Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae)

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: hericică, sporiş, târsoacă, troscoţel sau troscovă. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: acid salicilic liber şi combinat, taninuri, pigmenţi de natură flavonoidică; avicularozida, respectiv mabinozida cvercetolului şi camferitrozida, care este o ramnozidă a camferolului; vitamina C, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivaţii antrachinonici, ulei volatil. 

Acţiune fannacodinamică. Hipotensiv (scade tensiunea) şi astringent — antidiareic.

Utilizări terapeutice. Intern — se foloseşte ca tonifiant şi astringent în combaterea diareei. Împreună cu coada calului, troscotul este utilizat ca remineralizant la anemici şi conva¬lescenţi, mărind totodată pofta de mâncare. Este recomandat ca adjuvant în bolile de plămâni, în reumatism şi gută. În unele zone ale ţării, troscotul, fiert cu cicoare în lapte, se bea de trei ori pe zi, înainte de mese, contra vătămăturii (herniei). Extern, ceaiul de troscot ajută la cicatrizarea rănilor, se foloseşte în băi contra reumatismului (ceai din tulpini) si în vindecarea hemoroizilor. Preparare şi administrare. Se administrează sub formă de infuzie 2 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă cloco¬tită: se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se ob¬ţine din 20 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3 linguri pe zi. Zone de creştere- Creşte pe terenuri virane, pe marginea drumurilor şi şanţurilor, în locuri cultivate. Preferă locuri bătătorite; se adaptează în general pe orice sol, chiar pe nisi¬puri şi soluri sărate. Este o plantă rezistentă la secetă; creşte în locuri luminate. Se întâlneşte în toate judeţele ţării, mai ales în zona de câmpie şi deal. Recoltarea se face în perioada de înflorire din lunile mai- septembrie, prin smulgerea plantelor. Se îndepărtează rădăcinile şi părţile inferioare lemnificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire în poduri sau pe hârtie.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae)

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile de: călbăşoară, florile zânelor, lemnie, zburătoare-bărbătească. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Lythrum virgatum L. asemănătoare dar lipsită de proprietăţi medicinale. Tulpina de Lythrum virgatum (b) este glabră în timp ce la Lythrum salicaria L (a) tulpina are peri scurţi. Specia medicinală are frunza cu baza rotunjită sau cordată, la Lythrum virgatum frunza este îngustată. Inflorescenţa la Lythrum salicaria este cu flori dispuse foarte dens, acoperind complet axul, în timp ce la Lythrum virgatum este laxă, axul fiind dezvelit.

Principii active: galotaninuri, substanţe de natură flavonoidică aparţinând heterozidelor greu hidrolizabile ca: vitexina şi otientina, pigmenţi antocianici — diglicozide ale malvidolului şi galactozide ale cianidolului, cobnă, substanţe antibiotice, pectine, carotenoizi, substanţe minerale, urme de ulei volatil, lawsonă etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern- Datorită tanoizilor, uleiului volatil, a celorlalţi compuşi şi substanţelor antibiotice, are proprietatea de a precipita proteinele şi acţiune astringentă, antidiareică şi inhibantă asupra dezvoltării florei microbiene patogene intestinale. Datorită lawsonei are proprietăţi antiseptice, iar fitoncidele îi conferă proprietăţi antibiotice. Extern: antiseptic, antidiareic şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern: în dizenterie, hemoragii gastro-intestinale sau de altă natură. Sub formă de decoct, pulbere sau extract fluid, se folo¬seşte în diareele bacilare; se recomandă şi la sugari. Extern, sub formă de băi sau comprese, are acţiune cicatrizantă în ulcerele varicoase; în leucoree se recomandă sub formă de irigaţii vaginale.
 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Ceaiul se prepară fie numai din plantă, fie în amestec cu muşeţel, mentă sau sunătoare. Extern — infuzie: cantitatea de plantă indicată mai sus se dublează; se utilizează sub formă de comprese, irigaţii vaginale sau băi. Zone de creştere. în locuri mlăştinoase, pe margini de râuri, în asociaţie cu trestia. Este răspândită în întreaga ţară în zone mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile ale luncilor. Se întâlneşte frecvent în Lunca şi Delta Dunării. Recoltare. Se face de la începutul înfloritului (iunie, începutul lunii august), tăindu-se vârfurile ramurilor cu inflo¬rescenţe — pe o lungime de 25 cm de la vârf.

