Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae)

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae) Mai este cunoscut şi sub denumirea de spinul vânăt; în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Eryngium campestre şi Eryngium maritimum. Culoarea albăstruie carac- teristică este suficientă pentru a evita orice confuzie, celelalte două specii având culoarea verzui-deschis. 

Principii active: saponozide, printre care saniculasaponozida B care prin hidroliză pune în libertate glucoză şi saniculagenol A, eringium genol A B C D., barringtogenol G şi ringinol A.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponinelor pe care le conţine, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor. Tot datorită lor, are şi acţiune diuretică. Este folosită în special pentru activitatea expectorantă şi ca antispastic bronhic. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite şi tuse convulsivă. În multe zone ale ţării, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere este folosit contra tusei convulsive. 

De asemenea, decoctul ţinut în gură mai este folosit pentru durerile de dinţi, în parodontoză şi carii dentare. Datorită acţiunii diuretice, este utilizat în reteriţiile urinare. Scaiul vânăt asociat cu frunze de pătlagină şi cimbrişor aduce calmarea rapidă în tusea convulsivă şi în tusea provocată de bronşită. Extern, decoctul, sub formă de băi, este folosit în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermafitoze) de pe capul copiilor. 

Preparare şi administrare. Intern — decoct : 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă rece; se iau 3-4 linguri pe zi; se bea îndulcit cu miere de albine sau cu zahăr. Extern: aceeaşi formulă de preparare ca mai sus. Zone de creştere. Creşte în păşuni şi fâneţe, în locuri necul¬tivate ca: răzoare, pe marginea drumurilor şi căilor ferate. Vegetează pe soluri uşoare, nisipoase. Altitudinal merge din zona de câmpie până în cea de deal la 500-000 m. Se întâlneşte în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu şi în Banat. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în pe¬rioada înfloritului, în lunile iulie-august, tăindu-se de la bază, pentru a se obţine un produs cu frunzele bazale. Planta fiind ghimpoasă, este bine ca mâinile să fie protejate printr-o mănuşă groasă.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Salcâmul — Robinia pseudacacia L. (fam. Leguminosae) Cunoscut sub denumirea de: acaciu, băgrin, dafin, salcâm alb, salcâm. În scopuri medicinale se folosesc florile. Principii active: robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonoidică, ulei volatil etc.
 Acţiune farmacodinamică. Scade aciditatea gastrică; are acţiune antispastică. Utilizări terapeutice. În hiperaciditate, gastrite, pirosis (arsuri la stomac). Se mai utilizează cu efect colagog şi antispasmodic, precum şi în ulcer gastroduodenal. 
Ceaiul de flori de salcâm se mai ia pentru combaterea tusei, năduşelii şi a durerilor de piept. În răceli se mai foloseşte în amestec cu soc, roma-niţă şi alte plante. Extern. Florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.

 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Zone de creştere. Creşte pe soluri uşoare şi nisipuri nefixate. Se întâlneşte cultivat mai ales la sate, pe marginea drumurilor, în special în judeţele: Mehedinţi, Dolj şi Olt, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Satu Mare, Bihor, Arad şi Timiş. Recoltare. Inflorescenţele se recoltează în lunile mai-iunie, fie direct cu mâna de pe arbore (cu ajutorul scărilor), fie tăind crenguţele cu ajutorul unei foarfeci de pomi, făcându-se detaşarea inflorescenţelor, după care florile se strujesc.

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae)

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae) Mai este cunoscut sub numele de podbal sau podval. În scopuri medicinale sunt folosite florile şi frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Petasites sp. (Captalan). Elemente ce le pot deosebi: — rizomul la Tussilago farfara L. este vertical şi cilindric în timp ce la Petasites este orizontal, muchiat şi noduros; — frunzele de Tussilago farfara L. (a) sunt mai cărnoase şi au peri albicioşi pe spatele frunzei, care la rulare se strâng ca un fir de lână (la Petasites (b) perii sunt mai rari şi nu rulează); peţiolul lor este glabru sau cu peri moi (la Petasites perii sunt rigizi, scurţi, deşi); — nervaţiunea este palmată la ambele specii,; la Tussi¬lago farfara L., 7-11 nervuri care se ramifică încă de la bază, la Petasites găsim doar 3 nervuri principale; — frunzele de Tussilago farfara L. sunt verzi şi ţinute între palme au suprafaţa superioară rece, iar cea inferioară caldă, datorită perilor izolanţi. Principii active ale florilor: mucilagii, tanin, arnidiol şi faradiol, rutosid, hiperină, xantofile, fitosteriue, urme de ulei volatil etc.
  Principii active ale frunzelor: mucilagii care prin hidroliză dau galactoză şi pentoze; tanin, substanţe amare (tusilagină), carotenoizi, inulină, acid galic, acid stearic şi palmitic, fitosterine, săruri minerale în care predomină nitratul de potasiu, săruri de zinc etc.

Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, produşilor de hidroliză şi inulinei, atât frunzele cât şi florile au proprietăţi secretolitice, emoliente şi uşor antispastice. Este antispastic bronhie şi antiseptic al aparatului respirator. Utilizări terapeutice. Având acţiune emolientă şi expectorantă, se utilizează cu bune rezultate în bronşită, tuse, răguşeală, astm, emfizem pulmonar, silicoză şi în general în toate bolile căilor respiratorii. În amestec cu frunze de pătlagină şi rădăcină de lemn dulce, proprietăţile curative ale podbalului se măresc. În unele zone ale ţării, frunza crudă se pune pe tăieturi şi abcese, iar sucul stors din frunză se aplică pe inflamaţii. Frunzele se mai folosesc sub formă de băi în tratamentul reumatismului. Preparare şi administrare. Infuzie: 15 g frunze sau flori la 200 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr sau miere. Pentru fluidificarea secreţiilor bronhice şi expectorarea lor se ia câte o lingură de ceai la 2-3 ore.
Zone de creştere. Îl întâlnim pe coaste râpoase, maluri abrupte ale râurilor, locuri cu eroziuni recente, săpături, în zone de deal şi munte, în judeţele care mărginesc arcul carpatic . Recoltare. Florile (inflorescenţele) se recoltează în luna martie si începutul lui aprilie, când se deschid antodiile; ulte¬rior se obţine un produs cu mult papus. Recoltarea se face pe vreme uscată, prin ciupire, cu mâna, fie cu degetele făcute pieptene. Perioada optimă pentru recoltare este din luna aprilie până în iulie, din locuri înso¬rite.

Muşeţelul — Matricaria Chamomilla L. (fam. Compositae)

