Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L., Trandafir de lună (Trandafir de Damasc), Rosa Damascena Mill. (fam. Rosaccae) În scopuri medicinale se folosesc petalele. Principii active: ulei volatil format din alcooli triterpenici alifatici şi stearoterpenici, geraniol, nerol, citroneloî. Mai conţin: taninuri, cianidină, derivaţi flavonici (cvercetina), cianozide, zaharuri, ceară, acid galic etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent. Extern: dezinfectant şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern uleiul volatil de trandafir este utilizat în practica farmaceutică ca aromatizant pentru diferite unguente, cerate, creme etc. 

Datorită taninurilor pe care le conţine, cu acţiune astringentă, ceaiul din petale de trandafir se recomandă în diareele cronice. În unele zone ale ţării, ceaiul din petale de trandafir se foloseşte contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept. Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă, iar petalele de trandafir fierte cu pelin, în apă, se foloseau în durerea de pântece şi de şale. Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. Extern se utilizează infuzia din petale uscate, sub formă de comprese pentru ochii obosiţi, în gargare, macerate în miere de albine, în tratamentul afecţiunilor bucale. Petalele de trandafir servesc la prepararea „mierii rozate" cu aplicaţie în unele iritaţii ale gurii la sugar şi copii mici. Din petalele de trandafir se prepară un oţet aromatic care sub formă de fricţiune contribuie la scăderea febrei în răceală.

 Notă. Petalele proaspăt culese servesc la extragerea uleiului de trandafir (uleiului de rose) folosit în industria parfumurilor şi în cosmetică. Preparare şi administrare. Intern, se administrează pentru diareele cronice, infuzia din 2 linguriţe de petale la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — aceeaşi formulă; se foloseşte pentru comprese şi spălături oculare (nu se îndulceşte). Pentru scăderea febrei în răceală — oţet aromatic: 100 g petale de trandafir se macerează timp de 5 zile cu un amestec de 100 g spirt şi 900 g oţet de vin. După trecerea acestui timp, lichidul se filtrează în sticle curate iar petalele se storc. Zone de creştere. În ţara noastră, creşte numai ca specie de cultură şi necesită terenuri expuse la soare. Specia este zonală mai ales în judeţele Timiş, Ilfov şi Constanţa. Recoltare. Se culeg petalele, cu începere din al treilea an de cultură definitivă. Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe timp frumos şi uscat. Adunarea petalelor se face cu mâna, în trăistuţe de pânză. Petalele se culeg fără caliciu, deoarece acesta conţine ulei foarte puţin şi de proasta calitate.

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae)

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarbă de piatră, molotru galben, sulcină, trifoi mare, sufulf, sufulg. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Uneori se poate confunda cu Melilotus albus Medik., la care, aşa după cum arată şi numele, florile sunt albe. Principii active: prin dedublarea melilotozidului se formează glucoză şi acid cumaric. Mai conţin: cumarină, care imprimă mirosul specific plantei uscate, melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, substanţe de natură flavonoidică, rezine, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern: vasodilatator periferic, măreşte permeabilitatea vasculară, regenerează celula hepatică, scade tensiunea arterială; astringent şi aromatizant. Florile de sulfină se folosesc ca sedativ, expectorant, bipotensiv şi diuretic. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (băi). Utilizări terapeutice. Intern: în astm bronhie, bronşite, hipertensiune arterială, hepatită cronică, afecţiuni renale. Se utilizează ca expectorant şi emolient în tulburări gastro- intestinale şi în bolile aparatului respirator. Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor periferice, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială. În unele zone ale ţării, ceaiul de flori se ia în boli neuropsihice şi insomnii. Extern: se utilizează ca antiseptic în bolile de ochi, sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, afte, laringite, în reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros etc. Notă. Florile de sulfină şi levănţică se pun între haine şi rufe pentru a transmite un miros plăcut şi a alunga moliile. Preparare şi administrare. Intern —- infuzie; o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — infuzie. Cantitatea de plantă se dublează. Această infuzie se foloseşte în comprese, instilaţii pentru ochi, spălături şi gargară.  Pentru băi: infuzie din 100 g plantă uscată la 2 litri de apă; lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care tre¬buie să aibă temperatura de 37°C; se stă în cadă 15 — 20 mi¬nute. Zone de creştere. Vegetează pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creşte din câmpie până la 1 200-1 400 m, cu deosebire însă la altitudini medii. Creşte prin fineţe, semănături, coaste pietroase, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, în toate judeţele ţării. Recoltare. Are loc în timpul înfloririi plantei. Se strujesc inflorescenţele de pe tulpini, fără frunze, la subsuoara cărora se află. Dacă se strujesc numai florile, fără axul inflorescenţei, produsul este mai valoros.

Stejarul -Quercus robur L

Ştejarul — Quercus robur L., Quercus petraea (Matt) Liebl, Quercus sessiliflora Salisb. (fam. Fagaceae) În scopuri medicinale se foloseşte coaja. Principii active. Acid cvercitanic, catechine, acid elagic, acid galic, substanţe de natură triterpenică: friadelinol, acid nictanic. acid roburic, cvercetină; acizi cinamomici şi derivaţi flavonoidici, substanţe pectice şi rezinoase, zaharuri, oxalat de calciu, taninuri etc. Acţiune farmacodinamică. Intern, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbiene, se foloseşte în deranjamentul stomacal. Prin acţiunea de precipitare a proteinelor, are acţiune astringentă, hemostatică şi antisep¬tică. Extern: astringent, cicatrizant şi dezinfectant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în enterite, melene şi metroragii. Sub formă de fiertură (decoct) se întrebuinţează în combaterea diareii, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbicne care a produs deranjamentul stomacal. Extern: în hemoroizi, fistule anale, leucoree, faringite, gingivite, arsuri, degeraturi, transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor, plăgi care supurează; în gargarisme pentru ameliorarea stomatitelor. În unele zone ale ţării, coaja de stejar (cu conţinut bogat în taninuri) se fierbea cu piatra acră (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu — sau alaun), iar decoctul obţinut se ţinea în gură contra durerilor de gură; macerată în oţet, la care se adăuga şi alaun, se folosea în gingivite. Contra durerilor de măsele se mai folosea şi zeama de coajă de stejar, cu coajă de pă¬dureţ, putregai de răchită şi piatră acră. 

