Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae)

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae ) Mai este cunoscută sub denumirile de: calce mare, crucea voinicului, iarbă de negi, negelariţă, pleoscăniţă, iarba rândunelii. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: alcaloizi din grupa naftofenantridinei: chelidonina, homochelidonina, oxichelidonino, mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina; alcaloizi din grupa proto- berberinei: coptizina şi tetrahidroeoptizina, cantităţi mici de berberină; alcaloizi din grupa protopinei; protopina şi alfa, beta-alocriptopina; cantităţi mici de sparteină şi cantităţi apreciabile de vitamina C; rezine, ulei volatil, substanţe de natură flavonoidică şi saponozide.
Acţiune farmacodinamică. Chelidonina şi hemochelidonina au acţiune similară morfinei, fiind deprimante ale miocardului, au acţiune sedativă şi narcotică asupra centrilor nervoşi superiori. Relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în special a coronarelor; au acţiune uşor stimulatoare asupra respiraţiei. Sanguinarina are proprietatea de a coborî presiunea arterială şi stimulează peristaltismul intestinal şi contracţiile uterine. Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronhiale şi a altor organe, având acţiune antispastică de tipul papaverinei, prezentând avantajul unei toxicităţi mai reduse. Extractele totale din această plantă au remarcabile efecte antibiotice pe un mare număr de germeni. Extractele apoase sau slab hidroalcoolice din plantă au şi acţiune coleretic-colagogă.

 Notă. Alcaloizii şi în special sanguinarina s-au dovedit a avea efecte antitumorale de tip colchicinic (acţiune mitoclazică-antimitotică). Utilizări terapeutice. Intern: în afecţiuni hepato-biliare (decongestiv),insuficienţă cardiacă, angină pectorală, tumori. Rostopasca asociată cu sunătoare, coada şoricelului, mentă, turita mare dă un ceai cu efect curativ în bolile de ficat. Extern: în tuberculoza pielii (trofic şi antiseptic). În unele zone ale ţării, sucul lăptos al plantei este utilizat obişnuit contra negilor, punîndu-se de mai multe ori pe ei. Cei care aveau pecingine se ungeau cu sucul plantei ori o spălau mai întâi cu zeamă călduţă de rostopască, iar după aceea puneau frunza pe ea. Se mai utiliza contra mătreţei, în tratamentul hepatitei, planta fiind plămădită în rachiu, precum şi contra muşcăturilor de şarpe şi de insecte.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o jumătate linguriţă plantă la 200 ml apă clocotită; se ia o lingură la 3 ore, echivalentul unei doze pentru o zi. În caz de dureri cantitatea so repetă a doua zi. Extern este utilizată în tratamentul tuberculozei pielii, în acest scop se amestecă 30 g pulbere de rostopască, 15 g lanolină şi 15 g vaselină; se adaugă 10 picături de acid fenic; se unge rana, iar pansamentul se menţine aplicat 3 zile, după care se continuă până la vindecare. N o t ă. Nu se supradozează intrucât provoacă intoxicaţii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri uşoare, chiar nisi¬puri. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană la 800-1 000 m în păduri, tufişuri, grădini, la marginea gar¬durilor, în locuri cu ruini. Se află în cantităţi mari în judeţele: Cluj, Harghita, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Gorj, Mehedinţi — la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju-Mare, Ilfov, Constanţa, Bacău, Boto¬şani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Galaţi — la Hanul Conachi. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în tot timpul înfloririi, de preferat lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt formate, iar planta are cea mai mare cantitate de alcaloizi. Tăierea plantelor se face sub locul de ramificare; la plan¬tele bătrâne se iau numai ramurile verzi, fără partea lemnoasă. Recoltarea se poate face şi cu coasa sau secera.

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae)

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile de: călbăşoară, florile zânelor, lemnie, zburătoare-bărbătească. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Lythrum virgatum L. asemănătoare dar lipsită de proprietăţi medicinale. Tulpina de Lythrum virgatum (b) este glabră în timp ce la Lythrum salicaria L (a) tulpina are peri scurţi. Specia medicinală are frunza cu baza rotunjită sau cordată, la Lythrum virgatum frunza este îngustată. Inflorescenţa la Lythrum salicaria este cu flori dispuse foarte dens, acoperind complet axul, în timp ce la Lythrum virgatum este laxă, axul fiind dezvelit.

