Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L., Trandafir de lună (Trandafir de Damasc), Rosa Damascena Mill. (fam. Rosaccae) În scopuri medicinale se folosesc petalele. Principii active: ulei volatil format din alcooli triterpenici alifatici şi stearoterpenici, geraniol, nerol, citroneloî. Mai conţin: taninuri, cianidină, derivaţi flavonici (cvercetina), cianozide, zaharuri, ceară, acid galic etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent. Extern: dezinfectant şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern uleiul volatil de trandafir este utilizat în practica farmaceutică ca aromatizant pentru diferite unguente, cerate, creme etc. 

Datorită taninurilor pe care le conţine, cu acţiune astringentă, ceaiul din petale de trandafir se recomandă în diareele cronice. În unele zone ale ţării, ceaiul din petale de trandafir se foloseşte contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept. Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă, iar petalele de trandafir fierte cu pelin, în apă, se foloseau în durerea de pântece şi de şale. Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. Extern se utilizează infuzia din petale uscate, sub formă de comprese pentru ochii obosiţi, în gargare, macerate în miere de albine, în tratamentul afecţiunilor bucale. Petalele de trandafir servesc la prepararea „mierii rozate" cu aplicaţie în unele iritaţii ale gurii la sugar şi copii mici. Din petalele de trandafir se prepară un oţet aromatic care sub formă de fricţiune contribuie la scăderea febrei în răceală.

 Notă. Petalele proaspăt culese servesc la extragerea uleiului de trandafir (uleiului de rose) folosit în industria parfumurilor şi în cosmetică. Preparare şi administrare. Intern, se administrează pentru diareele cronice, infuzia din 2 linguriţe de petale la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — aceeaşi formulă; se foloseşte pentru comprese şi spălături oculare (nu se îndulceşte). Pentru scăderea febrei în răceală — oţet aromatic: 100 g petale de trandafir se macerează timp de 5 zile cu un amestec de 100 g spirt şi 900 g oţet de vin. După trecerea acestui timp, lichidul se filtrează în sticle curate iar petalele se storc. Zone de creştere. În ţara noastră, creşte numai ca specie de cultură şi necesită terenuri expuse la soare. Specia este zonală mai ales în judeţele Timiş, Ilfov şi Constanţa. Recoltare. Se culeg petalele, cu începere din al treilea an de cultură definitivă. Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe timp frumos şi uscat. Adunarea petalelor se face cu mâna, în trăistuţe de pânză. Petalele se culeg fără caliciu, deoarece acesta conţine ulei foarte puţin şi de proasta calitate.

Talpa gastei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae)

Talpa gâştei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: cione, coada leului, creasta cocoşului, iarbă flocoasă, somnişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Chaiturus marrubiastrum L. Rehb. (b) (coada mâţei) care are frunzele eliptice, fără cei 5 lobi caracteristici care dau forma de „talpa gâştei". 

De asemenea corola nu are inel păros la interior ca la Leonurus cardiaca L. (a) şi are lobul inferior mai lung, la Leonurus acesta este mai scurt. Principii active: alcaloizi (leonurocardina sau stachidrina), substanţe glicozidice între care lieterozizi cardiotonici, cu acţiune similară strofantidinei, care prin hidroliză dau: ramnoză, un aglicon, glicozide amare cu structură sterolică, un glicozid amar (leonurină); tanoizi, ulei volatil, saponozide, rezine, vitaminele A, C şi E, acizi organici, substanţe minerale.  

Acţiune farmacodinamică. Intern are proprietăţi asemănătoare valerianei, dar de 3 ori mai puternice. Este sedativ puternic al sistemului nervos central şi cardiac hipotensiv. Extern: cicatrizant şi antiinflamator. Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în stări depresive nervoase, distonii neurovegetative (dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ). Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii de origine nervoasă, tulburări de menopauză (climacterium), liniştirea stărilor de sufocaţie în astm, pentru reglarea presiunii sângelui, făcând să scadă tensiunea arterială (în hipertensiune arterială). Se recomandă în toate stările în care organele sunt antrenate de o excitaţie nervoasă. Are acţiune stomahică (care favorizează digestia), datorită principiului amar. În anumite stări nervoase urmate de balonarea stomacului, ceaiul se recomandă dmtr-un amestec de talpa-gâştei, chimion, valeriană şi fenicul. Ceaiul din frunze, în amestec cu odolean se ia contra tensiunii mărite. Extern, în unele zone ale ţării, pentru dureri de spate, se pisează planta şi se amestecă cu unsoare (grăsime animală sau vegetală), cu care se fricţionează bolnavul.