N o t ă. Datorită taninului se foloseşte ca antidot în intoxicaţii cu alcaloizi, săruri metalice toxice, plumb, eupru, staniu etc.

 Preparare şi administrare. Intern -decoct: 2 linguriţe la 200 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2 ceaiuri pe zi. Dintr-o linguriţă de ghindă prăjită şi măcinată se prepară o cafea care reglează scaunul în diaree; se bea dimineaţa pe stomacul gol o ceşcuţă, neîndulcită. 

Extern — decoct: 3 linguriţe la 200 ml apă rece. Se utilizează sub formă de gargară, comprese, băi de şezut, spălături vaginale şi băi în diferite boli de piele. 

Zone de creştere. Este foarte răspândit, ocupând 21 % din suprafaţa pădurilor noastre. Se întâlneşte în toată ţara începând din zona de câmpie şi până în zona dealurilor sau chiar montană inferioară. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este martie-aprilie, când scoarţa se desprinde uşor datorită începerii circulaţiei sevei. Se recoltează numai scoarţa netedă a ramurilor de 3-5 ani, cu grosimea până la 10 cm. Cu cuţitul se fac tăieturi inelare la distanţe de 10-30 cm care se unesc apoi printr-o tăietură în lung; se desprind astfel fragmente în formă de tub.

Sovarvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae)

Şovârvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: dost, broască, milot. În scopuri medicinale se foloseşte planta.

 Principii active: ulei volatil bogat în timol şi carvacrol, dar mai conţine cimol, origanen, dipenten, selinen, alfa terpiaen şi alte terpene; tanoizi formaţi din acid cafeic şi depsidele lor, acid ursolic, substanţe amare etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită componentelor din uleiul-volatil, are acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi în special asupra centrilor respiraţiei. Datorită substanţelor amare şi tanoizilor are o acţiune tonic-amară şi uşor astringentă, carminativă. Produce o uşoară bronho-dilataţie, fluidifică secreţiile bronhice şi ajută Ia expectoraţie. Extern: acţiune antiseptică. Utilizări terapeutice: Intern: în găsirile hipoacide, tuse convulsivă, traheite, bronşite, astm bronhie.

Datorită principiului amar pe care-1 conţine, cât şi a uleiului volatil, şovârvul esle întrebuinţat în bolile de stomac şi pentru a mări pofta de mâncare mai ales acolo unde se constată o diminuare a sucului gastric (hipoaciditate). Extern se foloseşte ca antiseptic, sub formă de băi aromatice sau comprese (prişniţe) în diferite boli de piele. În unele zone ale ţării, ceaiul de floare de şovârv se folo¬eşte pentru calmarea durerilor de dinţi şi pentru înlăturarea mirosului greu al gurii.

Preparare şi adminstrare. Intern — infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; pentru afecţiuni stomacale se iau 3-4 linguri pe zi, înainte de masă. Pentru celelalte afecţiuni: o linguriţă plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Pentru uşurarea expectoraţiei: infuzie dintr-un amestec de 10 g şovârv, 20 g frunze de podbal şi 20 g rădăcină de nalbă, se iau 2 linguriţe, care se opăresc cu un pahar de apă clocotită. După 15-20 minute, infuzia se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr şi se bea câte un sfert de pahar de 3-4 ori pe zi. Zone de creştere. Planta este răspândită în flora spontană, din câmpie până în zona subalpină. Se întâlneşte la margini de păduri, tufărişuri, pe marginea drumurilor, în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Gorj şi Vâlcea, Buzău şi Ilfov, Bacău, Neamţ, Suceava şi Vaslui. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare este cuprinsă între lunile iulie-august când planta este înflorită; se va face după ce se ridică rouă. Se taie cu secera sau cuţitul partea aeriană de la locul de ramificare, astfel ca produsul să aibă lungimea de 20 cm fără părţi lignificate.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae)