Principii active: galotaninuri, substanţe de natură flavonoidică aparţinând heterozidelor greu hidrolizabile ca: vitexina şi otientina, pigmenţi antocianici — diglicozide ale malvidolului şi galactozide ale cianidolului, cobnă, substanţe antibiotice, pectine, carotenoizi, substanţe minerale, urme de ulei volatil, lawsonă etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern- Datorită tanoizilor, uleiului volatil, a celorlalţi compuşi şi substanţelor antibiotice, are proprietatea de a precipita proteinele şi acţiune astringentă, antidiareică şi inhibantă asupra dezvoltării florei microbiene patogene intestinale. Datorită lawsonei are proprietăţi antiseptice, iar fitoncidele îi conferă proprietăţi antibiotice. Extern: antiseptic, antidiareic şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern: în dizenterie, hemoragii gastro-intestinale sau de altă natură. Sub formă de decoct, pulbere sau extract fluid, se folo¬seşte în diareele bacilare; se recomandă şi la sugari. Extern, sub formă de băi sau comprese, are acţiune cicatrizantă în ulcerele varicoase; în leucoree se recomandă sub formă de irigaţii vaginale.
 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Ceaiul se prepară fie numai din plantă, fie în amestec cu muşeţel, mentă sau sunătoare. Extern — infuzie: cantitatea de plantă indicată mai sus se dublează; se utilizează sub formă de comprese, irigaţii vaginale sau băi. Zone de creştere. în locuri mlăştinoase, pe margini de râuri, în asociaţie cu trestia. Este răspândită în întreaga ţară în zone mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile ale luncilor. Se întâlneşte frecvent în Lunca şi Delta Dunării. Recoltare. Se face de la începutul înfloritului (iunie, începutul lunii august), tăindu-se vârfurile ramurilor cu inflo¬rescenţe — pe o lungime de 25 cm de la vârf.

Pătlagina -Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae)

Pătlagina — Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: platagină, mama ploii. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Alisma plantago-aquatica L. (Limbariţă sau Pătlagină de haltă) care are frunzele asemănătoare cu ale pătlaginei late. Se deosebeşte prin nervaţiunea penată (la Plantago-major este arcuată), are peţiol cilindric, spongios la interior (la Plan- tago-major (b) este în formă de jgheab si se văd nervurile foarte fibroase care se trag ca nişte aţe). De asemenea frunzele de Plantago lanceolata L. (a) pot fi confundate în depozitare cu frunzele de Digitalis lanata Ehrh. (Degeţel lânos) extrem de toxice. De aceea, frunzele de Digitalis lanata nu se ţin decât în magazii speciale pentru plante toxice şi se prelucrează separat. Frunzele de Digitalis lanata au nervaţiune penată (la Plantago lanceolata paralel-arcuată, frunzele sunt sesile, la Plantago lanceolata peţiol lung); perii sunt numai pe marginea frunzei (la Plantago lanceolata peri rari pe ambele feţe ale frunzei). Principii active: mucilagii formate în special din xiloză, acid poliuronic, pentozane etc.: aucubină sau aucubozidă care prin hidroliză dă aueubigenină şi o moleculă de glucoză; o trioză-planteoza, tanin, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţe proteice, carotenoizi, filochinonă, vitaminele A, G şi K, substanţe antibiotice etc. 

 Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, planteozei şi unor produşi de hidroliză, au proprietăţi emoliente şi laxative. Datorită taninurilor şi aucubozidului, au proprietăţi astringente şi antipruriginoase. Fluidifică secreţiile bronhice si ajută la eliminarea lor. Este antidiareic, hemostatic şi fitoncid (acţiune antibiotică). Scade colesterolul din sânge. Uşor hipotensiv.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite cronice, astm bronhic, diaree, ulcer gastro-duodenal (acţiune cicatrizantă, fitoncidă), hipercolesterolemie şi hipertensiune arterială. Dă rezultate bune şi în tratamentul aterosclerozei întrucât previne creşterea colesterolului şi micşorează tensiunea arterială. Extern se utilizează în tratamentul ulcerului varicos, ulceraţiilor cutanate (sub formă de băi), a conjunctivitelor, blefaritelor (inflamaţia pleoapelor), laringitelor şi traheitelor. Preparare şi administrare. Intern: se utilizează infuzia formată dintr-o lingură de frunze la 200 ml apă clocotită: se ia câte o lingură la 2 ore. Se recomandă în tratamentul ulcerului gastric de 3 ori pe zi câte 0,5 g pulbere din frunze, după mesele principale; se poate prepara o infuzie, respectând cantităţile date mai sus, din care se iau câte 2 linguri după mesele principale, iar între mese, o lingură la 3 ore. Extern sub formă de infuzie în cazul ulcerului varicos şi al ulceraţiilor pielii, sub formă de băi; se face o infuzie-din 100 g frunze uscate la 3 litri de apă; se lasă vasul acoperit 20-30 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se răstoarnă în apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Durata băii — 15-20 minute. Zone de creştere. Are un spectru ecologic foarte larg. Nu are pretenţii faţă de lumină, temperatură, umiditate sau sol. În flora spontană cele 3 specii se întâlnesc pe marginea drumurilor, în păşuni şi buruienişuri. Creşte de la câmpie până în zona alpină, în întreaga ţară. Recoltare. Perioada de recoltare este îndelungată; are loc atât înaintea, cât şi în tot timpul înfloririi, din luna mai până în luna octombrie. Se face pe timp uscat, după ce se ridică roua; cu o mână se strânge rozeta de frunze, iar cu cealaltă se taie de la nivelul solului.

Muştarul negru — Brassica nigra (L) Koch. (fam. Cruciferae )

Muştarul negru — Brassica nigra (L) Koch. (fam. Cruciferae ) În scopuri medicinale se folosesc seminţele. Asemănări-deosebiri. Brassica nigra L. se deosebeşte de Sinapis alba L. prin aceea că:
— are talia aproape dublă (1-1,5 m faţă de 0,5-1 m);
— frunzele bazale sunt penat-compuse (la cel alb toate sunt penat-lobate);
— silicvele sunt cilindrice, îngustate la ambele capete, fără rostru şi mai mici (1-2 cm, faţă de 2-4 cm la cel alb,la care au rostru şi sunt puternic gâtuite;
— poziţia silicvelor este alipită (la cel alb perpendiculare). Pentru a se face diferenţierea de seminţele de Brassica rapa L. (Rapiţă) caracterul esenţial este aspectul tegumentului, care la muştarul negru are reticulaţii caracteristice, regulate.

Principii active: mucilagii, lipide formate din gliceridele acizilor oleic, linoleic şi erucic, proteine, colină, săruri minerale, sinapină (gust amărui); un heterozid azotat şi sulfurat — sinigrozida, care în prezenţa mirozinazei, în mediu apos, se transformă în glucoză, sulfat acid de potasiu şi un ulei volatil: izotiocianatul de alil Acţiune farmacodinamică. Extern. Revulsiv, decongestiv pulmonar (cataplasme revulsive). Izotiocianatul de alil sau „esenţa de muştar" are proprietăţi iritante, lacrimogene. Are proprietăţi antibiotice şi bactericide în diluţii foarte mari. Făina de muştar (Farina sinapis), datorită mucilagiilor pe care le conţine, diminuează proprietăţile iritante ale principiului activ şi este un bun revulsiv aplicat local, pe timp limitat, sub formă de cataplasme. Prelungirea timpului de aplicare poate duce la ulceraţii ale pielii.
Utilizări terapeutice. Extern: în inflamaţii ale articulaţiilor, reumatism, gripe, bronşite, pneumonii, răceală.
Preparare şi administrare. Extern, sub formă de cataclasme. Din 100 g făină de muştar (Farina sinapis), prin amestecare cu apă caldă la 30° se formează o pastă care se aplică pe locul dureros. Apa trebuie să nu fie fierbinte, deoarece distruge mirozina care cu apă dă esenţa de muştar. Pasta, întinsă între două cârpe curate, se aplică şi se lasă 15 minute, după care se scoate şi se poate aplica pe alt loc dureros. Pentru cei ce nu suportă acţiunea puternic revulsivă a muştarului, precum şi pentru copii, cataplasmele se prepară din 50 g făină de muştar în amestec cu 100 g făină de in. Făina de muştar se mai foloseşte pentru băi locale sau generale, în tratarea reumatismului, nevralgiilor, răcelii, gripei, inflamaţiilor articulaţiilor etc. Pentru o baie locală se pun 25-30 g făină de muştar într-un săculeţ, peste care se toarnă 2-3 litri apă caldă de25°-30°. în cazul unei băi generale, se adaugă o cantitate mai mare (250 g) de făină de muştar, iar săculeţul se agită în apă. Atât baia locală, cât şi cea gene-rală durează 20-30 minute. Zone de creştere. Se întâlneşte în flora spontană ca buru¬iană de cultură, pe marginea drumurilor sau prin zăvoaie. Este utilizat numai produsul obţinut prin culturi. Are aceeaşi zonare ca la muştarul alb. Recoltare. Ca la Sinapis alba L.

