Socul -Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae)

Socul — Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae) În scopuri medicinale se foloseşte floarea. 

Asemănări-deosebiri: Unele confuzii se pot face cu Sambucus racemosa L. (Socul roşu de munte) ce creşte în zona montană superioară. ' La Sambucus racemosa L. ramurile au măduva galbenă sau brună, în timp ce la Sambucus nigra L. este albă. La Sambucus racemosa L. florile sunt galben-verzui, grupate într-o inflorescenţă ovoidală; la Sambucus nigra L. acestea sunt albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă plană. La Sambucus racemosa L. fructele sunt roşii, la Sambucus nigra L. sunt negre. Florile la Sambucus nigra L. mai pot fi confundate cu cele de Sambucus ebulus L. (Boz). Acestea au staminele cu antere purpurii, la uscare negre, spre deosebire de Sambucus nigra L. care le are galbene. Principii active: rutozidă, ulei volatil, sambunigrozida, etilamine, izobutil şi izoamilamine, beta glicozizi ai acizilor cafeic şi ferulic, zabaruri, mucilagii, vitamina C etc

Acţiune farmacodinamică. Intern: au proprietăţi diuretice, laxative şi galactogoge. Provoacă transpiraţie (sudorific) abudentă, ajutând la scăderea temperaturii. Sub formă de extract slab alcoolic, florile de soc au proprietăţi antinevralgice. Extern: antiseptic. Utilizări terapeutice. Intern, ceaiul din flori de soc se ia contra tusei în afecţiunile aparatului respirator: răceală, gripă, bronşită, ca şi în constipaţie. Prin diureza pe care o produce se recomandă în reumatism, boli de rinichi şi de vezică. De asemenea ceaiul de flori de soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Având proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, se foloseşte ca medicament natural (ceaiul) în obezitate. Pentru aceleaşi motive este recomandat în consipaţiile de natură nervoasă. Extern, sub formă de băi sau cataplasme, este indicat în furunculoze, abcese, arsuri, flictene (colecţie circumscrisă de serozitate, de dimensiuni mai mari decât vezicula, care se formează la suprafaţa pielii), având proprietatea de a fluidifica puroiul, de a calma durerile, făcând să dea înapoi umflătura. Sub formă de băi fierbinţi se utilizează contra reumatismului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: 2 linguriţe de flori la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Laxativ — infuzie: 1-2 linguriţe la 200 ml apă clocotită; se ia seara la culcare. Extern — infuzie: cantitatea de flori se dublează; se întrebuinţează sub formă de băi sau cataplasme în furuncule, abcese, arsuri si umflături. Notă. Nu se utilizează florile proaspete; aplicate ca atare pe piele sau pe mucoase produc eriteme (roşeaţa pielii). Zone de creştere. Se întâlneşte în subarboretele pădurilor de deal si câmpie, în luminişuri şi la margini de păduri. Creşte de la câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în păduri, pe lângă garduri, în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa- Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vîlcea, Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea şi în Dobrogea. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, când 75% din flori sunt înflorite, începând din mai în regiunile su¬dice şi mai joase, continuând până în iunie în regiunile de deal şi mai nordice. Recoltarea se face pe timp frumos, după ce se ridică rouă, tăind cu foarfeca sau cuţitul întreaga inflorescenţă imediat de sub locul de ramificare. Acestea se pun la uscare la soare puternic, care le păstrează culoarea alb-crem, cu florile în sus, într-un singur strat pe rame acoperite cu hârtie. Prin uscarea cu tot pedunculul inflorescenţei se obţine un produs inferior. Pentru obţinerea unui produs superior, după 5-6 ore de uscare la soare (sau temperatură ridicată), florile sunt uscate dar pedunculii sunt încă moi şi se poate face separarea florilor prin simpla scuturare.

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae )

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae ) Mai este cunoscută şi sub denumirile: peliniţă, pelin mic. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Artemisia vulgaris L. (Pelinariţa sau Pelinul negru), care are următoarele elemente distincte:
— în sol are un rizom multicapitat (la Artemisia absinthium lipseşte);
 — tulpina la Artemisia vulgaris este nepăroasă, are dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la Artemisia absinthium este păroasă şi verde cenuşie);
— frunzele pe partea superioară sunt verde-închis, nepăroase, sunt păroase doar pe faţa inferioară (la Artemisia absinthium sunt păroase pe ambele feţe, din care cauză faţa superioară are o culoare verde-cenuşie). Artemisia campestris L. (Pelin nemirositor) este glabră, atât pe tulpină, cât şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.
 Principii active: ulei volatil format din azulene, betatuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinen etc.; în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de procamazulene (artabsina, artemazulene); substanţele amare sunt reprezentate prin absintină (formată din artamarină, arta- marinină, artamaridină şi artamaridinină); flavonoizi, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, acizi organici, vitaminele B6 şi C etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Substanţele amare şi componentele uleiului volatil au acţiune excitantă a secreţiei gastrice, antiinflamatoare a mucoasei gastro-intestinale şi slab antihelmintică. Creşte diureza şi poate fi folosit şi ca laxativ. Extern este utilizat pentru proprietăţile lui dezinfectante, trofice, antihelmintice.