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută şi sub denumirile: busuiocul stupu¬lui, mătăcină, floarea stupilor, iarba roilor, mintă turcească, roişte etc. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Dracocephalum moldavica L. (Mătăciune) şi Nepeta cataria L. (cătuşnică) ce au miros asemănător cu roiniţa. Frunza la Melissa officinalis L. (a) este ovală, cu baza atenuată, peţiolată; la Nepeta cataria L. (b) frunza este triunghiulară cu baza cordată, lung peţiolată. La Draco- cephalum moldavica L. (c) aceasta este alungit-lancealată cu 5-8 perechi de dinţi ferăstruiţi, aproape sesilă. Floarea la Melissa officinalis L. este albă, cu nuanţe găl¬bui sau liliachii; corola doar de circa 1 cm iese puţin din caliciu, buza superioară este ceva mai lungă faţă de cea inferioară. | La Nepeta cataria L. floarea are culoarea alb-murdară, corola de cca 1 cm, cu buza inferioară de cca 2 ori mai mare decât cea superioară. Floarea Ia Dracocephalum moldavica L. are culoarea albastru-violacee, iar corola mare de 2 cm, depăşind de câteva ori caliciul. Principii active: ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic, un principiu amar, acizii ursolic şi oleanolic, stachioză etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antiseptică şi sedativă. Datorită principiului amar şi acidului cafeic are acţiune coleretică, carminativă şi stomahică. Este bacteriostatic, antiseptic, măreşte secreţiile gastrice; antianemic şi antidiareic. Extern: cicatrizant şi antiseptic. Utilizări terapeutice. Prin acţiunea carminativă (înlăturarea gazelor din stomac) calmează spasmele stomacale si intestinale ce provoacă colici la copii ca şi la adulţi. De asemenea calmează stările nervoase, ameliorează senzaţiile de vomă la femeile gravide.
 Combate diareea şi măreşte secreţia biliară. Tonifică stomacul şi înlesneşte digestia. Se mai utilizează in diskinezii biliare, colite cronice şi anorexie (lipsa poftei de mîncare). Extern, planta se foloseşte sub formă de băi care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi cicatrizante şi antiseptice. Această acţiune este mărită prin adăugarea de arnică, muguri de plop şi cimbrişor. 
 N o t ă. Se mai foloseşte ca salată, aromatizant în sosuri şi la prepararea lichiorurilor (planta având un miros plăcut de lămâie). Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. În cazuri de ameţeli, sincope (pierdere bruscă, de scurtă durată, a cunoştinţei), dureri de cap, digestii grele sau criză de nervi, se face o fiertură de 15-30 frunze sau flori de roiniţă şi se bea câte o ceşcuţă pe zi. Extern — infuzie: se dublează cantitatea de plantă indi¬cată mai sus, sub formă de cataplasme şi băi. Zone de creştere. În flora spontană planta creşte disper¬sat, mai ales în regiunile din sudul şi vestul ţării, prin locuri uscate, pietroase, în păduri de stejar (în luminişuri şi locuri poieniţe), în pajişti. Se intâlneşte în judeţul Ilfov (Comana-Călugăreni), judeţul Mureş (Reghin), în Banat, Caraş-Severin (pe valea Cernei şi la Eftimie Murgu şi Mehaclia), in judeţul Arad, precum şi in judeţele: Vâlcea, Mehedinţi, Gorj, Buzău, Vrancea etc. Recoltare. Se face în lunile iunie-august, înainte sau în timpul înfloririi, în zile uscate, după ce s-a ridicat roua. Pentru obţinerea frunzelor tulpinile şi ramurile se strujesc.

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae)

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile de: călbăşoară, florile zânelor, lemnie, zburătoare-bărbătească. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Lythrum virgatum L. asemănătoare dar lipsită de proprietăţi medicinale. Tulpina de Lythrum virgatum (b) este glabră în timp ce la Lythrum salicaria L (a) tulpina are peri scurţi. Specia medicinală are frunza cu baza rotunjită sau cordată, la Lythrum virgatum frunza este îngustată. Inflorescenţa la Lythrum salicaria este cu flori dispuse foarte dens, acoperind complet axul, în timp ce la Lythrum virgatum este laxă, axul fiind dezvelit.

Principii active: galotaninuri, substanţe de natură flavonoidică aparţinând heterozidelor greu hidrolizabile ca: vitexina şi otientina, pigmenţi antocianici — diglicozide ale malvidolului şi galactozide ale cianidolului, cobnă, substanţe antibiotice, pectine, carotenoizi, substanţe minerale, urme de ulei volatil, lawsonă etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern- Datorită tanoizilor, uleiului volatil, a celorlalţi compuşi şi substanţelor antibiotice, are proprietatea de a precipita proteinele şi acţiune astringentă, antidiareică şi inhibantă asupra dezvoltării florei microbiene patogene intestinale. Datorită lawsonei are proprietăţi antiseptice, iar fitoncidele îi conferă proprietăţi antibiotice. Extern: antiseptic, antidiareic şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern: în dizenterie, hemoragii gastro-intestinale sau de altă natură. Sub formă de decoct, pulbere sau extract fluid, se folo¬seşte în diareele bacilare; se recomandă şi la sugari. Extern, sub formă de băi sau comprese, are acţiune cicatrizantă în ulcerele varicoase; în leucoree se recomandă sub formă de irigaţii vaginale.
 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Ceaiul se prepară fie numai din plantă, fie în amestec cu muşeţel, mentă sau sunătoare. Extern — infuzie: cantitatea de plantă indicată mai sus se dublează; se utilizează sub formă de comprese, irigaţii vaginale sau băi. Zone de creştere. în locuri mlăştinoase, pe margini de râuri, în asociaţie cu trestia. Este răspândită în întreaga ţară în zone mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile ale luncilor. Se întâlneşte frecvent în Lunca şi Delta Dunării. Recoltare. Se face de la începutul înfloritului (iunie, începutul lunii august), tăindu-se vârfurile ramurilor cu inflo¬rescenţe — pe o lungime de 25 cm de la vârf.

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae)

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: mărăcine, scorombar, spin, târn sau coţebrel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi fructele. Principii activc ale florilor: glicozizi cianogenetice şi glicokemferozide, flavone, săruri de magneziu şi potasiu, cvercetin, kemferol, acizi organici.. Principii active ale fructelor: antociani, prunicianină, acizi organici, poli fenoli, zaharuri, gumirezine, săruri de calciu şi magneziu, vitamina C etc.
Acţiune farmacodinamică. Sedativ, antiseptic, antidiareic. Datorită compuşilor flavonici kemferol şi cvercetin, florile au proprietăţi diuretice şi depurative. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează decoctul de flori, datorită acţiunilor uşor laxativă, diuretică şi sedativă, de calmant, ca şi în hipertensiunea arterială. Fructele, datorită proprietăţilor astringente, se folosesc ca tonifiante ale stomacului, în combaterea diareii.

