Teiul -tei cu frunza mare (tei mare) -Tilia platyphyllos

Teiul — tei cu frunza mare (tei mare) — Tilia platyphyllos scop., tei roşu (tei pădureţ, tei pucios) — Tilia cordata Mill., tei alb (tei argintiu) — Tilia tomentosa Moench (fam. Tiliaceae) 

În scopuri medicinale se utilizează floarea. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid poliuronic, hexoză şi metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză şi ramnoză; ulei volatil; flavonoide: cvercetrină, izocvercetrină, rutozidă, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină şi acetilcolină. În uleiul volatil se găseşte un alcool alifatic sescviterpenic — farnesolul — care imprimă florilor de tei mirosul caracteristic.

 Acţiune farmacodinamică: Intern, acţiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectorantă şi sedativă. Extern: calmant general, sub formă de băi şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern, datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, fîorile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produc o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronhice. Asociate cu muşeţel şi mentă, florile de tei uşurează digestia şi tonifică stomacul. Extern, fiind un calmant general şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi în liniştirea copiilor ner¬voşi şi bolnavilor de tuse convulsivă. 

De asemenea, ceaiul din flori de tei, la care se adaugă bicarbonat de sodiu, este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcă¬nelor, ţinându-se pe ochi timp de 10-15 minute. Preparare şi administrare. Intern — se utilizează sub formă de infuzie: o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Extern, pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită, la care se adaugă 5 g (o jumătate linguriţă) de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie din 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se stă în cadă 15-20 minute. Zone de creştere. Teiul roşu este cel mai răspândit în ţara noastră. Creşte bine pe solurile brune sau brun-roşcate, cu textură nisipo-lutoasă până la lutoasă; este o specie de semi- umbră. Altitudinal se întâlneşte în zona de deal la 500-600 m, de preferinţă fie în amestecuri, fie în arborete pure, mai rar în păduri din câmpie şi montane. Creşte frecvent mai ales în judeţele Arad, Caraş-Severin, Maramureş, Timiş, Argeş, Prahova, Bacău, Neamţ şi Suceava. Teiul alb are pretenţii mai ridicate faţă de temperatură. Este destul de rezistent la secetă. Vegetează bine pe soluri fertile revene. Altitudinal se cantonează cel mai jos dintre toate speciile de tei, în pădurile de câmpie, cu deosebire în sudul şi estul ţării. În Dobrogea, în pădurile de la poalele munţilor Măcinului, devine specia invadantă. Răspândirea cea mai mare o are în judeţele: Tulcea, Vaslui, Iaşi şi Buzău; se mai întâl¬neşte frecvent şi în Alba, Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Ilfov, precum şi în N-E ţării. Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină. Se întâlneşte în limita dintre câmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabile. Toate speciile se cultivă — dat fiind portul lor frumos şi mai ales mirosul plăcut din timpul înfloririi datorat unor glande nectarifere din floare —şi în localităţi, pe marginea şoselelor, în parcuri, grădini şi curţi. Recoltare. Florile de Tilia platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi Tilia corelata (Tei pucios) formează împreună produsul Flores Tiliae officinalis şi se culeg — primele la înce¬putul lui iunie, celelalte după circa două săptămîni, la înce¬putul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc. Florile de Tilia tomentosa se culeg, cel mai tîrziu, la înce¬putul lui iulie, cu sau fără bractee, fără a se amesteca cu cele ale celorlalte două specii. Recoltarea se face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, folosindu-se foarfeci de pomi cu coada lungă. Se recoltează floare cu floare sau vârfuri mici de crenguţe, fără să se afecteze ramurile mari. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri cu curent puternic. Se evită uscarea lentă întrucât produsul se brunifică uşor.

