Se afișează postările cu eticheta colagog. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta colagog. Afișați toate postările

Săpunariţa - Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae)

marți, 27 august 2013

Săpunariţa — Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: odogaci, ciulin roşu, săpunul calului, asudul calului, floarea călugărului, floare de săpun, flori albe, săpunul popii. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: saponozide triterpenice denumite global saporubină sau acid saporubinic. Prin hidroliză saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai impor¬tant se numeşte gipsogenol. Compuşii denumiţi saponozida A,B,C, D sunt glicozide ale gipsogenolului şi diferă între ele, prin catena glucidică. O altă saponozidă izolată din acest produs şi care a fost caracterizată este saponarozida, xilozida acidului gipsogenic. Mai conţine oze, gume şi lactozină, o holozidă care pune în libertate, prin hidroliză, galactoza.
 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponozidelor de natură triterpenică are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. În cantităţi bine dozate, sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop, are proprietăţi expectorante. Are activităţi colagoge, diuretice şi antihelmintice; elimină toxinele, din organism. Extern: antihelmintic şi cicatrizant. 
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite, oxiurază, diskinezii biliare. Extern, sub formă de fiertură, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor. Sub formă de băi, ajută la distrugerea oxiurilor. 
Notă. În mod curent, aceste rădăcini se întrebuinţează la prepararea alviţei şi halvalei, precum şi în curăţatul hainelor. 
Preparare şi administrare. Intern — macerare: o linguriţă la 200 ml apă rece, se lasă 8 ore; se bea fracţionat în decursul unei zile. Extern, decoct — 2 linguriţe la 250 ml apă rece; se fierbe 30 minute. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru oxiuri se fac băi de şezut şi clisme. N o t ă. Nu se supradozează fiind toxică: rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită (tăiată în bucăţele mici), nu se pulverizează fiind iritantă pentru mucoasa nazală. Popular, acestei pulberi i se spune praf de strănutat. Zone de creştere. Se întâlneşte în locuri nisipoase însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele: Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în Deltă), Muntenia (judeţele: Ilfov, Dâmboviţa, Prahova). În culturi: judeţele Dolj, Ialomiţa şi Teleorman, precum şi în judeţele: Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava şi Tulcea. Recoltare. Rizomii cu rădăcini se pot recolta cu cazmaua în lunile aprilie şi mai, înainte de înflorire, când conţinutul în saponine este maxim, după care conţinutul în saponine scade până în luna noiembrie când începe din nou să crească. Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvântă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5-10 cm lungime, iar cele prea groase se despică. Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite.

Salcâmul — Robinia pseudacacia L. (fam. Leguminosae) Cunoscut sub denumirea de: acaciu, băgrin, dafin, salcâm alb, salcâm. În scopuri medicinale se folosesc florile. Principii active: robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonoidică, ulei volatil etc.
 Acţiune farmacodinamică. Scade aciditatea gastrică; are acţiune antispastică. Utilizări terapeutice. În hiperaciditate, gastrite, pirosis (arsuri la stomac). Se mai utilizează cu efect colagog şi antispasmodic, precum şi în ulcer gastroduodenal. 
Ceaiul de flori de salcâm se mai ia pentru combaterea tusei, năduşelii şi a durerilor de piept. În răceli se mai foloseşte în amestec cu soc, roma-niţă şi alte plante. Extern. Florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.
 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Zone de creştere. Creşte pe soluri uşoare şi nisipuri nefixate. Se întâlneşte cultivat mai ales la sate, pe marginea drumurilor, în special în judeţele: Mehedinţi, Dolj şi Olt, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Satu Mare, Bihor, Arad şi Timiş. Recoltare. Inflorescenţele se recoltează în lunile mai-iunie, fie direct cu mâna de pe arbore (cu ajutorul scărilor), fie tăind crenguţele cu ajutorul unei foarfeci de pomi, făcându-se detaşarea inflorescenţelor, după care florile se strujesc.

Porumbul — Zea mays (fam. Gramineae )

