Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae)

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae) Mai este cunoscută sub denumirile: papă lungă, părăsita găinilor.În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi rădăcina. Asemănări-deosebiri. Frunzele de păpădie se pot confunda la recoltare în stadiu tânăr, după formă, cu cele de Cichorium intybus L. (cicoare) sau de Sonchus sp. (Susai). Ca element de deosebire amintim că frunzele de păpădie sunt complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.Principii active: grăsimi sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc., tanin, flobafene, colină, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, sunstanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, vitamina C, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidică, xantofile, flavoxantine etc. Principii active ale rădăcinii: alcooli triterpenici: taraxerol, beta amirina etc.; sitosterină, stigmasterină şi din fitosterine, inulină, substanţe proteice, rezine, grăsimi, levuloză, vitaminele A, B, C, D, tiamină, acid nicotinic şi amida acidului nicotinic, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic şi linoleic; asparagină, arginină etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: coleretic şi colagog, creşte diureza, hipoacidifiant, laxativ, venotonic, depurativ.

 Utilizări terapeutice. Păpădia se recomandă în toate bolile unde există un dezechilibru glandular, precum şi în obezitate (îngrăşare peste măsură) şi gastrite hiperacide. Rezultate bune dă în bolile de ficat — diskineziile biliare cu tulburări intestinale, mărind secreţia biliară. Normalizează circulaţia sângelui. În anorexie, prin mărirea poftei de mân¬care la convalescenţi. Datorită acţiunii diuretice, ceaiul de păpădie este folosit în gută şi reumatism. Prin normalizarea circulaţiei sângelui este folosită în varice şi ulcer varicos. Tot datorită diurezei pe care o produce, sunt eliminate toxinele din corp şi are un efect indirect în vindecarea eczemelor şi altor boli de piele. Se foloseşte cu rezultate bune şi în ateroscleroză.
Preparare şi administrare: Intern — infuzie: 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale. Frunzele tinere se consumă primăvara, ca atare, sub formă de salată. Zone de creştere. Creşte răspândită în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fineţe, din câmpie până în zona subalpină. Se găseşte în masă în terenurile cultivate cu lucernă. Specia creşte în întreaga ţară. Recoltare. Frunzele se recoltează primăvara în lunile martie-iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.  Planta întreagă se recoltează de asemenea primăvara (înaintea şi la începutul înfloririi, fie prin smulgere dacă pământul este reavăn, fie cu ajutorul unui cuţit, fie cu cazmaua. Rizomii cu rădăcina se recoltează din luna iulie până toamna târziu cu cazmaua.

Cruşânul -Rhamnus frangula L. (fam. Rhamnaceae)

Cruşânul -Rhamnus frangula L. (fam. Rhamnaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: crăsci, lemn câinesc, paţachină. În scopuri medicinale se foloseşte coaja. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Rhamnus cathartica L. denumită popular verigariu sau spinul cerbului. La Rhamnus frangula (a) ramurile sunt dispuse altern în timp ce la Rhamnus cathartica (b) ramurile sunt dispuse opus şi se termină printr-un spin. La Rhamnus frangula frunzele sunt alterne; la Rhamnus cathartica sunt opuse, au nervaţiunile arcuite chiar de la pornire şi sunt mai puţine (3—4 perechi faţă de 8—9 perechi la Rhamnus frangula). Morile la Rhamnus cathartica sunt de tipul 4; la Rhamnus frangula sunt de tipul 5.
 De asemenea, cele două specii se deosebesc după ecologia lor; în timp ce Rhamnus frangula vegetează în locuri cu exces de umiditate şi umbrite, Rhamnus cathartica creşte în locuri uscate şi nu suportă umbrirea. Scoarţa de cruşân se mai poate confunda cu cea provenind de la următoarele specii: Alnus glutinosa Gaert