 Utilizări terapeutice. Intern se foloseşte în tratamentul gastritelor hipoacide, anorexie, edemelor renale, constipaţiilor. Decontul este apreciat pentru calităţile lui tonice, stimulând şi mărind secreţia organelor digestive. Dă rezultate bune şi în dispepsiile însoţite de constipaţii. Se recomandă aproape în toate bolile aparatului digestiv cu lenevirea stomacului, lipsă de aciditate, vărsături etc. Măreşte secreţia urinară, aducând o ameliorare în gută, hidropizie şi în general în bolile manifestate prin reţinerea apei în ţesuturi. Extern se întrebuinţează în tratamentul hemoroizilor şi în vaginitele atrofice. Se recomandă în cazul oxiurazei sub formă de băi sau clisme cu fiertură de pelin, asociat cu mu¬şeţel. Prin băi sau comprese sunt rapid ameliorate plăgile purulente.
N o t ă. Cura de pelin nu se prelungeşte prea mult timp doarece provoacă tulburări digestive şi nervoase. În cantităţi mari, uleiul volatil al acestei specii, provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi chiar moartea. Femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul deoarece dă un gust amar, neplăcut, laptelui. De asemenea nu se recomandă femeilor gravide. Este contraindicat în afecţiuni acute intestinale.
Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingurii de plantă la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize înaintea meselor principale. Fiind foarte amar, se îndulceşte. Antihelmintic: 1-2 linguriţe pulbere de plantă, amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol, concomitent cu clisma şi băile de şezut cu infuzie de pelin. Fiind foarte amar, în locul ceaiului, se poate prepara o tinctură, din care se iau câte 15-20 picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.Tinctura se prepară din 20 g plantă mărunţită, care se macerează în 100 g alcool de 70°, timp de 7 zile. Sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot lua 1 -2 g ca tonic şi 2-3 g dimineaţa pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali. Cura durează 5 zile. Zone de creştere: Este comună în întreaga ţară în zona de şes şi deal, pe lângă canalele de irigaţie. În locuri necultivate, pe marginea drumurilor, gardurilor, pe coaste pietroa¬se. Este cultivată în partea de şes şi colinară a Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi sudul Moldovei. Zone favorabile fiind în judeţele: Buzău, Prahova, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Olt şi Dolj. Recoltare. Când se urmăreşte conţinutul ridicat în sub¬stanţe amare, recoltarea se face pe tot timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie. Când se urmăreşte ca produsul să fie bogat în ulei vola¬til, recoltarea se va face la sfârşitul lui iunie şi în iulie, adică înaintea şi la începutul înfloririi. Recoltarea se face numai pe timp uscat, de preferat spre mijlocul zilei, tăindu-se vârfurile înflorite până la diametrul de 3 mm, ramurile şi frunzele bazale, tulpinile sterile, fără părţile lemnificate.

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae)

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae) Mai este cunoscută sub denumirile: papă lungă, părăsita găinilor.În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi rădăcina. Asemănări-deosebiri. Frunzele de păpădie se pot confunda la recoltare în stadiu tânăr, după formă, cu cele de Cichorium intybus L. (cicoare) sau de Sonchus sp. (Susai). Ca element de deosebire amintim că frunzele de păpădie sunt complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.Principii active: grăsimi sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc., tanin, flobafene, colină, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, sunstanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, vitamina C, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidică, xantofile, flavoxantine etc. Principii active ale rădăcinii: alcooli triterpenici: taraxerol, beta amirina etc.; sitosterină, stigmasterină şi din fitosterine, inulină, substanţe proteice, rezine, grăsimi, levuloză, vitaminele A, B, C, D, tiamină, acid nicotinic şi amida acidului nicotinic, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic şi linoleic; asparagină, arginină etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: coleretic şi colagog, creşte diureza, hipoacidifiant, laxativ, venotonic, depurativ.

 Utilizări terapeutice. Păpădia se recomandă în toate bolile unde există un dezechilibru glandular, precum şi în obezitate (îngrăşare peste măsură) şi gastrite hiperacide. Rezultate bune dă în bolile de ficat — diskineziile biliare cu tulburări intestinale, mărind secreţia biliară. Normalizează circulaţia sângelui. În anorexie, prin mărirea poftei de mân¬care la convalescenţi. Datorită acţiunii diuretice, ceaiul de păpădie este folosit în gută şi reumatism. Prin normalizarea circulaţiei sângelui este folosită în varice şi ulcer varicos. Tot datorită diurezei pe care o produce, sunt eliminate toxinele din corp şi are un efect indirect în vindecarea eczemelor şi altor boli de piele. Se foloseşte cu rezultate bune şi în ateroscleroză.
Preparare şi administrare: Intern — infuzie: 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale. Frunzele tinere se consumă primăvara, ca atare, sub formă de salată. Zone de creştere. Creşte răspândită în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fineţe, din câmpie până în zona subalpină. Se găseşte în masă în terenurile cultivate cu lucernă. Specia creşte în întreaga ţară. Recoltare. Frunzele se recoltează primăvara în lunile martie-iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.  Planta întreagă se recoltează de asemenea primăvara (înaintea şi la începutul înfloririi, fie prin smulgere dacă pământul este reavăn, fie cu ajutorul unui cuţit, fie cu cazmaua. Rizomii cu rădăcina se recoltează din luna iulie până toamna târziu cu cazmaua.