Muşeţelul -Matricaria Chamomilla L. (fam. Compositae) Mai este cunoscut sub denumirile: romaniţă, matricea, morună, moşiţel, romaniţă bună, romoniţă. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte specii din genul Matricaria şi cu specii din genul Anthemis. Matricaria inodora L. (b). (Muşeţel prost) este lipsit de mirosul aromat caracteristic, iar receptaculul este plin la interior. Matricaria matricarioides (Less.) (c) Porter (Muşeţelul cu flori verzi) este lipsit de mirosul aromat caracteristic, iar receptaculul este plan sau semiglobulos; inflorescenţele au diametru mult mai mare (1,5-4 cm), alături de fiecare floare pe receptacul se află câte o palee scuamiformă (se observă după înlăturarea florilor tubuloase de pe receptacul). Matricaria chamomilla L. (a) are mirosul caracteristic puternic aromat. Receptaculul inflorescenţei este plan la începutul înfloririi, apoi devine conic şi gol la interior. Florile ligulate albe sunt femele, orizontale la începutul înfloririi, apoi brusc răsfrânte. Florile hermafrodite sunt tubuloase, dispuse central, foarte numeroase (circa 500), galben-aurii, cu corola cu 5 dinţi, 5 stamine şi un ovar cu stigmat bifurcat. Principii active: ulei volatil cu componenţii de bază azulenele şi camazulenele. Mai conţin: apigenină, umbeli- feronă, eterul metilic al umbeliferonei, acid salicilic, rezine, fitosterine, substanţe glicozidice, cvercimetrină, acid clorogenic, camilină, vitamina B1, vitamina C. Substanţe minerale, inatricină etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită uleiului volatil bogat în azulene cât şi apigeninei florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatorie, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri. Au proprietăţi stomahice, uşurează digestia, diminuează secreţiile şi reduc inflamaţiile mucoaselor. Florile sunt folosite pentru acţiunea lor carminativă, sedativă şi ca antispastic gastric şi intestinal, de asemenea pentru activitatea sudorifică, antidiareică, bactericidă şi cicatrizantă. Extern: ca emolient, antiseptic şi decongestiv anorectal, tonic capilar.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă pentru tratamentul gastritelor, enterocolitelor, dismenoreelor, colicilor intestinale, diareei, infecţiilor renale, astmului bronhie la copii şi în boli ale ficatului. Ceaiul de muşeţel, împreună cu anason şi fenicul, se dă copiilor pentru calmarea colicilor şi eliminarea gazelor. În răceli şi gripă, ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţie, ceea ce face să scadă febra. Extern se utilizează în tratamentul unor eczeme zemuinde prin aplicarea peste ele a florilor. Not ă. Părul spălat cu ceai de muşeţel capătă un aspect mătăsos şi în acelaşi timp îşi întăreşte rădăcina. De asemenea, calmează tenurile înroşite şi iritate.
Preparare şi administrare. Intern, se administrează sub formă de infuzie — o linguriţă de flori la 200- ml apă clocotită: se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern: infuzie. În acest caz, cantitatea de flori se dublează. Se foloseşte sub formă de: comprese, băi, spălaturi vaginale, clisme, gargară etc. Se mai folosesc şi alte forme, astfel: infuzie: 1-2 linguriţe de flori întregi sau sitate (date prin sită); peste care se toarnă o ceaşcă de apă clocotită. Altă metodă: se macerează 1-2 linguriţe de flori într-o jumătate ceaşcă de apă rece, timp de 30 minute. Se strecoară lichidul şi se pune deoparte. Peste florile rămase se toarnă jumătate ceaşcă de apă clocotită şi se lasă 15 minute. Se strecoară şi se amestecă ambele lichide. Prin acest procedeu se extrag majoritatea principiilor active din flori. Pentru băi, se pun într-un săculeţ de pânză unu-doi pumni de flori pulverizate, peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă astfel până ce baia ajunge la temperatura normală a corpului, apoi se foloseşte în scopul dorit. În arsuri, muşeţelul se poate folosi sub formă de ulei care se prepară astfel: 10 g flori date prin sită (două linguri) se umezesc cu o lingură de alcool. După câteva ore, acestui conţinut i se adaugă 100 g ulei de floarea soarelui şi se încăl¬zeşte pe baia de apă (un vas cu apă în care se pune vasul cu muşeţel) timp de 2-3 ore, până ce alcoolul s-a evaporat. În tot acest timp, uleiul se amestecă adeseori. Se strecoară şi se stoarce. Uleiul obţinut se păstrează în sticle colorate şi la rece. Contra durerilor de cap, se recomandă câte 1 g de flori de muşeţel pulverizate, luate la câteva ore după masă. Pentru gargară sau băi pentru ochi, se face o infuzie din 15 g (trei linguri) flori de muşeţel cu 200 ml apă. După 10-15 minute se strecoară lichidul, la care se adaugă 4 g acid boric. Pentru tenuri ridate, iritate, congestionate, uscate, se aplică comprese. Băile de aburi făcute cu muşeţel ajută la curăţarea tenului. În cazul balonărilor la stomac, se recomandă un ceai preparat după următoarea formulă: muşeţel şi fenicul, câte 2 linguri, rădăcina de nalbă, de lemn dulce şi frunze de mentă, câte 4 linguri din fiecare. Din acest amestec se iau 2 linguri care se opăresc cu două pahare de apă. După 5 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte. Se bea în cursul zilei câte un sfert de pahar cu ceai. În gastrite şi enterite, se poate folosi următorul amestec de plante: muşeţel, coada şoricelului, pelin, mentă şi salvie. Se infuzează 2 linguri din acest amestec de plante cu un pa¬har de apă. Se lasă 15 minute, apoi lichidul se strecoară şi se bea neîndulcit, pe stomacul gol, în cursul unei zile, în două reprize. Pentru ameliorarea durerilor provocate de menstruaţiile dificile, se recomandă un ceai de 40 g muşeţel, 30 g frunze de mentă şi 30 g rădăcină de valeriană. O lingură din acest nmestec de plante se opăreşte cu o ceaşcă cu apă. După ră¬cire se strecoară, se îndulceşte şi se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere: Plantă răspândită din zona de şes până în cea montană, în întreaga ţară, prin fâneţe, poieni, margini de păduri, drumuri şi căi ferate, cu predilecţie pe soluri nisi¬poase uşoare. Sub formă de culturi se găseşte în: Câmpia Bărăganului, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnazului, Câmpia Olteniei (judeţele: Dolj şi OH), Câmpia Timişului. Recoltarea. Muşeţelul înfloreşte mai devreme sau mai tîrziu. În general începe să înflorească în a doua decadă a lunii aprilie sau în primele zile ale lunii mai şi trece în sta¬diul intens de înflorire pe la mijlocul acestei luni, continuînd până în a doua jumătate a lunii iunie. Momentul cel mai bun pentru a începe culesul este când florile ligulate s-au desfăcut şi au luat o poziţie orizontală, receptaculul s-a alungit în formă de con, iar florile tubulare au înflorit şi au căpătat o culoare galbenă pe jumătatea in¬ferioară a conului purtător de flori. Jumătatea superioară este încă de culoare galben-verzuie, datorită florilor tubu¬lare neajunse la maturitate. În acest stadiu florile au cel mai ridicat procent de ulei eteric (0,4%-l,2%). Culesul florilor se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe vreme uscată.