(Arin), Qaercus robur L. (Stejar) în special cu ramurile tinere, Salix Sp., (Salcie), Ligustrum vulgare L. (Lemn câinesc) etc. Toate aceste specii, ale căror frunze sunt un prim indiciu de diferenţiere, nu dau pozitivă reacţia cu hidroxizi alcalini (prin stropire cu o soluţie diluată de hidroxid de potasiu sau sodiu sau cu apă de var, suprafaţa internă se colorează în roşu- vişiniu. Principii active: derivaţi antracenici sub formă glicozidică, precum: beterozide antrachinonice, frangulozidele sau frangulinele A şi B, două gluco-frangulozide, antranoli etc., lanozide, mucilagii, ceruri, steroli, flavonoide şi săruri minerale.
Acţiune farmacodinamică. Creşte peristaltismul intestinul (intestinul gros), colagog (stimulează contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin), coleretic (stimulează secreţia biliară a ficatului), laxativ sau purgativ în funcţie de doză.
Utilizări terapeutice. În constipaţie cronică—datorită principiilor antrachinonice cu acţiune purgativă —, angiocolite, insuficienţă hepatică, mărind secreţia biliară. În asociaţie cu alte plante -anghinarea, cicoarea, păpădia -se recomandă în afecţiunile ficatului şi mai ales în constipaţiile da¬torate insuficienţei secreţiei biliare. În obezitate. Preparare şi administrare. Intern, preparat ca decoct: peste o linguriţă de coajă, se toarnă 250 ml apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15 minute, după care se fierbe la foc scăzut încă 15 minute; se bea seara la culcare. Doza se va stabili gradat, în funcţie de individ, creşterea fiind progresivă pînă la 2—3 linguriţe; ca laxativ, se ia dimineaţa pe stomacul gol. Not ă. Nu se bea în cantităţi mari, întrucât provoacă colici puternici şi scaune lichide. Nu se consumă planta proaspătă deoarece provoacă greţuri şi vărsături; se foloseşte numai după un an de la recoltare. Zone de creştere. Ca răspândire se întâlneşte îndeosebi în zonele de deal, coborând uneori spre câmpie. Este răspândit aproape pe întreg teritoriul ţării. Recoltare. Scoarţa de cruşân se recoltează în perioada în care seva circulă intens în arbust, adică în luna martie- aprilie şi când încep să se dezvolte frunzele. 
 Recoltarea se face de pe tulpini şi ramuri de 2—4 ani care au scoarţa lucioasă, fără crăpături şi cu numeroase lenticele, indiciu că au un conţinut bogat în substanţe active. Decojirea ramurilor (la scurt timp după detaşarea lor) se face prin inelări cu ajutorul cuţitului la distanţe de 30 cm, care se unesc apoi printr-o tăietură în lungul ramurii, obţinându-se fragmente tabulare sau în formă de jgheab.

Cimbrişor (de câmp) — Thymus serpyllum L. (fam. La biatae)

Cimbrişor (de câmp) — Thymus serpyllum L. (fam. La biatae) Plantele mai sunt cunoscute sub denumirile de lămâioară, respectiv sărpunel, schinduf, timian, timişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: ulei volatil (cineol, timol, carvacrol), substanţe amare (serpilina), tânin, mucilagii, rezine, zaharuri etc. Acţiune farmacodinamică. Intern: antiseptic intestinal, coleretic — stimulând secreţia biliară a ficatului, colagog —stimulând contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin, stomahic, antispastic intestinal, expectorant, antispastic al căilor respiratorii, stimulează funcţiile rinichilor, antihelmintic. Extern: antiinfecţios (băi), calmant al sistemu­lui nervos (băi).