 Datorită proprietăţilor diuretice şi antiseptice, aduc ame¬liorări în diskinezii biliare şi în diferite boli de rinichi şi vezică. Se recomandă ca dezintoxicant în uremie, gută şi artrită. Ceaiul de flori şi fructe (porumbe) se mai utilizează în tusea convulsivă. Extern: mustul de fructe proaspete se foloseşte pentru oprirea scurgerii sângelui din nas. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă flori de 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă fructe la 250 ml apă rece; se fierbe cca 20 de minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Creşte pe soluri lutoase sau luto-argiloase, ca şi pe locuri pietroase. Se întâlneşte în zona de câmpie şi cea colinară, în luminişuri şi margini de păduri, pe terenuri necultivate, coaste pietroase şi însorite, răzoare, pe margi¬nea drumurilor şi căilor ferate, în păşuni şi fineţe neîngri¬jite. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, pe timp uscat; mai târziu petalele se scutură cu uşurinţă. Recoltarea se face prin ciupire, floare cu floare, sau prin tăierea unor rămurele mici care se strujesc imediat ; este metoda prin care se obţine un produs de calitate superioară. Fructele se recoltează toamna după căderea brumei în lunile octombrie-noiembrie, care duce la pierderea astringenţei şi mărirea procentului de zaharuri. Recoltarea se face cu mâna, fruct cu fruct.

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae)

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae) Mai este cunoscut sub numele de podbal sau podval. În scopuri medicinale sunt folosite florile şi frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Petasites sp. (Captalan). Elemente ce le pot deosebi: — rizomul la Tussilago farfara L. este vertical şi cilindric în timp ce la Petasites este orizontal, muchiat şi noduros; — frunzele de Tussilago farfara L. (a) sunt mai cărnoase şi au peri albicioşi pe spatele frunzei, care la rulare se strâng ca un fir de lână (la Petasites (b) perii sunt mai rari şi nu rulează); peţiolul lor este glabru sau cu peri moi (la Petasites perii sunt rigizi, scurţi, deşi); — nervaţiunea este palmată la ambele specii,; la Tussi¬lago farfara L., 7-11 nervuri care se ramifică încă de la bază, la Petasites găsim doar 3 nervuri principale; — frunzele de Tussilago farfara L. sunt verzi şi ţinute între palme au suprafaţa superioară rece, iar cea inferioară caldă, datorită perilor izolanţi. Principii active ale florilor: mucilagii, tanin, arnidiol şi faradiol, rutosid, hiperină, xantofile, fitosteriue, urme de ulei volatil etc.
  Principii active ale frunzelor: mucilagii care prin hidroliză dau galactoză şi pentoze; tanin, substanţe amare (tusilagină), carotenoizi, inulină, acid galic, acid stearic şi palmitic, fitosterine, săruri minerale în care predomină nitratul de potasiu, săruri de zinc etc.

Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, produşilor de hidroliză şi inulinei, atât frunzele cât şi florile au proprietăţi secretolitice, emoliente şi uşor antispastice. Este antispastic bronhie şi antiseptic al aparatului respirator. Utilizări terapeutice. Având acţiune emolientă şi expectorantă, se utilizează cu bune rezultate în bronşită, tuse, răguşeală, astm, emfizem pulmonar, silicoză şi în general în toate bolile căilor respiratorii. În amestec cu frunze de pătlagină şi rădăcină de lemn dulce, proprietăţile curative ale podbalului se măresc. În unele zone ale ţării, frunza crudă se pune pe tăieturi şi abcese, iar sucul stors din frunză se aplică pe inflamaţii. Frunzele se mai folosesc sub formă de băi în tratamentul reumatismului. Preparare şi administrare. Infuzie: 15 g frunze sau flori la 200 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr sau miere. Pentru fluidificarea secreţiilor bronhice şi expectorarea lor se ia câte o lingură de ceai la 2-3 ore.
Zone de creştere. Îl întâlnim pe coaste râpoase, maluri abrupte ale râurilor, locuri cu eroziuni recente, săpături, în zone de deal şi munte, în judeţele care mărginesc arcul carpatic . Recoltare. Florile (inflorescenţele) se recoltează în luna martie si începutul lui aprilie, când se deschid antodiile; ulte¬rior se obţine un produs cu mult papus. Recoltarea se face pe vreme uscată, prin ciupire, cu mâna, fie cu degetele făcute pieptene. Perioada optimă pentru recoltare este din luna aprilie până în iulie, din locuri înso¬rite.

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae)