luni, 26 august 2013

Porumbul — Zea mays (fam. Gramineae ) Mai este cunoscut sub denumirile: păpuşoi, cucuruz. În scopuri medicinale se foloseşte mătasea. Principii active: saponozide, alantoină, ulei volatil, săruri de potasiu, calciu, bioxid de siliciu, ceară, vitaminele B6, C, E şi K, glucide, ergosterină, betaină etc.
Acţiune farmacodinamică. Puternic diuretic datorită în special sărurilor de potasiu si calciu. Elimină apa din ţesuturi şi micşorează depunerile de săruri din bilă. Are acţiune colagogă, hemostatică şi calmantă în cistite cronice şi metrite. Utilizări terapeutice. În metrite, metroragii, colecistile cronice, afecţiuni hepatice şi reumatism.
Fiind diuretică, infuzia din mătasea de porumb se recomandă mai ales în tratamentul litiazei renale, eistitelor şi albuminuriei. Tot datorită diurezei pe care o produce, ajută la eliminarea apei din ţesuturi, influenţând în bine unele boli de inimă şi obezitate. Datorită vitaminei K are proprietăţi hemostatice, întrebuinţându-se mai ales în menstruaţia neregulată şi menopa¬uză. Se mai recomandă în tulburări circulatorii datorate afecţiunilor cardio-vascularc, ca: gulă, artrite, uricemie (pre¬zenţa acidului uric în sânge) etc. Preparare şi administrare. Intern: infuzie 2 linguri de mătase de porumb la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 2-3 ore. Zone de creştere. În toată ţara ca plantă de cultură, în zonele de şes, deal sau munte (pantele joase). Recoltare: Cea mai bună calitate se obţine când porum¬bul dă în lapte şi stigmatele sunt încă verzi.

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae)

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae) Mai este cunoscută sub denumirile: papă lungă, părăsita găinilor.În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi rădăcina. Asemănări-deosebiri. Frunzele de păpădie se pot confunda la recoltare în stadiu tânăr, după formă, cu cele de Cichorium intybus L. (cicoare) sau de Sonchus sp. (Susai). Ca element de deosebire amintim că frunzele de păpădie sunt complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.Principii active: grăsimi sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc., tanin, flobafene, colină, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, sunstanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, vitamina C, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidică, xantofile, flavoxantine etc. Principii active ale rădăcinii: alcooli triterpenici: taraxerol, beta amirina etc.; sitosterină, stigmasterină şi din fitosterine, inulină, substanţe proteice, rezine, grăsimi, levuloză, vitaminele A, B, C, D, tiamină, acid nicotinic şi amida acidului nicotinic, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic şi linoleic; asparagină, arginină etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: coleretic şi colagog, creşte diureza, hipoacidifiant, laxativ, venotonic, depurativ.
 Utilizări terapeutice. Păpădia se recomandă în toate bolile unde există un dezechilibru glandular, precum şi în obezitate (îngrăşare peste măsură) şi gastrite hiperacide. Rezultate bune dă în bolile de ficat — diskineziile biliare cu tulburări intestinale, mărind secreţia biliară. Normalizează circulaţia sângelui. În anorexie, prin mărirea poftei de mân¬care la convalescenţi. Datorită acţiunii diuretice, ceaiul de păpădie este folosit în gută şi reumatism. Prin normalizarea circulaţiei sângelui este folosită în varice şi ulcer varicos. Tot datorită diurezei pe care o produce, sunt eliminate toxinele din corp şi are un efect indirect în vindecarea eczemelor şi altor boli de piele. Se foloseşte cu rezultate bune şi în ateroscleroză.
Preparare şi administrare: Intern — infuzie: 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale. Frunzele tinere se consumă primăvara, ca atare, sub formă de salată. Zone de creştere. Creşte răspândită în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fineţe, din câmpie până în zona subalpină. Se găseşte în masă în terenurile cultivate cu lucernă. Specia creşte în întreaga ţară. Recoltare. Frunzele se recoltează primăvara în lunile martie-iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.  Planta întreagă se recoltează de asemenea primăvara (înaintea şi la începutul înfloririi, fie prin smulgere dacă pământul este reavăn, fie cu ajutorul unui cuţit, fie cu cazmaua. Rizomii cu rădăcina se recoltează din luna iulie până toamna târziu cu cazmaua.

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae)

duminică, 25 august 2013

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: mentă, voeştniţă, ismă proastă, ismă sălbatică, mintă, minta calului, mintă de câmpuri, mintă sălbatică. În scopuri medicinale este folosită frunza. Principii active: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică si izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţa antibiotice etc. Acţiune farmacodinamică: intern -bacteriostatic, antiseptic gastro-intestinal, expectorant, antidiareic, carminativ, colagog, calmant în colici hepatice, astringent, fortifică sistemul nervos, anestezic al mucoasei stomacale, sudorific, diuretic. Are acţiune excitantă asupra terminaţiilor nervoase senzitive termice din piele şi mucoase. La început perioada de excitaţie produce