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae)

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarbă de piatră, molotru galben, sulcină, trifoi mare, sufulf, sufulg. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Uneori se poate confunda cu Melilotus albus Medik., la care, aşa după cum arată şi numele, florile sunt albe. Principii active: prin dedublarea melilotozidului se formează glucoză şi acid cumaric. Mai conţin: cumarină, care imprimă mirosul specific plantei uscate, melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, substanţe de natură flavonoidică, rezine, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern: vasodilatator periferic, măreşte permeabilitatea vasculară, regenerează celula hepatică, scade tensiunea arterială; astringent şi aromatizant. Florile de sulfină se folosesc ca sedativ, expectorant, bipotensiv şi diuretic. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (băi). Utilizări terapeutice. Intern: în astm bronhie, bronşite, hipertensiune arterială, hepatită cronică, afecţiuni renale. Se utilizează ca expectorant şi emolient în tulburări gastro- intestinale şi în bolile aparatului respirator. Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor periferice, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială. În unele zone ale ţării, ceaiul de flori se ia în boli neuropsihice şi insomnii. Extern: se utilizează ca antiseptic în bolile de ochi, sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, afte, laringite, în reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros etc. Notă. Florile de sulfină şi levănţică se pun între haine şi rufe pentru a transmite un miros plăcut şi a alunga moliile. Preparare şi administrare. Intern —- infuzie; o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — infuzie. Cantitatea de plantă se dublează. Această infuzie se foloseşte în comprese, instilaţii pentru ochi, spălături şi gargară.  Pentru băi: infuzie din 100 g plantă uscată la 2 litri de apă; lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care tre¬buie să aibă temperatura de 37°C; se stă în cadă 15 — 20 mi¬nute. Zone de creştere. Vegetează pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creşte din câmpie până la 1 200-1 400 m, cu deosebire însă la altitudini medii. Creşte prin fineţe, semănături, coaste pietroase, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, în toate judeţele ţării. Recoltare. Are loc în timpul înfloririi plantei. Se strujesc inflorescenţele de pe tulpini, fără frunze, la subsuoara cărora se află. Dacă se strujesc numai florile, fără axul inflorescenţei, produsul este mai valoros.

Salcia -Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae)

Salcia — Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae) Este cunoscută sub numele de răchită albă. În scopuri medicinale se foloseşte coaja.
Principii active. O substanţă de natura glicozidică salicozidă, care, prin hidroliză, se dedublează în glucoză şi saligenină sau alcool salicilic; tanin de natură flavonică- salipurpozidul; derivaţi de natură flavonică sau heterozide. populozidă, Salirepozidă, piceosidă, ceară, rezine, oxalaţi etc.
 Acţiune farmacodinamică. Datorită salicozidei, care prin dedublare în organism dă acid salicilic; are acţiune antipiretică şi analgezică, fiind utilizată ca febrifug şi calmant al durerilor reumatismale. Este astringent, sudorific şi vaso- dilatator cutanat. Extern, are efect cicatrizant şi hemostatic.

 Utilizări terapeutice. Intern este întrebuinţat datorită proprietăţilor antinevralgice în tratamentul nevralgiilor, reumatismului şi gutei. Scade febra. Este folosită mult în răceli. Are proprietăţi sedative, nervine, combate insomnia, erotismul genital şi stările de tristeţe. În unele zone ale ţării, coaja de salcie era folosită sub formă de decoct contra frigurilor (se lua înainte de crize pe nemâncate). Extern: datorită taninului, are proprietăţi cieatrizante, coagulante şi hemostatice, folosindu-se sub formă de băi în ulceraţii ale pielii şi hemoroizi; de asemenea, sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului şi gurii. Pentru băi şi gargară decoctul se face mai concentrat.
Preparare şi administrare. Intern — decoct: 10 g coajă mărunţită cu 200 ml apă rece, se fierbe 20-30 minute, se iau 3-4 linguri pe zi. Extern — decoct: 15 g coajă mărunţită la 200 ml apă rece. Sub formă de comprese, băi şi băi de şezut.
Notă. Nu se depăşeşte doza prescrisă, deoarece se pot produce intoxicaţii. Zone de creştere. Planta este răspândită mai mult prin lunci şi zăvoaie, având cerinţe mari faţă de umiditatea solului, suportând chiar înmlăştinirea. Se găseşte răspândită în toată ţara, în zonele de luncă şi mlaştină, pe văile râurilor, cu deosebire în zona de câmpie. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare o reprezintă lunile martie-mai, când seva abundentă face ca desprinderea cojii să se facă uşor. La ramurile tinere de 2-3 ani se fac tăieturi circulare cu cuţitul la 10-20 cm, care se unesc printr-o tăietură în lung. La ramurile rupte se poate face cu uşurinţă şi simplu jupuire în fâşii.