Muştarul alb — Sinapis alba L. (fam. Cruciferae)

Muştarul alb — Sinapis alba L. (fam. Cruciferae) În scopuri medicinale se folosesc seminţele. Principii active: ulei gras, mucilagii, substanţe proteice, sinalbozidă, mirozinoză, substanţe minerale.
Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor au acţiune laxativă.
Datorită unui glucozid — sinalbozida şi a unui ferment — mirozinază, seminţele în contact cu apa produc o esenţă care are calitatea de a stimula pofta de mâncare şi funcţiile aparatului digestiv prin excitaţia secreţiei gastrice. Prin iritarea locală pe care o produce această esenţă în stomac, cât şi datorită mucilagiilor, seminţele contribuie la stabilirea unui scaun normal.
Utilizări terapeutice. În constipaţie, anorexie. Notă: În industria alimentară din seminţe se prepară muştarul de masă. Preparare şi administrare. Intern. Se înghit seminţe întregi cu apă; se începe cu o lingură pe zi; doza se măreşte în funcţie de necesităţi; se ia de obicei seara la culcare. Zone de creştere. Zone de cultură în: Câmpia Timişului, Câmpia Crişurilor, Bărăgan, Câmpia Dobrogei, Câmpia Olteniei (judeţele Dolj şi Olt). Recoltare. Muştarul se recoltează de obicei înaintea grâului, atunci când frunzele de la bază s-au îngălbenit, fructele capătă o culoare galbenă-ruginie, iar seminţele sunt în pârgă (cu o culoare galbenă de diverse nuanţe).

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae)

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: ciorânglav, rădăcină dulce, iarbă dulce. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Glycyrrhiza echinata L. (Ciorânglav) de la care se exploatează rădăcina (Radix Echinatae) pentru întrebuinţări industriale (spume extinctoare); nu are utilizări medicinale. Inflorescenţele ei, în timpul înfloririi, sunt globuloase cu flori îndesuite, alburii-violacee (Ia Glycyrrhiza glabra sunt alungite cu flori mai laxe albastre-violet). Păstăile sunt mucronate şi acoperite cu peri ţepoşi, rigizi şi sunt grupate într-o măciulie, în timp ce la Glycyrrhiza glabra sunt glabre şi izolate. Principii active: glicirizină, acid glabric (derivaţi triterpenici), derivaţi de natură flavonoidică -licviritina şi izolicvirina, mucină, un hormon estrogen de natură steroidică similar estracliolului, rezine, lipide, amidon, zaharuri reducătoare, manitol, asparagină, substanţe minerale, vitamine din grupul B, dihidrostigmasterol etc.

Acţiune farmacodinamică. Datorită gliuminei, de natură triterpenică, respectiv acidului glicirizic, fluidifică secreţiile liaheobronhice şi faringiene. Datorită derivaţilor flavonoidici are acţiune diuretică şi antispasmodică. Datorită acidului gliciretic şi glabric acţionează asupra echilibrului ionic (Na+, K+) şi are activităţi antiinflamatoare, antiulceroase şi cicatrizante. Hormonul steroid îi conferă acţiuni estrogene. Este antiinflamator articular; laxativ sau purgativ în funcţie de doză. Utilizări terapeutice. În artrite, dismenoree, ulcer gastric, antiinflamator, cicatrizant, traheită, faringită, bronşită (fluidifică secreţiile), constipaţie (acţiune laxativă) calculoză renală şi biliară. Cu rădăcină de lemn dulce se îndulcesc ceaiurile şi în acelaşi timp se amelio¬rează gustul neplăcut al unor medicamente. În dispepsiile de fermentaţie ceaiul se va îndulci cu lemn dulce, deoarece, spre deosebire de zahăr, acesta nu produce fermentaţie. În multe ţări se foloseşte la prepararea tutu¬nului, berei şi lichiorurilor. Notă. Nu se utilizează la bolnavii hipertensivi. * Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă rădăcină la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi; se foloseşte la îndulcirea alimentelor neproducând fermentaţie.  N o t ă. Se evită fierberea rădăcinii (decoct) pentru a nu trece în apă rezinele şi substanţele amare. Zone de creştere. Sc întâlneşte numai în regiuni joase în flora spontană, lemnul dulce este puţin răspândit, în special în albiile părăsite ale unor râuri, în buruienişuri, locuri necultivate, doar în câteva staţiuni din judeţul Vrancea (Cirligele, Răstoaca, Gara Unirea, Vulturul, Valea Putnii şi judeţele Ialomiţa şi Buzău. În culturi este zonat în sudul ţării. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este primăvara înainte de înflorire, din martie până la începutul lunii mai şi toamna după căderea frunzelor, uneori chiar şi peste iarnă dacă timpul permite şi solul este îngheţat. Se recoltează rădăcinile de la plantele a căror vârstă depăşeşte 3 ani.