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae)

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: mărăcine, scorombar, spin, târn sau coţebrel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi fructele. Principii activc ale florilor: glicozizi cianogenetice şi glicokemferozide, flavone, săruri de magneziu şi potasiu, cvercetin, kemferol, acizi organici.. Principii active ale fructelor: antociani, prunicianină, acizi organici, poli fenoli, zaharuri, gumirezine, săruri de calciu şi magneziu, vitamina C etc.
Acţiune farmacodinamică. Sedativ, antiseptic, antidiareic. Datorită compuşilor flavonici kemferol şi cvercetin, florile au proprietăţi diuretice şi depurative. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează decoctul de flori, datorită acţiunilor uşor laxativă, diuretică şi sedativă, de calmant, ca şi în hipertensiunea arterială. Fructele, datorită proprietăţilor astringente, se folosesc ca tonifiante ale stomacului, în combaterea diareii.

 Datorită proprietăţilor diuretice şi antiseptice, aduc ame¬liorări în diskinezii biliare şi în diferite boli de rinichi şi vezică. Se recomandă ca dezintoxicant în uremie, gută şi artrită. Ceaiul de flori şi fructe (porumbe) se mai utilizează în tusea convulsivă. Extern: mustul de fructe proaspete se foloseşte pentru oprirea scurgerii sângelui din nas. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă flori de 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă fructe la 250 ml apă rece; se fierbe cca 20 de minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Creşte pe soluri lutoase sau luto-argiloase, ca şi pe locuri pietroase. Se întâlneşte în zona de câmpie şi cea colinară, în luminişuri şi margini de păduri, pe terenuri necultivate, coaste pietroase şi însorite, răzoare, pe margi¬nea drumurilor şi căilor ferate, în păşuni şi fineţe neîngri¬jite. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, pe timp uscat; mai târziu petalele se scutură cu uşurinţă. Recoltarea se face prin ciupire, floare cu floare, sau prin tăierea unor rămurele mici care se strujesc imediat ; este metoda prin care se obţine un produs de calitate superioară. Fructele se recoltează toamna după căderea brumei în lunile octombrie-noiembrie, care duce la pierderea astringenţei şi mărirea procentului de zaharuri. Recoltarea se face cu mâna, fruct cu fruct.

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae )

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae ) Alte denumiri cunoscute: cuscrior, mierea ursului şi su¬doare. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte două specii ce au următoarele caractere de diferenţiere: • La Pulmonaria montana Lej (b): — frunzele bazale sunt alungite, laceolate, cu baza îngustă (la Pulmonaria officinalis (a) sunt ovale sau eliptice, cu baza trunchiată); — culoarea este verde-deschis (la Pulmonaria officinalis este verde închis); — perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis sunt aspri); • La Pulmonaria rubra Schrott: — florile au culoarea constant roşie (la Pulmonaria officinalis culcarea virează de la roşu spre albastru)-; — frunzele bazale sunt alungite, cu baza atenuată (ca la Pufmonaria montana).
 Principii active: saponozide, alantoină, mucilagii, acid salicilic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze care prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze; acizii: stearic, palmitic şi miristic; fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroten şi cantităţi mari de vitamina C.