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae)

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută şi sub denumirile: busuiocul stupu¬lui, mătăcină, floarea stupilor, iarba roilor, mintă turcească, roişte etc. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Dracocephalum moldavica L. (Mătăciune) şi Nepeta cataria L. (cătuşnică) ce au miros asemănător cu roiniţa. Frunza la Melissa officinalis L. (a) este ovală, cu baza atenuată, peţiolată; la Nepeta cataria L. (b) frunza este triunghiulară cu baza cordată, lung peţiolată. La Draco- cephalum moldavica L. (c) aceasta este alungit-lancealată cu 5-8 perechi de dinţi ferăstruiţi, aproape sesilă. Floarea la Melissa officinalis L. este albă, cu nuanţe găl¬bui sau liliachii; corola doar de circa 1 cm iese puţin din caliciu, buza superioară este ceva mai lungă faţă de cea inferioară. | La Nepeta cataria L. floarea are culoarea alb-murdară, corola de cca 1 cm, cu buza inferioară de cca 2 ori mai mare decât cea superioară. Floarea Ia Dracocephalum moldavica L. are culoarea albastru-violacee, iar corola mare de 2 cm, depăşind de câteva ori caliciul. Principii active: ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic, un principiu amar, acizii ursolic şi oleanolic, stachioză etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antiseptică şi sedativă. Datorită principiului amar şi acidului cafeic are acţiune coleretică, carminativă şi stomahică. Este bacteriostatic, antiseptic, măreşte secreţiile gastrice; antianemic şi antidiareic. Extern: cicatrizant şi antiseptic. Utilizări terapeutice. Prin acţiunea carminativă (înlăturarea gazelor din stomac) calmează spasmele stomacale si intestinale ce provoacă colici la copii ca şi la adulţi. De asemenea calmează stările nervoase, ameliorează senzaţiile de vomă la femeile gravide.
 Combate diareea şi măreşte secreţia biliară. Tonifică stomacul şi înlesneşte digestia. Se mai utilizează in diskinezii biliare, colite cronice şi anorexie (lipsa poftei de mîncare). Extern, planta se foloseşte sub formă de băi care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi cicatrizante şi antiseptice. Această acţiune este mărită prin adăugarea de arnică, muguri de plop şi cimbrişor. 
 N o t ă. Se mai foloseşte ca salată, aromatizant în sosuri şi la prepararea lichiorurilor (planta având un miros plăcut de lămâie). Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. În cazuri de ameţeli, sincope (pierdere bruscă, de scurtă durată, a cunoştinţei), dureri de cap, digestii grele sau criză de nervi, se face o fiertură de 15-30 frunze sau flori de roiniţă şi se bea câte o ceşcuţă pe zi. Extern — infuzie: se dublează cantitatea de plantă indi¬cată mai sus, sub formă de cataplasme şi băi. Zone de creştere. În flora spontană planta creşte disper¬sat, mai ales în regiunile din sudul şi vestul ţării, prin locuri uscate, pietroase, în păduri de stejar (în luminişuri şi locuri poieniţe), în pajişti. Se intâlneşte în judeţul Ilfov (Comana-Călugăreni), judeţul Mureş (Reghin), în Banat, Caraş-Severin (pe valea Cernei şi la Eftimie Murgu şi Mehaclia), in judeţul Arad, precum şi in judeţele: Vâlcea, Mehedinţi, Gorj, Buzău, Vrancea etc. Recoltare. Se face în lunile iunie-august, înainte sau în timpul înfloririi, în zile uscate, după ce s-a ridicat roua. Pentru obţinerea frunzelor tulpinile şi ramurile se strujesc.

