Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae)

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae ) Mai este cunoscută sub denumirile de: calce mare, crucea voinicului, iarbă de negi, negelariţă, pleoscăniţă, iarba rândunelii. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: alcaloizi din grupa naftofenantridinei: chelidonina, homochelidonina, oxichelidonino, mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina; alcaloizi din grupa proto- berberinei: coptizina şi tetrahidroeoptizina, cantităţi mici de berberină; alcaloizi din grupa protopinei; protopina şi alfa, beta-alocriptopina; cantităţi mici de sparteină şi cantităţi apreciabile de vitamina C; rezine, ulei volatil, substanţe de natură flavonoidică şi saponozide.
Acţiune farmacodinamică. Chelidonina şi hemochelidonina au acţiune similară morfinei, fiind deprimante ale miocardului, au acţiune sedativă şi narcotică asupra centrilor nervoşi superiori. Relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în special a coronarelor; au acţiune uşor stimulatoare asupra respiraţiei. Sanguinarina are proprietatea de a coborî presiunea arterială şi stimulează peristaltismul intestinal şi contracţiile uterine. Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronhiale şi a altor organe, având acţiune antispastică de tipul papaverinei, prezentând avantajul unei toxicităţi mai reduse. Extractele totale din această plantă au remarcabile efecte antibiotice pe un mare număr de germeni. Extractele apoase sau slab hidroalcoolice din plantă au şi acţiune coleretic-colagogă.

 Notă. Alcaloizii şi în special sanguinarina s-au dovedit a avea efecte antitumorale de tip colchicinic (acţiune mitoclazică-antimitotică). Utilizări terapeutice. Intern: în afecţiuni hepato-biliare (decongestiv),insuficienţă cardiacă, angină pectorală, tumori. Rostopasca asociată cu sunătoare, coada şoricelului, mentă, turita mare dă un ceai cu efect curativ în bolile de ficat. Extern: în tuberculoza pielii (trofic şi antiseptic). În unele zone ale ţării, sucul lăptos al plantei este utilizat obişnuit contra negilor, punîndu-se de mai multe ori pe ei. Cei care aveau pecingine se ungeau cu sucul plantei ori o spălau mai întâi cu zeamă călduţă de rostopască, iar după aceea puneau frunza pe ea. Se mai utiliza contra mătreţei, în tratamentul hepatitei, planta fiind plămădită în rachiu, precum şi contra muşcăturilor de şarpe şi de insecte.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o jumătate linguriţă plantă la 200 ml apă clocotită; se ia o lingură la 3 ore, echivalentul unei doze pentru o zi. În caz de dureri cantitatea so repetă a doua zi. Extern este utilizată în tratamentul tuberculozei pielii, în acest scop se amestecă 30 g pulbere de rostopască, 15 g lanolină şi 15 g vaselină; se adaugă 10 picături de acid fenic; se unge rana, iar pansamentul se menţine aplicat 3 zile, după care se continuă până la vindecare. N o t ă. Nu se supradozează intrucât provoacă intoxicaţii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri uşoare, chiar nisi¬puri. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană la 800-1 000 m în păduri, tufişuri, grădini, la marginea gar¬durilor, în locuri cu ruini. Se află în cantităţi mari în judeţele: Cluj, Harghita, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Gorj, Mehedinţi — la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju-Mare, Ilfov, Constanţa, Bacău, Boto¬şani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Galaţi — la Hanul Conachi. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în tot timpul înfloririi, de preferat lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt formate, iar planta are cea mai mare cantitate de alcaloizi. Tăierea plantelor se face sub locul de ramificare; la plan¬tele bătrâne se iau numai ramurile verzi, fără partea lemnoasă. Recoltarea se poate face şi cu coasa sau secera.

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae)

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae) In scopuri medicinale se folosesc florile.
 Asemănări-deosebiri. După aspectul antodiului, arnica se poate confunda şi cu alte specii din zona montană, mai des din genurile Doronicum şi Senecio. Deosebirea esenţiala este aceea că Arnica montana este singura care are frunze tulpinale opuse şi nu alterne. Principii active: ulei volatil, alcooli triperpenici: arnidiol, arnisterină şi faradiol, colină, astragalină, izocvercetină, alcool carnaubilic, o parafină, acid cafeic, carotenoizi xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantina.
 Acţiune farmaaodinanucă. Extern: antiseptic, cicatrizant., decongestiv. Utilizări terapeutice. Laringită acută (răguşeală) gargarisme cu ceai.

 Plăgi (răni): se utilizează sub formă de tinctură ca pansament antiseptic şi cicatrizant al rănilor. În amestec cu apa de plumb, tinctura are proprietatea de a descongestiona umflăturile şi loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4% sub formă de comprese înviorează tenurile palide.
Cu avizul medicului, se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25—50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită cu zahăr sau ceai. Contraindicaţii. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastroenterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantităţi prea mari paralizează centrii nervoşi.
Preparare şi administrare. Extern, sub formă de infuzie, pentru laringite (răguşeală): 2 linguriţe flori, la 200 ml apă clocotită, cu care se face gargară la 3-4 ore după preparare. Tinctură — are acţiune cicatrizantă şi antiseptică în răni: 15 g tinctură (de la farmacie) la 100 ml apă.
 Zone dc creştere. Plantă caracteristică pentru fineţe şi păşuni umede din zona montană şi subalpină, mai rar prin poieni şi tufărişuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, în special în judeţele: Alba, Bistriţa Năsăud, Hunedoara, Cluj şi în judeţul Suceava. Recoltare. Pentru a nu se obţine un produs cu papus, inflorescenţele se recoltează în lunile iunie-iulie, la începutul înfloririi, tăindu-se fără codiţă.