristic.

 Acţiune farmacodinamică: Intern, acţiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectorantă şi sedativă. Extern: calmant general, sub formă de băi şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern, datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, fîorile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produc o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronhice. Asociate cu muşeţel şi mentă, florile de tei uşurează digestia şi tonifică stomacul. Extern, fiind un calmant general şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi în liniştirea copiilor ner¬voşi şi bolnavilor de tuse convulsivă. 

De asemenea, ceaiul din flori de tei, la care se adaugă bicarbonat de sodiu, este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcă¬nelor, ţinându-se pe ochi timp de 10-15 minute. Preparare şi administrare. Intern — se utilizează sub formă de infuzie: o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Extern, pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită, la care se adaugă 5 g (o jumătate linguriţă) de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie din 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se stă în cadă 15-20 minute. Zone de creştere. Teiul roşu este cel mai răspândit în ţara noastră. Creşte bine pe solurile brune sau brun-roşcate, cu textură nisipo-lutoasă până la lutoasă; este o specie de semi- umbră. Altitudinal se întâlneşte în zona de deal la 500-600 m, de preferinţă fie în amestecuri, fie în arborete pure, mai rar în păduri din câmpie şi montane. Creşte frecvent mai ales în judeţele Arad, Caraş-Severin, Maramureş, Timiş, Argeş, Prahova, Bacău, Neamţ şi Suceava. Teiul alb are pretenţii mai ridicate faţă de temperatură. Este destul de rezistent la secetă. Vegetează bine pe soluri fertile revene. Altitudinal se cantonează cel mai jos dintre toate speciile de tei, în pădurile de câmpie, cu deosebire în sudul şi estul ţării. În Dobrogea, în pădurile de la poalele munţilor Măcinului, devine specia invadantă. Răspândirea cea mai mare o are în judeţele: Tulcea, Vaslui, Iaşi şi Buzău; se mai întâl¬neşte frecvent şi în Alba, Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Ilfov, precum şi în N-E ţării. Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină. Se întâlneşte în limita dintre câmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabile. Toate speciile se cultivă — dat fiind portul lor frumos şi mai ales mirosul plăcut din timpul înfloririi datorat unor glande nectarifere din floare —şi în localităţi, pe marginea şoselelor, în parcuri, grădini şi curţi. Recoltare. Florile de Tilia platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi Tilia corelata (Tei pucios) formează împreună produsul Flores Tiliae officinalis şi se culeg — primele la înce¬putul lui iunie, celelalte după circa două săptămîni, la înce¬putul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc. Florile de Tilia tomentosa se culeg, cel mai tîrziu, la înce¬putul lui iulie, cu sau fără bractee, fără a se amesteca cu cele ale celorlalte două specii. Recoltarea se face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, folosindu-se foarfeci de pomi cu coada lungă. Se recoltează floare cu floare sau vârfuri mici de crenguţe, fără să se afecteze ramurile mari. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri cu curent puternic. Se evită uscarea lentă întrucât produsul se brunifică uşor.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Lumânărica -Verbascum phlamoides L., Verbascum thapsiforme Sch. (fam. Scrophulariaceae)