Acţiune farmacodinamică. Se foloseşte ca diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A. Are proprietăţi emoliente şi antiinflamatoare ca şi antidiareice, analgetice şi cicatrizante. Este un burt expectorant şi antispastic bronhie. Utilizări terapeutice. În bronşite, lariginte, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal. Frunzele de plămânărică se folosesc în bolile căilor respiratorii, uşurând expectoraţia şi calmând tusea şi răguşeala. 
 Datorită acţiunii diuretice se întrebuinţează în boli de rinichi şi vezică. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cica¬triza rănile prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric. Acidul silicic îi conferă plantei proprietăţi remineralizante. Datorită taninului este folosită în diaree. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o lingură de frunte la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, după mesele principale, îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Zone de creştere. Se găseşte în pădurile de foioase, mergând din zona de câmpie, până în cea de deal şi montană inferi¬oară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Planta este răspândită în Transilvania, Muntenia (jude¬ţele Dâmboviţa şi Ilfov), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ şi Suceava). Recoltare. Se face în funcţie de dezvoltarea plantei: pri¬măvara, începând din martie până în mai, se recoltează frunze¬le de pe tulpinile florifere; cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili

Pătlagina -Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae)

Pătlagina — Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: platagină, mama ploii. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Alisma plantago-aquatica L. (Limbariţă sau Pătlagină de haltă) care are frunzele asemănătoare cu ale pătlaginei late. Se deosebeşte prin nervaţiunea penată (la Plantago-major este arcuată), are peţiol cilindric, spongios la interior (la Plan- tago-major (b) este în formă de jgheab si se văd nervurile foarte fibroase care se trag ca nişte aţe). De asemenea frunzele de Plantago lanceolata L. (a) pot fi confundate în depozitare cu frunzele de Digitalis lanata Ehrh. (Degeţel lânos) extrem de toxice. De aceea, frunzele de Digitalis lanata nu se ţin decât în magazii speciale pentru plante toxice şi se prelucrează separat. Frunzele de Digitalis lanata au nervaţiune penată (la Plantago lanceolata paralel-arcuată, frunzele sunt sesile, la Plantago lanceolata peţiol lung); perii sunt numai pe marginea frunzei (la Plantago lanceolata peri rari pe ambele feţe ale frunzei). Principii active: mucilagii formate în special din xiloză, acid poliuronic, pentozane etc.: aucubină sau aucubozidă care prin hidroliză dă aueubigenină şi o moleculă de glucoză; o trioză-planteoza, tanin, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţe proteice, carotenoizi, filochinonă, vitaminele A, G şi K, substanţe antibiotice etc. 

 Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, planteozei şi unor produşi de hidroliză, au proprietăţi emoliente şi laxative. Datorită taninurilor şi aucubozidului, au proprietăţi astringente şi antipruriginoase. Fluidifică secreţiile bronhice si ajută la eliminarea lor. Este antidiareic, hemostatic şi fitoncid (acţiune antibiotică). Scade colesterolul din sânge. Uşor hipotensiv.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite cronice, astm bronhic, diaree, ulcer gastro-duodenal (acţiune cicatrizantă, fitoncidă), hipercolesterolemie şi hipertensiune arterială. Dă rezultate bune şi în tratamentul aterosclerozei întrucât previne creşterea colesterolului şi micşorează tensiunea arterială. Extern se utilizează în tratamentul ulcerului varicos, ulceraţiilor cutanate (sub formă de băi), a conjunctivitelor, blefaritelor (inflamaţia pleoapelor), laringitelor şi traheitelor. Preparare şi administrare. Intern: se utilizează infuzia formată dintr-o lingură de frunze la 200 ml apă clocotită: se ia câte o lingură la 2 ore. Se recomandă în tratamentul ulcerului gastric de 3 ori pe zi câte 0,5 g pulbere din frunze, după mesele principale; se poate prepara o infuzie, respectând cantităţile date mai sus, din care se iau câte 2 linguri după mesele principale, iar între mese, o lingură la 3 ore. Extern sub formă de infuzie în cazul ulcerului varicos şi al ulceraţiilor pielii, sub formă de băi; se face o infuzie-din 100 g frunze uscate la 3 litri de apă; se lasă vasul acoperit 20-30 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se răstoarnă în apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Durata băii — 15-20 minute. Zone de creştere. Are un spectru ecologic foarte larg. Nu are pretenţii faţă de lumină, temperatură, umiditate sau sol. În flora spontană cele 3 specii se întâlnesc pe marginea drumurilor, în păşuni şi buruienişuri. Creşte de la câmpie până în zona alpină, în întreaga ţară. Recoltare. Perioada de recoltare este îndelungată; are loc atât înaintea, cât şi în tot timpul înfloririi, din luna mai până în luna octombrie. Se face pe timp uscat, după ce se ridică roua; cu o mână se strânge rozeta de frunze, iar cu cealaltă se taie de la nivelul solului.