Ienupărul -Juniperus communis L. (fam. Cupressaceae )

Ienupărul -Juniperus communis L. (fam. Cupressaceae ) Este cunoscut şi sub denumirile: anaperi, archiş, cetină, ialovăţ, jireapăn, turtel. În scopuri medicinale se folosesc fructele. Asemanări—deosebiri. Se poate confunda cu Juniperus sabina (Cetina de negi) ale cărei pseudobace sunt toxice şi nu trebuie recoltate. Juniperus sabina (b) are frunzele solziforme, alipite de ramură, pe 4 şiruri imbricate; pseudobacele provin din concreşterea a 4 carpele şi au de regulă numai 1-2 seminţe. La Juniperus communis 1 (a) frunzele sunt aciculare lungi de 1-1,2 cm în verticile de câte 3, puternic împungătoare; pe faţa superioară au un jgheab şi o dungă lată albă, iar pe cea in¬ferioară o carenă. Principii active: ulei volatil format din: alfa-pinen, camfen, cadinen, 1-4 terpineol, alcooli seseviterpenici, betapinen. dipentene, mircene, iuniperina, iunenul, iunenolul; zahăr invertit, grăsimi, pentozane, substanţe proteice, zaharoză; acizi: gliceric, glicolic, glucuronic, ascorbic, acetic, malic, formic; răşini etc.