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae)

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: mărăcine, scorombar, spin, târn sau coţebrel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi fructele. Principii activc ale florilor: glicozizi cianogenetice şi glicokemferozide, flavone, săruri de magneziu şi potasiu, cvercetin, kemferol, acizi organici.. Principii active ale fructelor: antociani, prunicianină, acizi organici, poli fenoli, zaharuri, gumirezine, săruri de calciu şi magneziu, vitamina C etc.
Acţiune farmacodinamică. Sedativ, antiseptic, antidiareic. Datorită compuşilor flavonici kemferol şi cvercetin, florile au proprietăţi diuretice şi depurative. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează decoctul de flori, datorită acţiunilor uşor laxativă, diuretică şi sedativă, de calmant, ca şi în hipertensiunea arterială. Fructele, datorită proprietăţilor astringente, se folosesc ca tonifiante ale stomacului, în combaterea diareii.

 Datorită proprietăţilor diuretice şi antiseptice, aduc ame¬liorări în diskinezii biliare şi în diferite boli de rinichi şi vezică. Se recomandă ca dezintoxicant în uremie, gută şi artrită. Ceaiul de flori şi fructe (porumbe) se mai utilizează în tusea convulsivă. Extern: mustul de fructe proaspete se foloseşte pentru oprirea scurgerii sângelui din nas. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă flori de 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă fructe la 250 ml apă rece; se fierbe cca 20 de minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Creşte pe soluri lutoase sau luto-argiloase, ca şi pe locuri pietroase. Se întâlneşte în zona de câmpie şi cea colinară, în luminişuri şi margini de păduri, pe terenuri necultivate, coaste pietroase şi însorite, răzoare, pe margi¬nea drumurilor şi căilor ferate, în păşuni şi fineţe neîngri¬jite. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, pe timp uscat; mai târziu petalele se scutură cu uşurinţă. Recoltarea se face prin ciupire, floare cu floare, sau prin tăierea unor rămurele mici care se strujesc imediat ; este metoda prin care se obţine un produs de calitate superioară. Fructele se recoltează toamna după căderea brumei în lunile octombrie-noiembrie, care duce la pierderea astringenţei şi mărirea procentului de zaharuri. Recoltarea se face cu mâna, fruct cu fruct.

Obligeana — Acorus calamus L. (fam. Araceae).

Obligeana -Acorus calamus L. (fam. Araceae). Mai este cunoscută sub denumirile: calm, speribană, speribană tărcată, spetează, spetează pestriţă, spetează tărcată, trestie mirositoare. În scopuri medicinale se folo¬sesc rizomii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Iris pseudocorus L. (Stânjenel de baltă cu flori galbene) şi cu Rumex hydrolapathnm Huds. (Ştevie de baltă), dar numai pentru materia primă, întrucât celelalte caractere sunt diferite, evitându-se astfel confuziile. Diferenţierea se mai poate face după mirosul aromatic caracteristic numai la Acorus calamus L.. (celelalte sunt ino¬dore). Principii active: ulei volatil conţinând azaronă, aldehidă azarilică, alfa pinen, calamol, calamel, camfen, camfor, eugenol etc.; vitamina B1 şi C1, tanin, o substanţă amară-acorina, colină, zaharuri, eugenol, coneol, hidrocarburi, alcooli tritcrpenici, acorelină, dextrină, amidon, rezine, săruri mi¬nerale etc.