Lumânărica -Verbascum phlamoides L., Verbascum thapsiforme Sch. (fam. Scrophulariaceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: coada lupului, coada boului, coada vacii, coada mielului, corovăţică. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări -deosebiri. Tot cu corola galbenă, asemănătoare mai sunt speciile Verbascum lychnitis L.,Verbascum banaticum Roch., Verbascum speciosum Schrad. care au filamentele staminelor galbene până la portocaliu. Diferenţierea între acestea şi speciile medicinale este destul de dificilă şi se poate face numai pe baza caracterelor sistematice. Mai uşor se diferenţiază speciile la care filamentele staminelor sunt purpuriu-violaceu viloase (Verbascum nigrum L., Ver bascum glabratutm Friv., Verbascum blattaria L.)
 Principii active: mucilagii, saponozide, verbasozidă care prin hidroliză dă acid cafeic, alcool, glucoză şi ramnoză; tanin, rezine, ulei volatil, zaharoză, carotenoizi fantoxantină), alfa crocetină, fitosteroli (verbasterol), aucubozid etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor şi saponozidelor au proprietăţi emoliente şi expectorante, fluidificând secreţiile bronhice. Au proprietăţi sudorifice.
Utilizări terapeutice. În inflamaţii acute bronhice, laringite acute. Asociate cu flori de nalbă, de tei, frunze de podbal, de pătlagină uşurează expectoraţia şi calmează tusea. Lichidul (ceaiul) se îndulceşte cu miere de albine sau zahăr şi se bea călduţ. Asociate cu frunze de podbal şi rădăcină de nalbă, florile de lumânărică dau un ceai bun pentru tratarea răguşelii. Din acest ceai se ia câte o lingură din oră în oră. Preparare şi administrare. Infuzie. Se prepară dintr-o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită: se beau 2 ceaiuri pe zi, de preferinţă călduţe. Zone de creştere. Creşte pe soiuri uşoare, aluvionare, nisipoase sau pietroase. Se întâlneşte de-a lungul drumurilor şi căilor ferate, în păşuni aride, pe prundişul de pe marginea apelor. Creşte în zona de şes şi deal, în întreaga ţară, mai ales în Transilvania şi Banat (judeţele: Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Sălaj), Oltenia (judeţele: Dolj şi Olt), Muntenia (jude¬ţele: Argeş, Buzău, Brăila, Dâmboviţa şi Prahova), Moldova (judeţele: Neamţ şi Suceava). Recoltare. Florile se recoltează eşalonat pe măsura deschiderii lor, din iunie şi până la începutul lui septembrie.  Recoltarea se face prin ciupirea corolei cu stamine, dimineaţa, după ce se ridică roua, numai până la orele 11-12, întrucât corola se închide când soarele încălzeşte puternic. În timpul recoltării, trebuie luate măsuri de protecţie, deoarece perii plantei inflamează pielea, mucoasele şi ochii. Se va purta îmbrăcăminte cu mâneci lungi şi închisă la gât. În timpul lucrului nu se va duce mâna la nas, ochi, pe faţă. După terminarea lucrului, se vor spăla mâinile şi faţa.

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae)

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: mentă, voeştniţă, ismă proastă, ismă sălbatică, mintă, minta calului, mintă de câmpuri, mintă sălbatică. În scopuri medicinale este folosită frunza. Principii active: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică si izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţa antibiotice etc. Acţiune farmacodinamică: intern -bacteriostatic, antiseptic gastro-intestinal, expectorant, antidiareic, carminativ, colagog, calmant în colici hepatice, astringent, fortifică sistemul nervos, anestezic al mucoasei stomacale, sudorific, diuretic. Are acţiune excitantă asupra terminaţiilor nervoase senzitive termice din piele şi mucoase. La început perioada de excitaţie produce

senzaţia de rece, apoi o senzaţie de căldură locală accentuată. Are de asemenea acţiune antispastică asupra muşchilor netezi. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în infecţii gastro-intestinale, dispopsii, balonări abdominale, diaree (prin proprietăţile astringente, antiseptice şi antispastice); spasme pilorice, diskinezii biliare cu hipertonie, nervozitate fortifică sistemul nervos). Contribuie la eliminarea calculilor renali şi hepatici. Datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece şi în cantităţi mici calmează vărsăturile atât la sugari, cât şi la adulţi. Prin diureza şi transpiraţia pe are le produce ajută la dezintoxicarea organismului. Extern, sub formă de cata¬plasme reci, aduce alinare în du¬rerile de cap. În stările de de¬bilitate se recomandă băi întări¬toare cu frunze de izmă. Se mai recomandă în dureri reu¬matice (calmant) şi urticarie. Având proprietăţi antiseptice şi răcoritoare, izma mai este folosită în apa de gură. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. N o t ă. Contraindicat în ulcer gastro-intestinal. Extern, tot ca infuzie, se utilizează sub formă de băi întăritoare în stări de debilitate: 200 g frunze uscate la 8 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă; se lasă astfel 15-20 minute. Temperatura apei din cadă să fie de 37°. O bună fricţiune se prepară din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Această fricţiune calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie. Câteva picături din acest spirt puse în apă constituie o plăcută apă de gură, răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcut. În apă fierbinte, uleiul sau spirtul de mentă dă o inhalaţie bună în stări gripale, manifestate prin laringită urmată de răguşeală. * Zone de creştere. Soluri uşoare, afinate, bogate în materii nutritive, respectiv pe cele aluvionare, turboase, locuri desecate. Este zonată în cultură, astfel: Câmpia Timişului, Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Burnazului, Bărăganului şi Dobrogei, precum şi în Ţara Bârsei (judeţele Braşov şi Covasna). Recoltarea se face pe vreme uscată, fără rouă sau ceaţă, frunză cu frunză, când acestea ajung la lungimea de 5-6 cm.