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae) În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Populus alba (Plop alb) şi cu Populus tremula (Plop tremurător). Deoarece în perioada în care se recoltează mugurii frunzele nu sunt apărute, recunoaşterea se va face după scoarţă şi muguri. La Populus nigra scoarţa formează ritidom brăzdat de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii; la celelalte specii ritidomul apare numai la arborii bătrâni (cei tineri au scoarţa netedă, alb-cenuşie sau cenuşiu-verzuie) şi se întinde numai la baza tulpinii. Mugurii — alungiţi, ascuţiţi, lungi până la 2—3 cm la Populus nigra (a); la celelalte specii ovoizi şi mult mai mici (3-4 mm la Populus alba (b)şi 6-7 mm la Populus tremula (c). 
 Principii active: glicozizii fenolici: salicina şi populina; ulei volatil format din: betulen, alfa, beta şi gama betulcnol, humulen, alfa cariofilen, compuşi de natură flavonică: crizina şi tectocrizina, taninuri, rezine, ulei gras, acizii malic şi galic, saponine, manitol etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern se folosesc preparatele din muguri pentru acţiunea astringentă uşor antiinflamatoare şi slab analgezică. De asemenea au proprietăţi balsamice, antiseptice, cicatrizante şi calmante, mai ales în inflamaţiile căilor urinare; acţiune bună diuretică. Extern se utilizează pentru proprietăţile antiseptice şi cicatrizante. Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, afecţiuni renale, antireumatic.
Extern, sub formă de băi, uleiuri sau alifii, mugurii de plop se folosesc la vindecarea rănilor provenite din arsuri, în hemoroizi sau ca antireumatic. împreună cu alte plante aromatice intră în formula unor fricţiuni antireumatice. Din mugurii de plop fierţi în untură şi cu puţină ceara de albine se făcea, în unele zone ale ţării, o alifie utilizată în tratamentul hemoroizilor şi bubelor dulci, aplicându-se sub formă de unguent de 2 ori pe zi. Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie făcută dintr-o linguriţă de muguri la cantitatea de 250 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern se utilizează aceeaşi infuzie sub formă de băi pen¬tru vindecarea rănilor provenite din arsuri sau băi de şezut în hemoroizi. Alifia se prepară în modul următor: 20 g muguri de plop care mai întâi se zdrobesc, se amestecă cu 5 g spirt concen¬trat (circa o linguriţă); se lasă 24 ore, după care se adaugă 100 g untură proaspătă de porc şi 5 g ceară de albine. Se ma¬cerează pe baia de apă 3 ore, apoi se strecoară printr-un tifon si se freacă până se formează alifia. În acelaşi mod se prepară şi uleiul, înlocuindu-se untura şi ceara cu ulei de floarea soa-relui. Zone de creştere. Se întâlneşte în regiunile joase, prin ză¬voaie, lunci, depresiuni şi poieni umede. Este răspândit în Lunca şi Delta Dunării, precum şi în luncile unor râuri din ţară (partea dinspre aval).  Recoltare. Sfârşitul lui februarie şi începutul lui aprilie sunt perioade când mugurii vegetativi încep să se umfle. Recoltarea se poate face direct de pe arbore sau, acolo unde se fac tăieri de arbor), prin desprinderea mugurilor cu mâna direct de pe ramuri.

Pinul -Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae)

Pinul — Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae) Este cunoscut sub denumirile: chifăr, luciu, zetin, jneapăm sau jep. În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Principii active: ulei volatil care conţine alfa pinen, beta pinen, beta felandren, limonen, delta caren, acetat de bornil, aldehidă anisică şi caproică, alcooli, aldehide şi cetone, sescviterpenice etc-.
Acţiune farmacodinamică. Extractele şi uleiul volatil în concentraţii mici au efecte antiinflamatoare, antiseptice, ale căilor respiratorii şi căilor urinare. Are proprietăţi diuretice.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, traheite, pielite, cistite, uretrite. Extern: mugurii de pin se folosesc pentru băi cu acţiune antiseptică şi cicatrizantă.
Preparare şi administrare. Intern: infuzie din 2 linguriţe de muguri la 400 ml apă clocotită; după 15 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi. Din mugurii de pin se poate prepara un sirop zdrobindu- se 100 g muguri, peste care se toarnă 100 g alcool de 60°. Se lasă la macerat, într-un vas acoperit, timp de 12 ore, agitând din când în când; se toarnă apoi 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se strecoară printr-o pânză deasă. Se adaugă 640 g zahăr, se dizolvă la cald pe baia de apă, se filtrează printr-o pânză, se completează cu apă până la 1 kg şi se păs-trează în sticle de capacitate mică. Copiii vor lua 3 lingu¬riţe pe zi, iar adulţii 8 linguri pe zi. Zone de creştere. Vegetează în zona alpină, deasupra pădu¬rilor de conifere, între 1 500 m şi 2 300 m, în mase compacte sau pâlcuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, mai rar în Munţii Apuseni (Munţii Gilăului şi Munţii Bihorului), unde coboară până la 1 500 m altitudine. Ocupă mari suprafeţe în Munţii Rodnei, Călimani, Făgăraş, Iezer Păpuşa, Sebeşului, Parângului, dar mai ales Retezat.

Muşeţelul — Matricaria Chamomilla L. (fam. Compositae)