Utilizări terapeutice. Intern se administrează în tuse convulsivă, bronşită— datorită uleiului volatil—astm, răguşeală. Având acţiune antiseptică puternică, acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare. Datorită timolului din uleiul volatil, ceaiul de cimbrişor poate fi folosit la eliminarea viermilor in­testinali. Principiul amar în asociaţie cu ceilalţi componenţi chi­mici din drog dau ceaiului de cimbrişor şi proprietăţi stomahice şi stimulente, care îl fac să fie un bun tonic în cazul anemiilor. Extern: Sub formă de băi în: reumatism, gută, calmant al sistemului nervos, plăgi purulente. In seboree — sub formă de comprese — pentru tenurile grase.
Contraindicaţii: gastrite, enterite, esofagite, insuficienţe pancreatice. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie: 1—2 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize în timpul unei zile, de preferinţă îna­intea meselor principale. Mai concentrat: 2—3 linguri de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se iau 3—4 lin­guri pe zi, înaintea meselor principale. Lichidul se bea căl­duţ, de preferinţă îndulcit cu miere de albine. Extern, tot ca infuzie: 100 g plantă, uscată şi mărunţită, se introduce în 3 litri apă clocotită. După 30 minute se strecoară şi se introduce în apa din cadă care trebuie să atingă temperatura de 37°C. Se aşteaptă 15—20 minut înainte de folosire.
 Notă. Nu se supradozează deoarece provoacă tulburări gastro-intestinale, excitaţii nervoase urmate de depresiune. Zone de creştere. În judeţele: Bihor, Ilfov, Prahova, Buzău, Teleorman, Brăila, Bacău, Neamţ şi Galaţi. Recoltare. Plantele verzi se taie cu secera, la o înălţime de 5-7 cm de la pământ, înainte de înflorire. Pentru producerea de seminţe se opresc plante sănătoase, bine dezvoltate şi cu caracterele speciei bine pronunţate. Se recoltează când 70-80% din inflorescenţe ajung la maturitate.

Brusturul — Arctium lappa L. (fam. Compositae)

Brusturul — Arctium lappa L. (fam. Compositae)

Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de lipan sau lăpuc. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina.

Asemănări-deosebiri. Mai sunt cunoscute două specii de brusture, tot medicinale, faţă de care prezintă unele deose­biri.

Arctium minus Ernh. are peţiolul frunzelor bazale tubular şi cu antodii mici (2,5 cm), aşezate în racem.

Arctium tomentosum Miller are involucru alburiu-lânos, flori vişinii, mai lungi decât involucru, cu antodiile dispuse în corimb ca şi la brusturele obişnuit.

Arctiiun lappa L. are peţiolul compact lung de circa 30 cm; frunzele tulpinale descresc cu înălţimea; florile sunt purpurii, tubuloase, grupate în antodii globuloase, de circa 3—4 cm diametru, cu involucru cu ţepi cu vârful întors.

Principii active: cantităţi mari (40%) de insulină, acid palmitic, stearic, sitosterol şi stigmasterol, ulei volatil, vitamine din complexul B, acid cafeic şi o substanţă cu acţiuni) antimicrobiană, săruri de potasiu etc.

Acţiune farmacodinamică. Hipoglicemiant, creşte diureza, coleretic, sudorific.

Extern: stimulează creşterea părului, astringent, anti­septic.

Utilizări terapeutice. Diabet. Ceaiul de brusture are însu­şirea de a scădea zahărul din sânge (hipoglicemiant). Diuretic şi diaforetic (provoacă transpiraţie) la hepatorenali, stimulând funcţiile renale şi cutanate. In acnee, furunculoză, ec­zeme şi alte boli ale pielii; în bolile de ficat, reduce calculii biliari; în creşterea părului, fiertura de rădăcină de brus­ture se foloseşte singură sau asociată cu rădăcină de urzică şi frunze de mesteacăn. O dată pe săptămînă, după spălarea şi clătirea părului se fricţionează pielea capului cu această fiertură, la care se adaugă şi o lingură de oţet.

În acnee, eczemă uscată, pe tenurile seboreice (grase) prin aplicare de comprese.

Preparare şi administrare. Intern, sub formă de decoct: 2 linguri de rădăcină mărunţită la 500 ml apă clocotită; se continuă fierberea încă două minute la foc scăzut, apoi se ia vasul de pe foc, se acoperă şi se lasă 15 minute. Lichidul rezultat se bea călduţ în 3 — 4 reprize în decursul unei zile.

Extern, decoct: 4 linguri de rădăcină mărunţită la 500 ml apă. Se prepară în acelaşi mod. Se foloseşte în aplicaţii locale sub formă de comprese.

Zone de creştere. Plantă caracteristică pentru terenuri necultivate, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, pe lângă garduri. Se întâlneşte de la câmpie, până în zona montană, în întreaga ţară.

Recoltare. Pentru rădăcină, la plantele de doi ani se face în lunile martie-aprilie, iar la plantele de un an în lunile octombrie-noiembrie.