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae)

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae) Mai este cunoscut sub numele de: rug de munte, amură, mur negru. în scopuri medicinale sunt folosite frunzele.
 Asemănări-deosebiri. Poate fi confundat cu Rubus caesius L. (b) (Murul de mirişte) care creşte în zona de câmpie pe răzoare, pe lângă garduri, pe marginea apelor, care este mai redus ca înălţime şi cu lăstari slabi; ghimpii sunt mai mici şi foarte deşi iar frunzele au 3 foliole în loc de 5 câte sunt la Rubus fruticosus L. (a). Fructele sunt incomplet dezvoltate cu unele drupe mult mai mici (la Rubus fruticosus sunt mai uniform dezvoltate). Principii active: tanin, flavonoide, acizii: malic, lactoizocitric, succinic, oxalic etc.; vitamina C, inozitol etc.
 Acţiune farmacodinamică. Antidiareic, antiseptic, astringent.
Utilizări terapeutice: In­tern: în diaree, (tonic şi astringent), colite, gastroenterite, gingivite. Extern, în leucoree, fistule anale, gingivite. Sub formă de gargară, în inflamaţiile gingiilor, gurii şi gâtului. Sub for­mă de cataplasme se foloseşte în hemoroizi sau fisuri anale, iar sub formă de irigaţii în leucoree.
 Preparare şi administrare. Intern: 2 linguriţe de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi Extern: infuzie — cantitatea de plantă se dublează. Se foloseşte sub formă de: clisme, băi, comprese sau gargară (în gingivite). Zone de creştere. Zona deluroasă, la marginea pădurilor, tufişuri, pe coastele dealurilor. În întreaga regiune de deal a ţării. Recoltare. Recoltarea foliolelor se face prin strujire, îna­inte şi în timpul înfloririi. Datorită ghimpilor de pe peţiol mâna va fi apărată cu o mănuşă sau ciorap de lână.

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae)

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: mentă, voeştniţă, ismă proastă, ismă sălbatică, mintă, minta calului, mintă de câmpuri, mintă sălbatică. În scopuri medicinale este folosită frunza. Principii active: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică si izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţa antibiotice etc. Acţiune farmacodinamică: intern -bacteriostatic, antiseptic gastro-intestinal, expectorant, antidiareic, carminativ, colagog, calmant în colici hepatice, astringent, fortifică sistemul nervos, anestezic al mucoasei stomacale, sudorific, diuretic. Are acţiune excitantă asupra terminaţiilor nervoase senzitive termice din piele şi mucoase. La început perioada de excitaţie produce