 Preparare şi administrare. Intern — sub formă de infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. Pentru stări nervoase cu balonarea stomacului — infuzie: 20 g talpa gâştei, 20 g chimion, 20 g valeriană, 20 g fenicul, se amestecă; se infuzează o lingură din amestec cu o ceaşcă de apă. După 15 minute, ceaiul se strecoară şi se îndul¬ceşte cu zahăr. Se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Tinctura: 20 g plantă mărunţită la 100 g alcool de 70° care se macerează timp de 7-8 zile. Se iau 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.  Extern se foloseşte infuzia din 25 g plantă la 200 ml apă clocotită. Se utilizează sub formă de comprese şi băi. Decoct: 50 g plantă mărunţită la 1 litru de apă: se foloseşte sub formă de cataplasme la reducerea umflăturilor şi cicatrizarea rănilor. Zone de creştere. Vegetează în buruienile de pe marginea drumurilor şi căilor ferate, la marginea pădurilor sau în locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal — până Ia 500-600 m. Creşte în judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Maramureş, Timiş, Argeş, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Botoşani, Iaşi. Neamţ, Suceava, Vaslui. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează din iunie până la începutul lui august, când fructificarea devine abundentă, iar caliciul care persistă — spinos. Întrucât tulpina se lignifică spre bază, se taie cu foarfeca sau cuţitul doar vârful înflorit (circa 25 cm) şi ramurile, fără să depăşească 5 mm în diametru.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae)

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarbă de piatră, molotru galben, sulcină, trifoi mare, sufulf, sufulg. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Uneori se poate confunda cu Melilotus albus Medik., la care, aşa după cum arată şi numele, florile sunt albe. Principii active: prin dedublarea melilotozidului se formează glucoză şi acid cumaric. Mai conţin: cumarină, care imprimă mirosul specific plantei uscate, melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, substanţe de natură flavonoidică, rezine, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern: vasodilatator periferic, măreşte permeabilitatea vasculară, regenerează celula hepatică, scade tensiunea arterială; astringent şi aromatizant. Florile de sulfină se folosesc ca sedativ, expectorant, bipotensiv şi diuretic. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (băi). Utilizări terapeutice. Intern: în astm bronhie, bronşite, hipertensiune arterială, hepatită cronică, afecţiuni renale. Se utilizează ca expectorant şi emolient în tulburări gastro- intestinale şi în bolile aparatului respirator. Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor periferice, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială. În unele zone ale ţării, ceaiul de flori se ia în boli neuropsihice şi insomnii. Extern: se utilizează ca antiseptic în bolile de ochi, sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, afte, laringite, în reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros etc. Notă. Florile de sulfină şi levănţică se pun între haine şi rufe pentru a transmite un miros plăcut şi a alunga moliile. Preparare şi administrare. Intern —- infuzie; o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — infuzie. Cantitatea de plantă se dublează. Această infuzie se foloseşte în comprese, instilaţii pentru ochi, spălături şi gargară.  Pentru băi: infuzie din 100 g plantă uscată la 2 litri de apă; lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care tre¬buie să aibă temperatura de 37°C; se stă în cadă 15 — 20 mi¬nute. Zone de creştere. Vegetează pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creşte din câmpie până la 1 200-1 400 m, cu deosebire însă la altitudini medii. Creşte prin fineţe, semănături, coaste pietroase, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, în toate judeţele ţării. Recoltare. Are loc în timpul înfloririi plantei. Se strujesc inflorescenţele de pe tulpini, fără frunze, la subsuoara cărora se află. Dacă se strujesc numai florile, fără axul inflorescenţei, produsul este mai valoros.

