Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.