Coada şoricelului -Achillea millefolium L. (fam. Compositae)

Coada şoricelului -Achillea millefolium L. (fam. Compositae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de alunele, sorocină. În scopuri medicinale se folosesc florile.
Principii active: ulei volatil (bogat în camazulenă), compuşi triterpenici (alfa pinen, borneol, cariofilen etc.), acid salicilic, formic, acetic, izovalerianic, o substanţă amară de natură glico-alcaloidică achileina, tanin, acid aconitic, asparagină, colină, acid ascorbic, ulei gras format din acizii linoleic, oleic, miristic, palmitic şi gliceride ale acestor acizi, alcool cerilic liber şi sub forma de acetat, rezine, un glicozid benzaldehidcianhidrinic, săruri de magneziu etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: bronhodilatator, antiseptic, expectorant, antiseptic bronhie, dezinfectant şi calmant gastro-intestinal în inflamaţiile gastro-intestinale, carminaliv, stomahic, diminuează secreţiile gastrice, topic astringent, antispasmodic al căilor biliare, analgetic, hemostatic, decongestiv hemoroidal, antiseptic şi calmant al mucoasei ano-rectale.  Extern: calmant, antiinflamator şi dezinfectant (băi sau comprese);

regenerează ţesuturile. Utilizări terapeutice. Intern: anorexie -datorită gustului amar imprimat de achileină, creşte apetitul. În hemoroizi, hipermenoree şi dismenoree, datorită achileinei, care reduce timpul de coagulare a sângelui, diminuează congestia, usucă secreţia şi are proprietăţi calmante şi dezinfectante. Proprietăţile antiinflamatorii, antiseptice şi protectoare epiteliale sunt întărite şi datorită prezenţei uleiului volatil şi în special eamazulenului din acest ulei. Datorită extractelor eterice cu acţiune antibiotică şi eamazulenului cu acţiune antiinflamatorie, este utilizat cu . bune rezultate în bronşite, gastrite, balonări abdominale şi boli ale vezicii urinare. În colici hepatice, ca stimulent şi calmant; măreşte secreţia biliară. În enterocolite, colici gastrice şi cistite. Extern, sub formă de comprese, calmează tenurile înroşite şi iritate. Se mai utilizează în arsuri, plăgi supurante (purulente), eczeme zemoinde, abcese dentare, ulcer varicos. În hemoroizi, sub formă de ceai: amestec de coada şoricelului şi frunze de urzică; în caz de constipaţie se adaugă şi coaja de cruşîn. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă de infuzie: 2 linguri de flori la 500 ml apă clocotită; se bea călduţ şi fracţionat în 4-5 reprize, în cursul unei zile. O infuzie mai concentrată făcută din 10 g plantă Ia 100 g apă ajută la eliminarea viermilor intestinali; ceaiul se bea dimineaţa pe stomacul gol. Extern tot sub formă de infuzie: 3 linguri la 500 ml apă clocotită; se foloseşte sub formă de comprese sau băi. Zone de creştere. Din zona de şes până în cea montană, în întreaga ţară, prin fineţe, poieni, margini de păduri, dru muri şi căi ferate, cu predilecţie pe soluri nisipoase uşoare. Zone favorabile: Câmpia Bărăganului, Dobrogei, Burnazului, Olteniei şi Timişului. Recoltarea. Inflorescenţele se recoltează în momentul în care majoritatea florilor sunt complet deschise, spre sfârşitul înfloririi în zilele senine între orele 12-14 când conţinutul în camazulen (cu acţiune antiinflamatorie) este maxim. Florile se taie de la locul unde începe să se ramifice inflo- florescenţele.

Coada calului -Equisetum arvense L. (fam. Equise- taceae )