senzaţia de rece, apoi o senzaţie de căldură locală accentuată. Are de asemenea acţiune antispastică asupra muşchilor netezi. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în infecţii gastro-intestinale, dispopsii, balonări abdominale, diaree (prin proprietăţile astringente, antiseptice şi antispastice); spasme pilorice, diskinezii biliare cu hipertonie, nervozitate fortifică sistemul nervos). Contribuie la eliminarea calculilor renali şi hepatici. Datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece şi în cantităţi mici calmează vărsăturile atât la sugari, cât şi la adulţi. Prin diureza şi transpiraţia pe are le produce ajută la dezintoxicarea organismului. Extern, sub formă de cata¬plasme reci, aduce alinare în du¬rerile de cap. În stările de de¬bilitate se recomandă băi întări¬toare cu frunze de izmă. Se mai recomandă în dureri reu¬matice (calmant) şi urticarie. Având proprietăţi antiseptice şi răcoritoare, izma mai este folosită în apa de gură. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. N o t ă. Contraindicat în ulcer gastro-intestinal. Extern, tot ca infuzie, se utilizează sub formă de băi întăritoare în stări de debilitate: 200 g frunze uscate la 8 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă; se lasă astfel 15-20 minute. Temperatura apei din cadă să fie de 37°. O bună fricţiune se prepară din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Această fricţiune calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie. Câteva picături din acest spirt puse în apă constituie o plăcută apă de gură, răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcut. În apă fierbinte, uleiul sau spirtul de mentă dă o inhalaţie bună în stări gripale, manifestate prin laringită urmată de răguşeală. * Zone de creştere. Soluri uşoare, afinate, bogate în materii nutritive, respectiv pe cele aluvionare, turboase, locuri desecate. Este zonată în cultură, astfel: Câmpia Timişului, Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Burnazului, Bărăganului şi Dobrogei, precum şi în Ţara Bârsei (judeţele Braşov şi Covasna). Recoltarea se face pe vreme uscată, fără rouă sau ceaţă, frunză cu frunză, când acestea ajung la lungimea de 5-6 cm.

Dudul -Morus alba L., Morus nigra L. (fam. Moraceae)

Dudul -Morus alba L., Morus nigra L. (fam. Moraceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: agud, frăgar, cirici, iagod, mură, sorcoji. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: tanin, acid aspartic, acid folie şi acid folinic, arginină, compuşi volatili: butilamină, acid acetic, propionic, izobutiric; aldehide, cetone, beta caroten, maleat şi carbonat de calciu, adenină.
 Acţiune farmacodinamică. Astringent, antidiabetic, alcalinizant, antidiareic.
 Utilizări terapeutice. În diaree; în diabet zaharat -activitatea este crescută, dacă la ceai se adaugă frunze de afin, teci de fasole, frunze de nuc şi urzică. Se mai foloseşte în gastrite şi ulcer gastric şi duodenal. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie -o lingură frunze de dud alb sau de dud negru la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize după mesele principale. Pentru diabet nu se îndulceşte cu zahăr, ci cu zaharină sau ciclamat de sodiu. Zone de creştere. Se găseşte răspândit în toată ţara în regiunile de câmpie şi dealuri joase. Recoltare. Lunile indicate pentru recoltare sunt mai şi iunie, când frunzele sunt tinere. Se recoltează prin ciupire,frunzele fără peţiol sau prin strujire, îndepărtându-se ulterior peţiolul. 21. Fasolea -Phaseolus vulgaris L. (fam. Leguminosae) În scopuri medicinale se folosesc tecile, fără seminţe.