 Actiune farmacodinamică. Intern. Are acţiune tonic-amară, eupeptică. Datorită azaronei, are proprietăţi antibacteriene şi insecticide. De asemenea are proprietăţi analgetice şi aromatizante. Datorită principiului amar (acorina) are proprietăţi tonic- aperitive, sedative, analgetice şi se foloseşte ca stimulent al secreţiei gastrice, mărind pofta de mâncare şi în diferite afecţiuni ale stomacului. În caz de balonări abdominale, obligeana uşurează eliminarea gazelor (carminativ) şi calmează colicile. Datorită unui principiu activ numit azarona, obligeana are acţiune tranchilizantă (calmant psihic). Utilizări terapeutice. Intern: în anorexie, colici abdominale. Balonări abdominale, tulburări neurovegetative cu anxietate (nelinişte). N o t ă. În industria alimentară, obligeana se foloseşte ca aromatizant al lichiorurilor. Se mai utilizează în parfumerie. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie: 15 g rizomi la 200 ml apă clocotită: se iau 3-4 linguri pe zi, câte una înaintea fiecărei mese. Tinctură — prin macerarea, timp de 8 zile, a 20 g rădă¬cină mărunţită în 100 g alcool de 70 grade . Se pot lua de 2 ori pe zi câte 20 picături înaintea meselor principale. Pentru stimularea poftei de mâncare, din obligeană se poate prepara o băutură tonică prin macerarea a 100 g ră¬dăcină mărunţită cu 1 litru de vin negru, timp de 8 zile. După trecerea acestui timp, lichidul se strecoară şi îndulceşte cu zahăr după gust (circa 100-200 g zahăr). Se bea câte un pă¬hărel înaintea meselor principale. Zone de creştere. Vegetează la marginea bălţilor şi apelor curgătoare, în locuri mlăştinoase, în general acolo unde nive¬lul apei nu e prea mare şi aceasta se retrage periodic. Planta se găseşte în masă în judeţele: Timiş (Satchinez, Cenei, Bogda, Beresgău, Bonloc), Bihor, (Suntandrei), Caraş-Severin (Pojejena). Se mai întâlneşte în judeţele: Alba, Cluj, Sibiu, Mehedinţi, ca şi în nordul Moldovei (judeţele: Botoşani, Suceava si Iaşi). Recoltare. Toamna în septembrie-noiembrie şi primăvara în martie-aprilie; se recoltează rizomii cu ajutorul unor greble sau furci (dacă nivelul apei este scăzut).

Gălbenele -Calendula officinalis L. (fam. Compositae)

Gălbenele -Calendula officinalis L. (fam. Compositae) Plantă de cultură, cunoscută şi sub denumirile: filimică, călinică, ochi galbeni, roşioară sau rujuliţă. În scopuri medi¬cinale se folosesc florile.
 Principii active: saponozide triterpenice, carotinoide dintre care licopina, alfa şi beta-caroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila, violaxantina, flavoxantina, flavonoizi şi glicozizi flavonici, rutinozizi şi derivaţi ai cvercetolului; ulei volatil, substanţe amare, gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici ai acizilor lauric, miristic, palmitic şi inargaric; vitamina C, acid malic, substanţe proteice, calendulină etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Diaforeic, sedativ, antiinflamator gastro-intestinal, colagog şi coleretic (datorită principiului amar, florile de gălbenele măresc secreţia biliară), cicatrizant (prin stimularea circulaţiei sângelui la nivelul ţesuturilor). Extern: antiinflamator hemoroidal, cicatrizant (prin stimularea circulaţiei sângelui la nivelul ţesuturilor).