Mesteacănul — Betula verrucosa Ehrh. (fam. Betulaceae)

Mesteacănul — Betula verrucosa Ehrh. (fam. Betulaceae) În scopuri medicinale sunt folosite frunzele. Principii active: saponine, tanin de natură pirocatehinică, metilpentozane, flavone cu glicol dimetilapigenol, betuloza, mucilagii, zaharoză, ulei volatil, rezine, esterul metilic al acidului betuloretinic, betulina etc.
Acţiune farmacodinamică. Scade tensiunea arterială, creşte permeabilitatea vasculară, creşte diureza, calculolitic (dizolvă calculii), depurativ (detoxifiant), sudorific, antiinflamator articular, elimină apa din ţesuturi, hipotensiv uşor, antigutos. Favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Au acţiune coleretică, antibiotică asupra bacilului Coli, stafilococului auriu şi alb Oxford si asupra bacilului anthracis. Utilizări terapeutice. În edeme de natură cardiacă sau renală, reumatism articular, hipertensiune arterială, nefrite

cronice, hipercolesterolemie, gută. Ceaiul de mesteacăn, prin diureza puternică pe care o produce, contribuire la eliminarea toxinelor din corp, sti¬mulează schimburile organice, având în acelaşi timp şi o acţi¬une depurativă. Multe boli de piele sunt influenţate în bine de o cură făcută cu acest ceai. Nu provoacă iritaţii ale parenchimului renal. După unii autori, ceaiul de mesteacăn are proprietatea de a dizolva piatra la rinichi (litiază renală). Se recomandă în boli de ficat.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie; 4—5 linguriţe la 200 ml apă clocotită; după răcire şi strecu¬rare, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu pen¬tru a se anula efectul acidului betuloretinic, care frânează diureza. După 6 ore se strecoară şi se bea în 2—3 reprize la un interval de 4 ore. Extern. Băile cu frunze de mesteacăn întăresc rădăcina părului şi influenţează în bine iritaţiile pielii. Zone de creştere. În zona dealurilor, dar poate coborî la câmpie sau urca în zona montană până la 1500 m pe coaste însorite. Se întâlneşte atât sub forma pădurilor pure cât şi a amestecurilor lor cu alte specii, spre limita dintre foioase şi conifere. Arborete mai importante sunt în judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Să¬laj, Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea, Argeş, Buzău, Dâm¬boviţa, Prahova, Gorj şi Vâlcea, Recoltare. Frunzele se recoltează în stadiu tânăr, când sunt lipicioase şi-au conţinut bogat în principii active. Peri¬oada optimă este din luna mai până în iulie şi se face prin strujirea ramurilor.

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae)

Lemnul dulce -Glycyrrhiza glabra L. (fam. Legu¬minosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: ciorânglav, rădăcină dulce, iarbă dulce. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Glycyrrhiza echinata L. (Ciorânglav) de la care se exploatează rădăcina (Radix Echinatae) pentru întrebuinţări industriale (spume extinctoare); nu are utilizări medicinale. Inflorescenţele ei, în timpul înfloririi, sunt globuloase cu flori îndesuite, alburii-violacee (Ia Glycyrrhiza glabra sunt alungite cu flori mai laxe albastre-violet). Păstăile sunt mucronate şi acoperite cu peri ţepoşi, rigizi şi sunt grupate într-o măciulie, în timp ce la Glycyrrhiza glabra sunt glabre şi izolate. Principii active: glicirizină, acid glabric (derivaţi triterpenici), derivaţi de natură flavonoidică -licviritina şi izolicvirina, mucină, un hormon estrogen de natură steroidică similar estracliolului, rezine, lipide, amidon, zaharuri reducătoare, manitol, asparagină, substanţe minerale, vitamine din grupul B, dihidrostigmasterol etc.