 Principii active: aminoacizi, între care arginină, asparagină, tirozină, triptofan, betaină, lizină etc., vitamina C, acid silicic, acid fosforic, săruri minerale, hemiceluloză etc. Acţiune farmacodinamică. Adjuvant în tratamentul diabetului prin scăderea zahăru¬lui din sânge, diuretic, puternic depurativ -curăţă umorile orga¬nismului, favorizînd eliminarea toxinelor şi a produşilor rezultaţi din dezasimilare, -antiseptic renal, remi¬neralizant al organis-mului datorită acidu¬lui silicic. În stările de hidropizie (lichid în cavitatea abdomi¬nală şi ţesuturi, în afecţiuni ale rinichilor şi vezicii urinare şi în bolile de inimă, ceaiul din teci de fasole mărunţite măreşte canti¬tatea de urină, înlătură excesul de apă din corp (datorită sărurilor minerale); odată cu aceasta se elimină şi toxinele, contribuind astfel la ameliorarea stărilor reumatice. Utilizări terapeutice. Intern, datorită argininei, în diabet zaharat. În edeme renale, acnee şi erupţii ale pielii. În cistite, calmând spasmele şi normalizînd urinarea. Preparare şi administrare. Intern, preparat ca decoct; trei linguri de teci mărunţite la 750 ml apă rece; se fierb 20 minute; se bea în trei reprize pe parcursul unei zile. În diabet, ceaiul se bea neîndulcit sau îndulcit cu zaharină sau ciclamaţi de sodiu. Zone de creştere. În stare cultivată, în toate zonele de câmpie şi dealuri joase. Recoltare. Se strâng tecile fără boabe (Fructus Phaseolisinesemine) când se despică, adică în lunile septembrie-octombrie. 22. Feniculul -Foeniculum vulgare Mill. (fam. Umbeliferae) Specie exclusiv de cultură, planta mai este cunoscută sub denumirile: anason mare, anason dulce, anason nemţesc, chimen dulce, secară de grădină, molură, fincen, hanus. În scopuri medicinale se foloseşte fructul. Principii active; ulei vola¬til format din anetol, limonen, alfa pinen, fenconă, estragoj etc., lipide, aleuronă, derivaţi cumarinici, flavonoide (cvercetin sau camferoglicozid), flavonol-3-glucuronid, zabaruri, substanţe minerale, mucilagii, ceruri, stigmasterină, substanţe amare. Acţiune farmacodinamică. Datorită componentelor din uleiul volatil, are acţiune antispastică şi carminativă -calmează durerile abdominale, reducând spasmele digestive şi balonările prin evacuarea gazelor intestinale. Este galactogog (stimulează secreţia lactată), fluidifică secreţiile bronhice şi are proprietăţi sedalive. Liniştitor în tusea convulsivă şi astmatică. Uşurează expectoraţia în tusea bronhică. Având an gust plăcut, se recomandă mai ales la copii. Extern: antiinflamator şi antiseptic laringo-faringo-amigdalian.  Ulilizări terapeutice. Intern: în balonări abdominale, tuse convulsivă, astm bronhie şi bronşite. Extern: în laringite, faringite, amigdalite şi infecţii ocu¬lare. Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie. Pentru adulţi: 5-6 fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Pentru copiii sugari: jumătate linguriţă de fructe zdrobite la 200 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Extern, tot ca infuzie. Doza se dublează la aceeaşi canti¬tate de apă; se utilizează în gargarisme sau aplicaţii locale sub formă de comprese. Zone de creştere. Câmpia Dobrogei, Olteniei, Timişului, Crişurilor, Bărăganului, Burnazului, Moldovei (judeţul Botoşani) şi Covurlui.

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae)