 Utilizări terapeutice. Intern se administrează în diskinezii biliare, ulcer gastric şi duodenal, dismenoree şi enterolite. Extern. În plăgi greu vindecabile, hemoroizi, degeraturi, arsuri, tenuri uscate, eczeme, acnee, metroragii, leucoree şi în Trichomonas vaginalis.
 Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie: 2 linguriţe de flori la 300 ml apă clocotită; se bea fracţionat în timpul unei zile, înaintea meselor principale. O infuzie mai concentrată se prepară din 4 linguri de flori la 200 g apă; Se beau 3 linguri pe zi. Extern: infuzie -10 g flori la 100 ml apă; se foloseşte sub formă de spălături vaginale, ajută la distrugerea protozoarului Trichomonas vaginalis. Sub formă de băi, cataplasme sau tinctură, florile se folosesc ca pansament pentru rănile care se vindecă greu ca: ulceraţii, plăgi cu puroi, arsuri, degerături, acnee (coşuri), eczeme. Pentru reglarea ciclului menstrual se recomandă a se lua, de trei ori pe zi, 30 picături de tinctură în puţină apă. Cu amestec de 10 g tinctură şi 90 g apă fiartă şi răcită se pot face comprese la răni, arsuri, ulceraţii şi pentru bolile de ochi. Acest amestec dă rezultate bune şi în leucoree. Tinctura de gălbenele se obţine prin macerarea a 20 g flori la 100 g alcool de 70° timp de 8 zile. Compresele cu ceai de gălbenele activează tenurile uscate. Zone de creştere. Terenuri necultivate, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, pe lângă garduri. Altitudinal, se întîlneşte de la câmpie până în zona montană în întreaga ţară.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill.

Ciuboţica cucului -Primula officinalis (L.) Hill. Primula elatior (L.) Grufb. (fam. Primulaceae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de ţâţa oii, ţîţa vacii, anghicel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi rădăcinile.
Asemănări-deosebiri. Confuzia se poate face în special cu rădăcini de Cynanchum vincetoxicum (L.) Pers. sau cu cele de Eapatorium cannabinum L. O reacţie simplă face posibilă diferenţierea de aceste specii: pe secţiunea oblică a rădăcinii se pune o picătură de acid sulfuric concentrat. În cazul speciilor de Primula apare o coloraţie roz în timp ce la celelalte specii menţionate se formează o coloraţie brun-inchis-violetă sau neagră. În cazul în care apare o coloraţie roşie-portocalie este posibilă prezenţa rădăcinilor de Veratrum album L.
Principii active: saponozide triterpenice; primulina, aci­dul primulinic A şi alte saponozide, lieterozide generatoare de ulei volatil, primverozida şi primulaverozida, care prin hidroliză dau ca aglicon -esterul metilic al acidului metoxisalicilic; zaharuri, tanoizi, o enzimă -primveraza, flavonoide, amidon etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: fluidifică secreţiile bronhice, emolient, expectorant, topic (modifică local pielea sau mucoasa cavităţilor care comunică imediat cu mediul exterior), antispastic, sedativ şi sudorific. Extern: calmant, cicatrizant şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern se administrează în bronşite şi pneumonii, întrucât atât florile cât şi rădăcinile fluidifică secreţiile bronhice şi uşurează eliminarea lor. În tulburări gastro-intestinale şi afecţiuni renale şi vezicale. Extern, sub formă de cataplasme calde, se aplică pe locurile dureroase. Are acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 1—3g% flori sau decoct: l-3g% rădăcină mărunţită, pentru copii 0,5g% la care (decoct) se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu. Pentru a uşura expectoraţii şi calma tuşea, se iau 3—4 linguri de ceai pe zi. Extern, ca decoct -3-5 g%, sub formă de comprese.
Zone de creştere. În zona de deal şi de munte, din zona forestieră până în cea a pajiştilor alpine la 2 100 m altitudine. În flora spontană este răspândită în aproape toate jude­ţele ţării: Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, Neamţ etc. Recoltare. În lunile aprilie-mai se culeg florile numai de la specia P. officinalis (cu caliciul verde-deschis colorat uni­form, iar corola aurie cu pete portocalii—în timp ce la P. elatior apar muchii ascuţite verde-închis la caliciu, iar corola este galbenă-sulfurie, înverzindu-se la uscare), cu caliciu. Rizomii cu rădăcinile se recoltează de la ambele specii, începând din aprilie, odată cu florile, perioada optimă fiind însă mai lungă -inclusiv iunie până la fructificare, scoţându-se cu sapa sau cazmaua.