Iarba mare -Inula helenium L. (fam. Compositae)

Iarba mare -Inula helenium L. (fam. Compositae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: oman, ochiul boului, lacrimile Elenei. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări—deosebiri. Se aseamănă cu Telekia speciosa Baumg (Lăptucul oii), (b) care la baza frunzelor este cordată; la Inula helenium L. (a), frunzele inferioare sunt ate¬nuate în peţiol. La Telekia speciosa involucrul are foliole late, uneori recurbate, aspre, dure în timp ce la Inula helenium sunt moi. De asemenea, la Telekia speciosa florile şi fructele sunt lipsite de papus, fructele având la vârf doar o coronulă, la Inula helenium papusul este de 2 ori mai lung decât achena. Când este folosită ca materie primă există pericolul grav de a fi confundată cu rădăcinile de Radix Belladonnae (Mătrăgună). Diferenţierea este dată de mirosul neplăcut al rădăcinilor de Mătrăgună care, examinate în secţiune la lupă, prezintă o linie circulară mai închisă la culoare (cambiul), în timp ce la Inula helenium secţiunea prezintă punctuaţii brune răspândite pe toată suprafaţa secţiunii. La nevoie se poate apela la un laborator de specialitate.

 Principii active: polimeri ai levulozei (inulină); ulei volatil, derivaţi sescviterpenifci: alantolactone (helenină) substanţe antibiotice (fitoncide), fridelină şi stigmasterinii, acetal de damaradienil etc.
Acţiune farmacodinamică: Datorită alantolactonelor (helenină) şi a uleiului volatil modifică secreţiile bronhice are acţiune antibiotică în special pe bacilul Koch; aceloraşi principii active i se datoresc şi proprietăţile antihelmintice şi diuretice. Este coleretic şi colagog. Ca diuretic favorizează eliminarea apei, dar şi a azotaţilor şi clorurilor. Are proprietăţi antiinflamatorii în congestii hepatice, în colecistite, li¬tiază biliară şi renală, în artrite, oligurie etc. Utilizări terapeutice. în reumatism, gută, diskinezii biliare, astm, tuse convulsivă, bronşită, helmintiază (oxiurozii, ascaridoză), calculoză (litiază biliară şi renală) şi sedativ al sistemului nervos. Extern se administrează în mâncărimi şi ulceraţii purulente. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă de decoct -20 g la 200 ml apă rece; se fierbe 15-20 minute; se iau 3-4 linguri pe zi. Extern, tot sub formă de decoct, în aceleaşi cantităţi; se foloseşte sub formă de comprese. Zone de creştere. În zona de deal şi de munte (zona in¬ferioară), la margini de păduri, prin fâneţe umede, de-a lun¬gul pâraielor. Se întâlneşte în toate judeţele Transilvaniei, Moldovei (cu excepţia judeţului Galaţi) şi Dobrogei, în Ol¬tenia (judeţele: Mehedinţi şi Vâlcea) şi Muntenia (judeţele: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Ilfov şi Prahova). Recoltare. Se face de la sfârşitul lunii septembrie şi până în noiembrie, perioadă în care produsul are cel mai mare conţinut în substanţe active. Recoltarea se face cu cazmaua urmărindu-se sa se scoată şi toate rădăcinile groase.