Acţiune farmacodinamică. Datorită gliuminei, de natură triterpenică, respectiv acidului glicirizic, fluidifică secreţiile liaheobronhice şi faringiene. Datorită derivaţilor flavonoidici are acţiune diuretică şi antispasmodică. Datorită acidului gliciretic şi glabric acţionează asupra echilibrului ionic (Na+, K+) şi are activităţi antiinflamatoare, antiulceroase şi cicatrizante. Hormonul steroid îi conferă acţiuni estrogene. Este antiinflamator articular; laxativ sau purgativ în funcţie de doză. Utilizări terapeutice. În artrite, dismenoree, ulcer gastric, antiinflamator, cicatrizant, traheită, faringită, bronşită (fluidifică secreţiile), constipaţie (acţiune laxativă) calculoză renală şi biliară. Cu rădăcină de lemn dulce se îndulcesc ceaiurile şi în acelaşi timp se amelio¬rează gustul neplăcut al unor medicamente. În dispepsiile de fermentaţie ceaiul se va îndulci cu lemn dulce, deoarece, spre deosebire de zahăr, acesta nu produce fermentaţie. În multe ţări se foloseşte la prepararea tutu¬nului, berei şi lichiorurilor. Notă. Nu se utilizează la bolnavii hipertensivi. * Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă rădăcină la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi; se foloseşte la îndulcirea alimentelor neproducând fermentaţie.  N o t ă. Se evită fierberea rădăcinii (decoct) pentru a nu trece în apă rezinele şi substanţele amare. Zone de creştere. Sc întâlneşte numai în regiuni joase în flora spontană, lemnul dulce este puţin răspândit, în special în albiile părăsite ale unor râuri, în buruienişuri, locuri necultivate, doar în câteva staţiuni din judeţul Vrancea (Cirligele, Răstoaca, Gara Unirea, Vulturul, Valea Putnii şi judeţele Ialomiţa şi Buzău. În culturi este zonat în sudul ţării. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este primăvara înainte de înflorire, din martie până la începutul lunii mai şi toamna după căderea frunzelor, uneori chiar şi peste iarnă dacă timpul permite şi solul este îngheţat. Se recoltează rădăcinile de la plantele a căror vârstă depăşeşte 3 ani.

Gălbenele -Calendula officinalis L. (fam. Compositae)

Gălbenele -Calendula officinalis L. (fam. Compositae) Plantă de cultură, cunoscută şi sub denumirile: filimică, călinică, ochi galbeni, roşioară sau rujuliţă. În scopuri medi¬cinale se folosesc florile.
 Principii active: saponozide triterpenice, carotinoide dintre care licopina, alfa şi beta-caroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila, violaxantina, flavoxantina, flavonoizi şi glicozizi flavonici, rutinozizi şi derivaţi ai cvercetolului; ulei volatil, substanţe amare, gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici ai acizilor lauric, miristic, palmitic şi inargaric; vitamina C, acid malic, substanţe proteice, calendulină etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Diaforeic, sedativ, antiinflamator gastro-intestinal, colagog şi coleretic (datorită principiului amar, florile de gălbenele măresc secreţia biliară), cicatrizant (prin stimularea circulaţiei sângelui la nivelul ţesuturilor). Extern: antiinflamator hemoroidal, cicatrizant (prin stimularea circulaţiei sângelui la nivelul ţesuturilor).

 Utilizări terapeutice. Intern se administrează în diskinezii biliare, ulcer gastric şi duodenal, dismenoree şi enterolite. Extern. În plăgi greu vindecabile, hemoroizi, degeraturi, arsuri, tenuri uscate, eczeme, acnee, metroragii, leucoree şi în Trichomonas vaginalis.
 Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie: 2 linguriţe de flori la 300 ml apă clocotită; se bea fracţionat în timpul unei zile, înaintea meselor principale. O infuzie mai concentrată se prepară din 4 linguri de flori la 200 g apă; Se beau 3 linguri pe zi. Extern: infuzie -10 g flori la 100 ml apă; se foloseşte sub formă de spălături vaginale, ajută la distrugerea protozoarului Trichomonas vaginalis. Sub formă de băi, cataplasme sau tinctură, florile se folosesc ca pansament pentru rănile care se vindecă greu ca: ulceraţii, plăgi cu puroi, arsuri, degerături, acnee (coşuri), eczeme. Pentru reglarea ciclului menstrual se recomandă a se lua, de trei ori pe zi, 30 picături de tinctură în puţină apă. Cu amestec de 10 g tinctură şi 90 g apă fiartă şi răcită se pot face comprese la răni, arsuri, ulceraţii şi pentru bolile de ochi. Acest amestec dă rezultate bune şi în leucoree. Tinctura de gălbenele se obţine prin macerarea a 20 g flori la 100 g alcool de 70° timp de 8 zile. Compresele cu ceai de gălbenele activează tenurile uscate. Zone de creştere. Terenuri necultivate, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, pe lângă garduri. Altitudinal, se întîlneşte de la câmpie până în zona montană în întreaga ţară.