Turiţa mare - Agrimonia eupatoria L

Turiţa mare — Agrimonia eupatoria L. (fam. Rosaceae ) Mai este cunoscută sub denumirile: turicioară, leuşteanul muntelui, coada racului sau gălbenare de germe. Principii active: tanin de natură catechică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, biperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C şi K, acid ursolic. 

Acţiune farmacodinamică. Stimulează contracţia veziculei biliare (colagog); lizează (topesc) calculii biliari. Are proprietăţi astringente antidiareice, datorită taninurilor. Datorită substanţelor amare pe care le conţine, excită secreţiile gastro-intestinale, mărind apetitul (anorexie). 

Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în calculoză biliară. În tulburările căilor biliare şi gastrointestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o decongestionare a ficatului. Prin taninul pe care-1 conţine şi deci a acţiunii astringente determinate de acesta, turiţa mare este utilizată în combaterea diareii. Este recomandata în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul cronic, articular şi muscular. De asemenea, dă bune rezultate în unele stări alergice manifestate prin urticarie (mâncărime). Extern, sub formă de băi, se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi ca şi în unele afecţiuni oculare. În unele zone ale ţării, planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi pentru oprirea sângelui. Ceaiul preparat din părţile aeriene se mai lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi boli de rinichi. Sub formă de gargară, ceaiul de turiţă-mare este utilizat în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii. Preparare şi administrare. Infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.

 Notă. Nu se supradozează, întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice. Zone de creştere. Creşte în locuri semiumbrite cu umiditate mare, din zona de câmpie până în cea montană (la 1 000 m) în luminişuri şi margini de păduri, în tufărişuri, margini de drumuri, livezi şi pajişti. Este răspândită în judeţele Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Argeş, Ilfov, Buzău, Mehedinţi, Vâlcea, Bacău, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează la începutul înfloririi, din luna iunie până în prima jumătate a lunii august. Se taie cu cuţitul sau secera întreaga parte nelemnificată. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerate.

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae)

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae) Planta mai este cunoscută şi prin denumirile: iarba-gâştelor, scrântitoare, prescură. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu altă specie din genul Potentilla care are tulpini târâtoare şi flori galbene solitare şi anume Potentilla reptans (cinci degete) (a) dar în care frunza, aşa cum o arată şi numele popular, are cinci foliole dispuse palmat (uneori 3). Potentilla anserina L. (b) are numeroase tulpini culcate, inrădăcinate la noduri; partea sub¬terană este formată dintr-un rizom gros, cilindric, cu rădăcini adventive filamentoase. Frunzele sunt alungite până la 20 cm, di¬vizate în 13-21 foliole alungit-ovate, adânc serate, pe faţa inferioară argintiu păroase, dispuse în rozetă şi având la bază stipele mari multifidate. Florile sunt solitare, lung pedunculate, de 18-20 mm diametru, cu 5 petale aurii aproape duble decât sepalele. Principii activi: tanin, substanţe amare, mucilagii, ulei volatil, flavone, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Astringent, favorizează coagularea sângelui, împiedică formarea calculilor renali, antidiareic, analgetic. Datorită taninului, ca astringent, scade secreţiile mucoaselor, permeabilitatea capilarelor şi a membranelor celulare. Datorită flavonoizilor, are proprietăţi uşor spasmolitice asupra musculaturii netede a intestinului şi uterului, ca şi asupra spasmelor pilorice ale stomacului.
Utilizări terapeutice. Intern. Reglează şi potoleşte durerile în menstruaţiile abundente (hipermenoree). Se mai utili¬zează în: calculoză renală, enterocolită, colici gastrice, diaree, anemie şi convalescenţă. Contraindicaţii: afecţiuni cronice renale şi hepatice. Extern, se foloseşte sub formă de spălaturi locale în leucoree(poală albă). De asemenea în ulceraţii ale pielii şi gingivită, unde pe lângă proprietăţile antiseptice, cicatrizante şi hemostatice are şi o acţiune sedativă. Preparare şi administrare. Intern, se utilizează ca decoct: o linguriţă şi jumătate la 500 ml apă rece; se fierbe 15 mi¬nute; se bea călduţ în trei reprize, după mesele principale, Extern: decoct. Acelaşi mod de preparare cu folosire în spălături vaginale şi gargară. Notă. Nu se bea pe nemâncate, deoarece provoacă iritaţia mucoasei gastro-intestinale. Zone de creştere. Creşte pe lângă garduri şi prin şanţuri. Altitudinal se ridică din zona de câmpie până la 1 300-1 500 m, dar în cantităţi mai mari, în special în zona de deal, în judeţele: Alba, Arad, Bihor, Braşov, Covasna, Harghita, Maramureş, Argeş, Prahova, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este în timpul înfloririi, prin rupere cu mâna sau folosind secera ori coasa, întrucât planta creşte în masă.