senzaţia de rece, apoi o senzaţie de căldură locală accentuată. Are de asemenea acţiune antispastică asupra muşchilor netezi. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în infecţii gastro-intestinale, dispopsii, balonări abdominale, diaree (prin proprietăţile astringente, antiseptice şi antispastice); spasme pilorice, diskinezii biliare cu hipertonie, nervozitate fortifică sistemul nervos). Contribuie la eliminarea calculilor renali şi hepatici. Datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece şi în cantităţi mici calmează vărsăturile atât la sugari, cât şi la adulţi. Prin diureza şi transpiraţia pe are le produce ajută la dezintoxicarea organismului. Extern, sub formă de cata¬plasme reci, aduce alinare în du¬rerile de cap. În stările de de¬bilitate se recomandă băi întări¬toare cu frunze de izmă. Se mai recomandă în dureri reu¬matice (calmant) şi urticarie. Având proprietăţi antiseptice şi răcoritoare, izma mai este folosită în apa de gură. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. N o t ă. Contraindicat în ulcer gastro-intestinal. Extern, tot ca infuzie, se utilizează sub formă de băi întăritoare în stări de debilitate: 200 g frunze uscate la 8 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă; se lasă astfel 15-20 minute. Temperatura apei din cadă să fie de 37°. O bună fricţiune se prepară din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Această fricţiune calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie. Câteva picături din acest spirt puse în apă constituie o plăcută apă de gură, răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcut. În apă fierbinte, uleiul sau spirtul de mentă dă o inhalaţie bună în stări gripale, manifestate prin laringită urmată de răguşeală. * Zone de creştere. Soluri uşoare, afinate, bogate în materii nutritive, respectiv pe cele aluvionare, turboase, locuri desecate. Este zonată în cultură, astfel: Câmpia Timişului, Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Burnazului, Bărăganului şi Dobrogei, precum şi în Ţara Bârsei (judeţele Braşov şi Covasna). Recoltarea se face pe vreme uscată, fără rouă sau ceaţă, frunză cu frunză, când acestea ajung la lungimea de 5-6 cm.

Ghinţura -Gentiana lutea L. Gentiana punctata L., Gentiana asclepiadea L (fam. Gcntianaceae)

Ghinţura -Gentiana lutea L. Gentiana punctata L., Gentiana asclepiadea L (fam. Gcntianaceae)
Mai este cunoscută şi sub denumirile: enţură, dinţură, intură, ochincea, lumânărica pământului, beşicuţă, doi fraţi, lumânărică, lumânărica albastră, tăietură. În scopuri medici­nale se foloseşte rădăcina.


Asemănări—deosebiri. Neînflorită se poate confunda cu Veratrum album L. (stirigoaie) care are frunze alterne (câte una la nod) şi păroase în timp ce la Gentiana lutca L. frunzele sunt ovale, câte două la nod (opuse), cele superioare fără codiţă (sesile).
Principii active: heterozizi cu structură lactonică între care: genţiopicrozidul sau genţiopicrina, genţiamarina, genţiacaulina, izogentizina, un alcaloid -genţianina, substanţe de natură glucidică -genţianoza şi genţiobioza; substanţe colorante: gentizina şi genţina; tanoizi, lipide, steroli, substanţe minerale.
Acţiune farmacodinamică. Colagog şi coleretic (datorită licterozidelor amare stimulează secreţiile gastrice, creşte apetitul, măreşte secreţia biliară); tonic amar, antitermic, antihelmintic.


Utilizări terapeutice. Intern se foloseşte în anorexie, convalescenţă, diskinezii biliare, helmintiază.
Preparare şi administrare. Intern, preparat ca decoct -o linguriţă de plantă mărunţită la 500 ml apă rece; se fierbe 15 minute; se bea fracţionat în trei reprize, înaintea meselor principale. Pentru decoctul antihelmintic, cantitatea de plantă va fi de o linguriţă şi jumătate; se bea pe nemâncate în două etape, la interval de o oră.
Macerat-tinctură: 20 g rădăcină la 100 g alcool de 70° timp de 8 zile. Se iau 10-15 picături în apă, cu o jumătate de oră înaintea meselor. Măreşte pofta de mîncare. Se dă în special la copii.
Vinul se prepară astfel: se iau 30 g (circa 3 linguri) rădă­cină mărunţită şi se amestecă cu 60 g alcool de 70° (circa 5-6 linguri) până se umezeşte uniform. Se lasă într-un vas închis timp de 24 ore, apoi se adaugă un litru de vin şi se macerează 10 zile, agitând din când în când întregul conţinut. Se strecoară şi se filtrează prin hârtie de filtru sau pânză deasă. Se poate adăuga la această cantitate 100-200 g zahăr. Cu o jumătate de oră înaintea fiecărei mese principale se ia câte o lingură de vin de ghinţură.
Preparatele de ghinţură luate înainte de masă măresc pofta de mâncare, după masă, ajută la digestie.
Copiilor care sunt slăbiţi şi nu au poftă de mâncare li se poate da vin sau tinctură. În general, la vârsta de 10-12 ani se recomandă 5-10 picături de tinctură sau o linguriţă de vin înaintea meselor principale. Pentru copii este totuşi preferabil siropul de ghinţură, câte 3-4 linguriţe pe zi.
Siropul se prepară astfel: 10 g rădăcină se opăresc cu 150 ml apă; după 6 ore se strecoară şi se stoarce; lichidului i se adaugă 230 g zahăr, apoi se fierbe şi se filtrează.
Zone de creştere. De la câmpie şi până în zona subalpină, în fineţe şi poieni umede, tufărişuri, marginea pădurilor, mai abundentă spre zona de deal. Mult răspândită în judeţele: Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Suceava şi Vrancea.