Coada racului-Potentilla anserina L. (fam. Rosaceae) Planta mai este cunoscută şi prin denumirile: iarba-gâştelor, scrântitoare, prescură. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu altă specie din genul Potentilla care are tulpini târâtoare şi flori galbene solitare şi anume Potentilla reptans (cinci degete) (a) dar în care frunza, aşa cum o arată şi numele popular, are cinci foliole dispuse palmat (uneori 3). Potentilla anserina L. (b) are numeroase tulpini culcate, inrădăcinate la noduri; partea sub¬terană este formată dintr-un rizom gros, cilindric, cu rădăcini adventive filamentoase. Frunzele sunt alungite până la 20 cm, di¬vizate în 13-21 foliole alungit-ovate, adânc serate, pe faţa inferioară argintiu păroase, dispuse în rozetă şi având la bază stipele mari multifidate. Florile sunt solitare, lung pedunculate, de 18-20 mm diametru, cu 5 petale aurii aproape duble decât sepalele. Principii activi: tanin, substanţe amare, mucilagii, ulei volatil, flavone, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Astringent, favorizează coagularea sângelui, împiedică formarea calculilor renali, antidiareic, analgetic. Datorită taninului, ca astringent, scade secreţiile mucoaselor, permeabilitatea capilarelor şi a membranelor celulare. Datorită flavonoizilor, are proprietăţi uşor spasmolitice asupra musculaturii netede a intestinului şi uterului, ca şi asupra spasmelor pilorice ale stomacului.
Utilizări terapeutice. Intern. Reglează şi potoleşte durerile în menstruaţiile abundente (hipermenoree). Se mai utili¬zează în: calculoză renală, enterocolită, colici gastrice, diaree, anemie şi convalescenţă. Contraindicaţii: afecţiuni cronice renale şi hepatice. Extern, se foloseşte sub formă de spălaturi locale în leucoree(poală albă). De asemenea în ulceraţii ale pielii şi gingivită, unde pe lângă proprietăţile antiseptice, cicatrizante şi hemostatice are şi o acţiune sedativă. Preparare şi administrare. Intern, se utilizează ca decoct: o linguriţă şi jumătate la 500 ml apă rece; se fierbe 15 mi¬nute; se bea călduţ în trei reprize, după mesele principale, Extern: decoct. Acelaşi mod de preparare cu folosire în spălături vaginale şi gargară. Notă. Nu se bea pe nemâncate, deoarece provoacă iritaţia mucoasei gastro-intestinale. Zone de creştere. Creşte pe lângă garduri şi prin şanţuri. Altitudinal se ridică din zona de câmpie până la 1 300-1 500 m, dar în cantităţi mai mari, în special în zona de deal, în judeţele: Alba, Arad, Bihor, Braşov, Covasna, Harghita, Maramureş, Argeş, Prahova, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este în timpul înfloririi, prin rupere cu mâna sau folosind secera ori coasa, întrucât planta creşte în masă.

Cireşul şi Vişinul — Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)

Cireşul şi Vişinul -Cerasus vulgaris Mi11 şi Cerasus avium (L.) Moench (fam. Rosaceae)
În scopuri medicinale se folosesc codiţele. Principii active: săruri de potasiu, derivaţi flavonici, taninuri de natură catehică.
 Acţiune farmacodinamică. Astringent, diuretic, antidiareic, antiinflamator renal. Utilizări terapeutice. Intern: diuretic, datorită în special sărurilor de potasiu; frunzele de merişor, mesteacăn, coada calului şi seminţele de măceşe măresc acţiunea diuretică a codiţelor de cireşe şi vişine. Antidiareic, datorită conţinutului în taninuri de natură catehică cu acţiune astringentă. În cistită, pielite şi pielonefrite, datorită derivaţilor flavonici cu acţiune antiinflamatorie. 
 Preparare şi administrare. Decoct: un pumn de codiţe la 600 ml apă rece; se fierb 15-20 minute; se îndulceşte şi se bea călduţ, fracţionat în 3-4 reprize în decursul unei zile. Zone de creştere. În toate zonele ţării atât la şes, cât şi în zonele de deal şi de munte, cultivat sau în stare sălbatică. Recoltare. Pedunculii (codiţele) cunoscute în farmacie sub denumirea de Stipites cerasorum se culeg numai de la fructele coapte nepulpate. În prealabil deoarece prin pulpare se pierde substanţa activă. Codiţele trebuie bine alese de sâmburi, frunze sau fructe imature. Această operaţie se poate face manual înainte de a fi puse la uscat, fie după uscare. Înainte de uscare codiţele trebuie spălate repede şi puse la zvântat. Uscarea se face la soare, pe platforme de ciment bine curăţate sau pe prelate, în strat subţire, întorcîndu-se în fiecare zi pentru a evita mucegăirea sau brunificarea.