Muşeţelul -Matricaria Chamomilla L. (fam. Compositae) Mai este cunoscut sub denumirile: romaniţă, matricea, morună, moşiţel, romaniţă bună, romoniţă. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte specii din genul Matricaria şi cu specii din genul Anthemis. Matricaria inodora L. (b). (Muşeţel prost) este lipsit de mirosul aromat caracteristic, iar receptaculul este plin la interior. Matricaria matricarioides (Less.) (c) Porter (Muşeţelul cu flori verzi) este lipsit de mirosul aromat caracteristic, iar receptaculul este plan sau semiglobulos; inflorescenţele au diametru mult mai mare (1,5-4 cm), alături de fiecare floare pe receptacul se află câte o palee scuamiformă (se observă după înlăturarea florilor tubuloase de pe receptacul). Matricaria chamomilla L. (a) are mirosul caracteristic puternic aromat. Receptaculul inflorescenţei este plan la începutul înfloririi, apoi devine conic şi gol la interior. Florile ligulate albe sunt femele, orizontale la începutul înfloririi, apoi brusc răsfrânte. Florile hermafrodite sunt tubuloase, dispuse central, foarte numeroase (circa 500), galben-aurii, cu corola cu 5 dinţi, 5 stamine şi un ovar cu stigmat bifurcat. Principii active: ulei volatil cu componenţii de bază azulenele şi camazulenele. Mai conţin: apigenină, umbeli- feronă, eterul metilic al umbeliferonei, acid salicilic, rezine, fitosterine, substanţe glicozidice, cvercimetrină, acid clorogenic, camilină, vitamina B1, vitamina C. Substanţe minerale, inatricină etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită uleiului volatil bogat în azulene cât şi apigeninei florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatorie, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri. Au proprietăţi stomahice, uşurează digestia, diminuează secreţiile şi reduc inflamaţiile mucoaselor. Florile sunt folosite pentru acţiunea lor carminativă, sedativă şi ca antispastic gastric şi intestinal, de asemenea pentru activitatea sudorifică, antidiareică, bactericidă şi cicatrizantă. Extern: ca emolient, antiseptic şi decongestiv anorectal, tonic capilar.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă pentru tratamentul gastritelor, enterocolitelor, dismenoreelor, colicilor intestinale, diareei, infecţiilor renale, astmului bronhie la copii şi în boli ale ficatului. Ceaiul de muşeţel, împreună cu anason şi fenicul, se dă copiilor pentru calmarea colicilor şi eliminarea gazelor. În răceli şi gripă, ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţie, ceea ce face să scadă febra. Extern se utilizează în tratamentul unor eczeme zemuinde prin aplicarea peste ele a florilor. Not ă. Părul spălat cu ceai de muşeţel capătă un aspect mătăsos şi în acelaşi timp îşi întăreşte rădăcina. De asemenea, calmează tenurile înroşite şi iritate.
Preparare şi administrare. Intern, se administrează sub formă de infuzie — o linguriţă de flori la 200- ml apă clocotită: se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern: infuzie. În acest caz, cantitatea de flori se dublează. Se foloseşte sub formă de: comprese, băi, spălaturi vaginale, clisme, gargară etc. Se mai folosesc şi alte forme, astfel: infuzie: 1-2 linguriţe de flori întregi sau sitate (date prin sită); peste care se toarnă o ceaşcă de apă clocotită. Altă metodă: se macerează 1-2 linguriţe de flori într-o jumătate ceaşcă de apă rece, timp de 30 minute. Se strecoară lichidul şi se pune deoparte. Peste florile rămase se toarnă jumătate ceaşcă de apă clocotită şi se lasă 15 minute. Se strecoară şi se amestecă ambele lichide. Prin acest procedeu se extrag majoritatea principiilor active din flori. Pentru băi, se pun într-un săculeţ de pânză unu-doi pumni de flori pulverizate, peste care se toarnă apă clocotită. Se lasă astfel până ce baia ajunge la temperatura normală a corpului, apoi se foloseşte în scopul dorit. În arsuri, muşeţelul se poate folosi sub formă de ulei care se prepară astfel: 10 g flori date prin sită (două linguri) se umezesc cu o lingură de alcool. După câteva ore, acestui conţinut i se adaugă 100 g ulei de floarea soarelui şi se încăl¬zeşte pe baia de apă (un vas cu apă în care se pune vasul cu muşeţel) timp de 2-3 ore, până ce alcoolul s-a evaporat. În tot acest timp, uleiul se amestecă adeseori. Se strecoară şi se stoarce. Uleiul obţinut se păstrează în sticle colorate şi la rece. Contra durerilor de cap, se recomandă câte 1 g de flori de muşeţel pulverizate, luate la câteva ore după masă. Pentru gargară sau băi pentru ochi, se face o infuzie din 15 g (trei linguri) flori de muşeţel cu 200 ml apă. După 10-15 minute se strecoară lichidul, la care se adaugă 4 g acid boric. Pentru tenuri ridate, iritate, congestionate, uscate, se aplică comprese. Băile de aburi făcute cu muşeţel ajută la curăţarea tenului. În cazul balonărilor la stomac, se recomandă un ceai preparat după următoarea formulă: muşeţel şi fenicul, câte 2 linguri, rădăcina de nalbă, de lemn dulce şi frunze de mentă, câte 4 linguri din fiecare. Din acest amestec se iau 2 linguri care se opăresc cu două pahare de apă. După 5 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte. Se bea în cursul zilei câte un sfert de pahar cu ceai. În gastrite şi enterite, se poate folosi următorul amestec de plante: muşeţel, coada şoricelului, pelin, mentă şi salvie. Se infuzează 2 linguri din acest amestec de plante cu un pa¬har de apă. Se lasă 15 minute, apoi lichidul se strecoară şi se bea neîndulcit, pe stomacul gol, în cursul unei zile, în două reprize. Pentru ameliorarea durerilor provocate de menstruaţiile dificile, se recomandă un ceai de 40 g muşeţel, 30 g frunze de mentă şi 30 g rădăcină de valeriană. O lingură din acest nmestec de plante se opăreşte cu o ceaşcă cu apă. După ră¬cire se strecoară, se îndulceşte şi se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere: Plantă răspândită din zona de şes până în cea montană, în întreaga ţară, prin fâneţe, poieni, margini de păduri, drumuri şi căi ferate, cu predilecţie pe soluri nisi¬poase uşoare. Sub formă de culturi se găseşte în: Câmpia Bărăganului, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnazului, Câmpia Olteniei (judeţele: Dolj şi OH), Câmpia Timişului. Recoltarea. Muşeţelul înfloreşte mai devreme sau mai tîrziu. În general începe să înflorească în a doua decadă a lunii aprilie sau în primele zile ale lunii mai şi trece în sta¬diul intens de înflorire pe la mijlocul acestei luni, continuînd până în a doua jumătate a lunii iunie. Momentul cel mai bun pentru a începe culesul este când florile ligulate s-au desfăcut şi au luat o poziţie orizontală, receptaculul s-a alungit în formă de con, iar florile tubulare au înflorit şi au căpătat o culoare galbenă pe jumătatea in¬ferioară a conului purtător de flori. Jumătatea superioară este încă de culoare galben-verzuie, datorită florilor tubu¬lare neajunse la maturitate. În acest stadiu florile au cel mai ridicat procent de ulei eteric (0,4%-l,2%). Culesul florilor se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe vreme uscată.