Acţiune farmacodinamică: Datorită conţinutului în ulei volatil şi în special terpineolului şi iunenului are acţiune diuretică, antiseptică a căilor urinare, carminativă, stomahică, behică (antitusivă) şi antispastică. Ca urmare a acţiunii behice -prin modificarea stării inflamatorii a căilor respiratorii, mărirea şi fluidificarea secreţiilor bronhice - se utilizează în bronşitele catarale. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în bolile de rinichi şi vezică urinară (prin acţiunea diuretică şi antiseptică), în reumatism, gută, hidropizie (reţinerea apei în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului), bronşite acute şi cronice, tuse, dispepsii de fermentaţie, edeme renale, edeme cirotice, balonări abdominale, anorexie (lipsa poftei de mâncare.) Extern: În reumatism, lumbago, nevralgii diverse.
 Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -2 linguriţe fructe la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. N o t ă. Nu se supradozează, întrucât irită căile renale şi produce hematurie. Extern: 10 g ulei de ienupăr (de la farmacie) în 100 g alcool; se foloseşte sub formă de frecţie seara la culcare (reumatism, lumbago). Fricţiunea se mai poate prepara şi astfel: o mână de fructe zdrobite se amestecă cu circa 100 g alcool, iar după câteva zile se adaugă un litru de oţet de vin. După o macerare de 7-8 zile se strecoară şi se întrebuinţează în stări febrile. Zone de creştere. În lanţul muntos carpatic, între 700-1400m; în Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei coboară până la 200 m. Se întâlneşte în toate judeţele din Transilvania (mai puţin Satu Mare şi Sălaj), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea), Muntenia, (judeţele: Argeş, Buzău, Prahova), Oltenia (judeţele: Gorj şi Vâlcea). Recoltare. Începe din luna octombrie, prelungindu-se în funcţie de timp până în iarnă. Se face prin lovirea sau scuturarea uşoară a ramurilor pentru a nu cădea şi pseudobacele verzi; sub ramuri se pune o prelată.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill. Primula elatior (L.) Grufb. (fam. Primulaceae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de ţâţa oii, ţîţa vacii, anghicel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi rădăcinile.
Asemănări-deosebiri. Confuzia se poate face în special cu rădăcini de Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers. sau cu cele de Eapatorium cannabinum L. O reacţie simplă face posibilă diferenţierea de aceste specii: pe secţiunea oblică a rădăcinii se pune o picătură de acid sulfuric concentrat. În cazul speciilor de Primula apare o coloraţie roz în timp ce la celelalte specii menţionate se formează o coloraţie brun-inchis-violetă sau neagră. În cazul în care apare o coloraţie roşie-portocalie este posibilă prezenţa rădăcinilor de Veratrum album L.
Principii active: saponozide triterpenice; primulina, aci­dul primulinic A şi alte saponozide, lieterozide generatoare de ulei volatil, primverozida şi primulaverozida, care prin hidroliză dau ca aglicon -esterul metilic al acidului metoxisalicilic; zaharuri, tanoizi, o enzimă -primveraza, flavonoide, amidon etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: fluidifică secreţiile bronhice, emolient, expectorant, topic (modifică local pielea sau mucoasa cavităţilor care comunică imediat cu mediul exterior), antispastic, sedativ şi sudorific. Extern: calmant, cicatrizant şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern se administrează în bronşite şi pneumonii, întrucât atât florile cât şi rădăcinile fluidifică secreţiile bronhice şi uşurează eliminarea lor. În tulburări gastro-intestinale şi afecţiuni renale şi vezicale. Extern, sub formă de cataplasme calde, se aplică pe locurile dureroase. Are acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 1—3g% flori sau decoct: l-3g% rădăcină mărunţită, pentru copii 0,5g% la care (decoct) se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu. Pentru a uşura expectoraţii şi calma tuşea, se iau 3—4 linguri de ceai pe zi. Extern, ca decoct -3-5 g%, sub formă de comprese.
Zone de creştere. În zona de deal şi de munte, din zona forestieră până în cea a pajiştilor alpine la 2 100 m altitudine. În flora spontană este răspândită în aproape toate jude­ţele ţării: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, Neamţ etc. Recoltare. În lunile aprilie-mai se culeg florile numai de la specia P. officinalis (cu caliciul verde-deschis colorat uni­form, iar corola aurie cu pete portocalii—în timp ce la P. elatior apar muchii ascuţite verde-închis la caliciu, iar corola este galbenă-sulfurie, înverzindu-se la uscare), cu caliciu. Rizomii cu rădăcinile se recoltează de la ambele specii, începând din aprilie, odată cu florile, perioada optimă fiind însă mai lungă -inclusiv iunie până la fructificare, scoţându-se cu sapa sau cazmaua.

Cimbrişor (de câmp) — Thymus serpyllum L. (fam. La biatae)

Cimbrişor (de câmp) — Thymus serpyllum L. (fam. La biatae) Plantele mai sunt cunoscute sub denumirile de lămâioară, respectiv sărpunel, schinduf, timian, timişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: ulei volatil (cineol, timol, carvacrol), substanţe amare (serpilina), tânin, mucilagii, rezine, zaharuri etc. Acţiune farmacodinamică. Intern: antiseptic intestinal, coleretic — stimulând secreţia biliară a ficatului, colagog —stimulând contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin, stomahic, antispastic intestinal, expectorant, antispastic al căilor respiratorii, stimulează funcţiile rinichilor, antihelmintic. Extern: antiinfecţios (băi), calmant al sistemu­lui nervos (băi).