Coada calului -Equisetum arvense L. (fam. Equise- taceae ) Planta mai este cunoscută sub denumirile de: brăduleţ, brădişor, barba ursului, barba sasului, coada mânzului, iarba de cositor, părul porcului sau codâie. În scopuri medicinale se foloseşte planta, fără rădăcină.
Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de alte specii după ramurile în 4 muchii. Principii active: acid salicilic, o saponină-equisetonina, care prin hidroliză dă arabinoză, fructoză şi equisetogenină; sunstanţe de natură flavonoidică: galuteolină şi izoquercetina, alcaloizii 3 -metoxipiridina, nicotină, palustrina şi palustridina, articulatidina şi izoarticulatidina, substanţe de natură glicozidică considerate ca antivitamine Bl , o fitosterină-beta-sitosterolul, acid malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic şi oleic, dimetil-sulfone, vitamina C, ulei volatil, săruri de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Acţiune antimicrobiană, antiseptic-dezinfectant urinar, hipoacidifiant (scade aciditatea gastrică), remineralizant, expectorant, bronhodilatator, diu­retic -datorită acidului silicic şi equisetoninei, hemostatic.
 Utilizări terapeutice. În anemie secundară post hemoragică -acţiune hemostatică prin mărirea numărului de eritrocite. În tuberculoză pulmonară, ca remineralizant. Ca hemostatic în: hemoroizi, metroragii, epistaxis. Are acţiune diuretică în gută şi reumatism. Datorită saponinelor se uşurează expectoraţia în bron­şite. În bolile de rinichi şi de vezică, prin acţiunea antimicro­biană a uleiului volatil şi a sărurilor de potasiu au efect diu­retic. Prin diureza pe care o produce, acţionează favorabil în bolile de inimă, ficat, piele etc. În ulcer gastric, ca hipo­acidifiant şi hemostatic.
 Preparare şi administrare. Intern sub formă de decoct -o linguriţă plantă mărunţită Ia 250 ml apă rece; se fierbe 15 minute; se bea călduţ, de trei ori pe zi, între mese. Zone de creştere. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană, pe marginea apelor, în lunci, pe locuri râpoase, fugitive, pe terasamentele căilor ferate, în aproape toate judeţele ţării. Recoltare. Se consideră perioada optimă lunile iulie-septembrie. Se recoltează tulpinile sterile de la 5-6 cm de la sol prin tăierea cu secera sau cuţitul întrucât prin rupere se face cu multă greutate.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill. Primula elatior (L.) Grufb. (fam. Primulaceae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de ţâţa oii, ţîţa vacii, anghicel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi rădăcinile.
Asemănări-deosebiri. Confuzia se poate face în special cu rădăcini de Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers. sau cu cele de Eapatorium cannabinum L. O reacţie simplă face posibilă diferenţierea de aceste specii: pe secţiunea oblică a rădăcinii se pune o picătură de acid sulfuric concentrat. În cazul speciilor de Primula apare o coloraţie roz în timp ce la celelalte specii menţionate se formează o coloraţie brun-inchis-violetă sau neagră. În cazul în care apare o coloraţie roşie-portocalie este posibilă prezenţa rădăcinilor de Veratrum album L.
Principii active: saponozide triterpenice; primulina, aci­dul primulinic A şi alte saponozide, lieterozide generatoare de ulei volatil, primverozida şi primulaverozida, care prin hidroliză dau ca aglicon -esterul metilic al acidului metoxisalicilic; zaharuri, tanoizi, o enzimă -primveraza, flavonoide, amidon etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: fluidifică secreţiile bronhice, emolient, expectorant, topic (modifică local pielea sau mucoasa cavităţilor care comunică imediat cu mediul exterior), antispastic, sedativ şi sudorific. Extern: calmant, cicatrizant şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern se administrează în bronşite şi pneumonii, întrucât atât florile cât şi rădăcinile fluidifică secreţiile bronhice şi uşurează eliminarea lor. În tulburări gastro-intestinale şi afecţiuni renale şi vezicale. Extern, sub formă de cataplasme calde, se aplică pe locurile dureroase. Are acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 1—3g% flori sau decoct: l-3g% rădăcină mărunţită, pentru copii 0,5g% la care (decoct) se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu. Pentru a uşura expectoraţii şi calma tuşea, se iau 3—4 linguri de ceai pe zi. Extern, ca decoct -3-5 g%, sub formă de comprese.
Zone de creştere. În zona de deal şi de munte, din zona forestieră până în cea a pajiştilor alpine la 2 100 m altitudine. În flora spontană este răspândită în aproape toate jude­ţele ţării: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, Neamţ etc. Recoltare. În lunile aprilie-mai se culeg florile numai de la specia P. officinalis (cu caliciul verde-deschis colorat uni­form, iar corola aurie cu pete portocalii—în timp ce la P. elatior apar muchii ascuţite verde-închis la caliciu, iar corola este galbenă-sulfurie, înverzindu-se la uscare), cu caliciu. Rizomii cu rădăcinile se recoltează de la ambele specii, începând din aprilie, odată cu florile, perioada optimă fiind însă mai lungă -inclusiv iunie până la fructificare, scoţându-se cu sapa sau cazmaua.