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae)

Murul - Rubas fruticosus L. (fam. Rosaceae) Mai este cunoscut sub numele de: rug de munte, amură, mur negru. în scopuri medicinale sunt folosite frunzele.
 Asemănări-deosebiri. Poate fi confundat cu Rubus caesius L. (b) (Murul de mirişte) care creşte în zona de câmpie pe răzoare, pe lângă garduri, pe marginea apelor, care este mai redus ca înălţime şi cu lăstari slabi; ghimpii sunt mai mici şi foarte deşi iar frunzele au 3 foliole în loc de 5 câte sunt la Rubus fruticosus L. (a). Fructele sunt incomplet dezvoltate cu unele drupe mult mai mici (la Rubus fruticosus sunt mai uniform dezvoltate). Principii active: tanin, flavonoide, acizii: malic, lactoizocitric, succinic, oxalic etc.; vitamina C, inozitol etc.
 Acţiune farmacodinamică. Antidiareic, antiseptic, astringent.
Utilizări terapeutice: In­tern: în diaree, (tonic şi astringent), colite, gastroenterite, gingivite. Extern, în leucoree, fistule anale, gingivite. Sub formă de gargară, în inflamaţiile gingiilor, gurii şi gâtului. Sub for­mă de cataplasme se foloseşte în hemoroizi sau fisuri anale, iar sub formă de irigaţii în leucoree.
 Preparare şi administrare. Intern: 2 linguriţe de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi Extern: infuzie — cantitatea de plantă se dublează. Se foloseşte sub formă de: clisme, băi, comprese sau gargară (în gingivite). Zone de creştere. Zona deluroasă, la marginea pădurilor, tufişuri, pe coastele dealurilor. În întreaga regiune de deal a ţării. Recoltare. Recoltarea foliolelor se face prin strujire, îna­inte şi în timpul înfloririi. Datorită ghimpilor de pe peţiol mâna va fi apărată cu o mănuşă sau ciorap de lână.

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae )

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae ) Este cunoscut sub denumirile: cocăzar de munte, smârdar. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Frunzele de Vaccinium vitis idaea L. se pot confunda cu cele de Rhododendron Kotschyi Simk. (Smirdar), care sunt de asemenea persistente şi pieloase, dar mai îngustate către vârf şi bază, iar pe dos cu pete rugi¬nii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smârdarul are flori mari roşii- purpurii (de unde şi numele de Bujor de munte) şi mici în timpul fructificării, deoarece smirdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe când merişorul are bacă.
Principii active: arbutozidă, glicozid al hidrohinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri ale acizilor organici, leucoantociani şi flavonoli glicozidaţi; leucocianiclină, cvercetol, cianiclină, derivaţi fenil- propanolici etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită arbutozidului, care se scindează în organism cu formare de hidrochinonă, şi flavonoizilor, principiile active din frunzele de merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant-renală. Au acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi astringentă.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în gută, reumatism, cistite, pielite, diaree. Notă.În afecţiunile renale se ia şi puţin bicarbonat de sodiu. Nu se administrează în timpul sarcinii.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de maceraţie -2 linguriţe de frunze în 100 ml apă rece; se lasă în repaus 15 minute; se strecoară. Peste frunzele rămase se adaugă 100 ml apă clocotită; se fierbe 15 minute. După 10 minute se strecoară şi se amestecă ambele lichide; se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat. Pentru prepararea ceaiului se mai poate folosi şi următoarea formulă: 30 g frunze de merişor, 10 g flori de albăstrele şi 10 g rădăcină de lemn dulce. O lingură din acest amestec de plante se opăreşte cu un pahar de apă clocotită. Se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească, apoi se strecoară. Se îndulceşte şi se bea ca diuretic, câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a ceaiului, se reco¬mandă să se ia concomilent şi bicarbonat de sodiu care sporeşte alcalinitatea urinii. Zone de creştere. Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a afinului (circa 1 300-1 400m). Se întâlneşte în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite şi în molidişuri. Răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara şi Sibiu, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi Suceava. Recoltare. Lunile septembrie-octombrie, când conţinu¬tul în substanţe active al plantei este maxim, sunt recomandate pentru recoltare. Se taie cu cuţitul, briceagul sau foarfeca ramurile cu frunze tinere, celelalte având un conţinut redus în principii active.

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae)

Izma -Mentha piperita L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: mentă, voeştniţă, ismă proastă, ismă sălbatică, mintă, minta calului, mintă de câmpuri, mintă sălbatică. În scopuri medicinale este folosită frunza. Principii active: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mentofuran, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică si izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţa antibiotice etc. Acţiune farmacodinamică: intern -bacteriostatic, antiseptic gastro-intestinal, expectorant, antidiareic, carminativ, colagog, calmant în colici hepatice, astringent, fortifică sistemul nervos, anestezic al mucoasei stomacale, sudorific, diuretic. Are acţiune excitantă asupra terminaţiilor nervoase senzitive termice din piele şi mucoase. La început perioada de excitaţie produce