Recoltare. Se face numai de la plante bine dezvoltate, bătrâne, începând de la sfârşitul lunii august până în noiembrie, când conţinutul în principii active este maxim. Rizomii cu rădăcinile se dezgroapă cu casmaua sau sapa.

Cruşânul -Rhamnus frangula L. (fam. Rhamnaceae)

Cruşânul -Rhamnus frangula L. (fam. Rhamnaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: crăsci, lemn câinesc, paţachină. În scopuri medicinale se foloseşte coaja. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Rhamnus cathartica L. denumită popular verigariu sau spinul cerbului. La Rhamnus frangula (a) ramurile sunt dispuse altern în timp ce la Rhamnus cathartica (b) ramurile sunt dispuse opus şi se termină printr-un spin. La Rhamnus frangula frunzele sunt alterne; la Rhamnus cathartica sunt opuse, au nervaţiunile arcuite chiar de la pornire şi sunt mai puţine (3—4 perechi faţă de 8—9 perechi la Rhamnus frangula). Morile la Rhamnus cathartica sunt de tipul 4; la Rhamnus frangula sunt de tipul 5.
 De asemenea, cele două specii se deosebesc după ecologia lor; în timp ce Rhamnus frangula vegetează în locuri cu exces de umiditate şi umbrite, Rhamnus cathartica creşte în locuri uscate şi nu suportă umbrirea. Scoarţa de cruşân se mai poate confunda cu cea provenind de la următoarele specii: Alnus glutinosa Gaert
(Arin), Qaercus robur L. (Stejar) în special cu ramurile tinere, Salix Sp., (Salcie), Ligustrum vulgare L. (Lemn câinesc) etc. Toate aceste specii, ale căror frunze sunt un prim indiciu de diferenţiere, nu dau pozitivă reacţia cu hidroxizi alcalini (prin stropire cu o soluţie diluată de hidroxid de potasiu sau sodiu sau cu apă de var, suprafaţa internă se colorează în roşu- vişiniu. Principii active: derivaţi antracenici sub formă glicozidică, precum: beterozide antrachinonice, frangulozidele sau frangulinele A şi B, două gluco-frangulozide, antranoli etc., lanozide, mucilagii, ceruri, steroli, flavonoide şi săruri minerale.
Acţiune farmacodinamică. Creşte peristaltismul intestinul (intestinul gros), colagog (stimulează contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin), coleretic (stimulează secreţia biliară a ficatului), laxativ sau purgativ în funcţie de doză.
Utilizări terapeutice. În constipaţie cronică—datorită principiilor antrachinonice cu acţiune purgativă —, angiocolite, insuficienţă hepatică, mărind secreţia biliară. În asociaţie cu alte plante -anghinarea, cicoarea, păpădia -se recomandă în afecţiunile ficatului şi mai ales în constipaţiile da¬torate insuficienţei secreţiei biliare. În obezitate. Preparare şi administrare. Intern, preparat ca decoct: peste o linguriţă de coajă, se toarnă 250 ml apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15 minute, după care se fierbe la foc scăzut încă 15 minute; se bea seara la culcare. Doza se va stabili gradat, în funcţie de individ, creşterea fiind progresivă pînă la 2—3 linguriţe; ca laxativ, se ia dimineaţa pe stomacul gol. Not ă. Nu se bea în cantităţi mari, întrucât provoacă colici puternici şi scaune lichide. Nu se consumă planta proaspătă deoarece provoacă greţuri şi vărsături; se foloseşte numai după un an de la recoltare. Zone de creştere. Ca răspândire se întâlneşte îndeosebi în zonele de deal, coborând uneori spre câmpie. Este răspândit aproape pe întreg teritoriul ţării. Recoltare. Scoarţa de cruşân se recoltează în perioada în care seva circulă intens în arbust, adică în luna martie- aprilie şi când încep să se dezvolte frunzele. 
 Recoltarea se face de pe tulpini şi ramuri de 2—4 ani care au scoarţa lucioasă, fără crăpături şi cu numeroase lenticele, indiciu că au un conţinut bogat în substanţe active. Decojirea ramurilor (la scurt timp după detaşarea lor) se face prin inelări cu ajutorul cuţitului la distanţe de 30 cm, care se unesc apoi printr-o tăietură în lungul ramurii, obţinându-se fragmente tabulare sau în formă de jgheab.
 

Most Reading

Tags