Utilizări terapeutice. Intern se administrează în tuse convulsivă, bronşită— datorită uleiului volatil—astm, răguşeală. Având acţiune antiseptică puternică, acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare. Datorită timolului din uleiul volatil, ceaiul de cimbrişor poate fi folosit la eliminarea viermilor in­testinali. Principiul amar în asociaţie cu ceilalţi componenţi chi­mici din drog dau ceaiului de cimbrişor şi proprietăţi stomahice şi stimulente, care îl fac să fie un bun tonic în cazul anemiilor. Extern: Sub formă de băi în: reumatism, gută, calmant al sistemului nervos, plăgi purulente. In seboree — sub formă de comprese — pentru tenurile grase.
Contraindicaţii: gastrite, enterite, esofagite, insuficienţe pancreatice. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie: 1—2 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize în timpul unei zile, de preferinţă îna­intea meselor principale. Mai concentrat: 2—3 linguri de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se iau 3—4 lin­guri pe zi, înaintea meselor principale. Lichidul se bea căl­duţ, de preferinţă îndulcit cu miere de albine. Extern, tot ca infuzie: 100 g plantă, uscată şi mărunţită, se introduce în 3 litri apă clocotită. După 30 minute se strecoară şi se introduce în apa din cadă care trebuie să atingă temperatura de 37°C. Se aşteaptă 15—20 minut înainte de folosire.
 Notă. Nu se supradozează deoarece provoacă tulburări gastro-intestinale, excitaţii nervoase urmate de depresiune. Zone de creştere. În judeţele: Bihor, Ilfov, Prahova, Buzău, Teleorman, Brăila, Bacău, Neamţ şi Galaţi. Recoltare. Plantele verzi se taie cu secera, la o înălţime de 5-7 cm de la pământ, înainte de înflorire. Pentru producerea de seminţe se opresc plante sănătoase, bine dezvoltate şi cu caracterele speciei bine pronunţate. Se recoltează când 70-80% din inflorescenţe ajung la maturitate.

Anasonul — Pimpinella anisum L. (fam. Umbeliiferae)

Anasonul — Pimpinella anisum L. (fam. Umbeliiferae)
Planta mai este cunoscută şi sub denumirea de bădean. În scopuri medicinale se foloseşte fructul. Asemănări-deosebiri. Fructele de anason se pot confunda cu cele de cucută (Conium maculatum L.) care sunt foarte toxice. Diferenţieri. Anasonul este o specie exclusiv de cultură. Cucuta creşte spontan pe locuri necultivate. Fructele de cucută sunt latovoidale, glabre (cele de anason sunt acoperite cu peri aspri) de culoare brună-verzuie, cu diametrul de 3-4 mm. Coastele la fructele de anason sunt liniare în timp ce la fructele de cucută sunt ondulat-crestate. Fructele de anason au gust şi miros plăcut, cele de cucută sunt respingătoare. Principii active: ulei volatil (anetol, aldehidă anisică), lipide, substanţe minerale, protide, zaharuri, amidon, alde­hidă acetică, colină, cetone.

Acţiune farmacodinamică. Stimulează funcţiile pancreatice: antispastic, carminativ. Utilizări, terapeutice. Anorexie; ajută digestia şi contribuie la creşterea apetitului datorită uleiului volatil care are şi acţiune stimulativă şi excită secreţiile pancreatice şi intestinale. În bronşită, ca expectorant. Galactogog: măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Colici intestinale şi stomacale la sugari şi copii — calmant. Carminativ: calmează durerile abdominale şi ajută la eliminarea gazelor din stomac. Diuretic. Antihelmintic: ajută la eliminarea viermilor intestinali. Preparare şi administrare. Intern: infuzie. Pentru eliminarea viermilor intestinali: 10 g fructe la 100 ml apă. Pentru sugari se prepară o infuzie din 5—6 fructe la o căniţă de ceai. Pen­tru adulţi, infuzie dintr-o linguriţă de fructe la 300 ml apă clocotită: după 20 mi­nute se strecoară; se bea fracţionat în trei reprize înaintea meselor principale. Se utilizează scurt timp, anetolul fiind toxic. Contraindicaţii: gastrite, ulcer gastric şi duodenal, enterocolite acute şi cronice. Zone de creştere. Este zonată în cultură în judeţele: Ialo­miţa, Ilfov, Teleorman, Olt (sudul judeţului), Dolj, Timiş, Constanţa, în regiuni cărora le corespunde o altitudine de 100— 200 m şi care coincid cu zonele favorabile sfeclei de zahăr. Recoltare.Timpul cel mai potrivit este atunci când 50-60% din fructele umbelelor centrale devin brune şi tulpinile încep să se îngălbenească. Pentru a se evita scuturarea, recoltarea se face dimineaţa, seara sau chiar noaptea.