senzaţia de rece, apoi o senzaţie de căldură locală accentuată. Are de asemenea acţiune antispastică asupra muşchilor netezi. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în infecţii gastro-intestinale, dispopsii, balonări abdominale, diaree (prin proprietăţile astringente, antiseptice şi antispastice); spasme pilorice, diskinezii biliare cu hipertonie, nervozitate fortifică sistemul nervos). Contribuie la eliminarea calculilor renali şi hepatici. Datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece şi în cantităţi mici calmează vărsăturile atât la sugari, cât şi la adulţi. Prin diureza şi transpiraţia pe are le produce ajută la dezintoxicarea organismului. Extern, sub formă de cata¬plasme reci, aduce alinare în du¬rerile de cap. În stările de de¬bilitate se recomandă băi întări¬toare cu frunze de izmă. Se mai recomandă în dureri reu¬matice (calmant) şi urticarie. Având proprietăţi antiseptice şi răcoritoare, izma mai este folosită în apa de gură. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie -o linguriţă frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. N o t ă. Contraindicat în ulcer gastro-intestinal. Extern, tot ca infuzie, se utilizează sub formă de băi întăritoare în stări de debilitate: 200 g frunze uscate la 8 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă; se lasă astfel 15-20 minute. Temperatura apei din cadă să fie de 37°. O bună fricţiune se prepară din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Această fricţiune calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie. Câteva picături din acest spirt puse în apă constituie o plăcută apă de gură, răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcut. În apă fierbinte, uleiul sau spirtul de mentă dă o inhalaţie bună în stări gripale, manifestate prin laringită urmată de răguşeală. * Zone de creştere. Soluri uşoare, afinate, bogate în materii nutritive, respectiv pe cele aluvionare, turboase, locuri desecate. Este zonată în cultură, astfel: Câmpia Timişului, Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Burnazului, Bărăganului şi Dobrogei, precum şi în Ţara Bârsei (judeţele Braşov şi Covasna). Recoltarea se face pe vreme uscată, fără rouă sau ceaţă, frunză cu frunză, când acestea ajung la lungimea de 5-6 cm.

Isopul -Hyssopus officinalis L. (fam. Labiatac)

Isopul -Hyssopus officinalis L. (fam. Labiatac) Specie erbacee de cultură. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: ulei volatil bogat în timol şi carvacrol; cimol şi alfa tuionă (origamen), alfa terpinen şi alte terpene; tanoizi formaţi din acid cafeic, acid ursolic, compuşi sterolici, gume, colină, glicozide flavonice (hesperidina).
 Acţiune farmacodinamică. Intern are acţiune antispasmodică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi în special asupra centrilor respiraţiei produce o uşoară bronhodilataţie, urmare a componentelor din uleiul volatil. Datorită substanţelor amare şi tanoizilor are acţiune tonic amară şi uşor

astringentă, carminativă. Impiedică infiltrarea grasă a ficatului (factor lipotrop). Favorizează eliminarea apei din ţesuturi. Uşurează expectoraţia şi transpiraţia. Stimulează pofta de mâncare şi reglează funcţiile digestive. Datorită glieozidei flavonice, hesperidina, are proprietatea de a scădea presiunea sanguină prin dilataţia arterială. Este antiseptic bronhic, antiseptic pulmonar, scade fragilitatea şi permeabilitatea capilarelor. Extern: are acţiune antiseptică şi cicatrizantă asupra rănilor (băi sau comprese).
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă in traheile, bronşite, tuse, astm, diaforeză, anorexie, afecţiuni hepatice, hipertensiune arterială. Extern: în răni, ca antiseptic şi cicatrizant, sub forma de băi şi comprese.
 Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: 2—3 g%; se beau 3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Vegetează bine pe soluri calcaroase. Creşte cultivat. Zonele optime de creştere: judeţele: Olt, Dolj, Ilfov, Teleorman, Buzău, Prahova şi Hunedoara.

Inul -Linum usitatissimum L. (fam. Linaceae)

Inul -Linum usitatissimum L. (fam. Linaceae) Plantă ierboasă de cultură. În scopuri medicinale se folo¬sesc seminţele.
 Principii active: mucilagii formate din acid galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză, lipide formate din trigliceride ale acidului oleic, liolenic, stearic, miristio şi în special linoleic; protide, un heterozid cianogenetic- linamarozidul care se dedublează în acid cianhidric, glucoză şi acetonă; săruri de potasiu şi magneziu.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită mucilagiilor pe care le conţin au acţiune laxativ-purgativă şi emolientă în inflamaţiile tubului digestiv. Ceaiul preparat din seminţe de in amestecat cu puţină lămâie, este utilizat în litiaza renală (piatră la rinichi) şi în inflamaţiile vezicii urinare. Extern: antiseptic, calmant. Utilizări

terapeutice. Intern se recomandă în constipaţii, inflamaţiile tubului digestiv, calculoză (litiază) renală. Extern: seminţele măcinate (Farina Lini) se folosesc sub formă de cataplasme. Făina de seminţe se amestecă cu apă şi se fierbe până devine o pastă; se pune apoi între două bucăţi de pânză şi se aplică pe locul bolnav. Se menţine în permanenţă caldă timp de câteva ore. Cataplasma de in calmează durerile, ajută la fluidificarea şi evacuarea puroiului. Se utilizează în abcese, furuncule. Pentru a se crea o acţiune antiseptică e bine ca la făina de in să se adauge şi flori de muşeţel pulverizate. Pentru copiii mici, cataplasmele de muştar se fac amestecate cu făină de in pentru a scădea acţiunea iritantă a muştarului. Se foloseşte de asemenea în cistite (inflamaţiile vezicii urinare). În arsuri, uleiul de in se foloseşte amestecat în părţi egale cu apa de var. Se pune totul într-o sticlă curată şi se agită până se formează un lichid alb-lăptos, cu care se unge arsura. Aceasta are proprietatea de a calma durerile, răcori şi vindeca rana.
 Preparare şi administrare. Intern, cu efect laxativ -o lingură de seminţe întregi se ia cu apă seara la culcare. Macerare: În inflamaţii intestinale -o lingură de seminţe întregi la 100 ml apă la temperatura camerei, timp de 60 minute; se bea odată întreaga cantitate, oricând, în timpul zilei. Extern: în cistite sub formă de decoct -4 linguri la 500 ml apă rece; se fierbe 15 minute; se fac spălături. Pentru cataplasme se fierbe făina de in şi muşeţel dat prin sită, în părţi egale, până devine o pastă; se aplică pe piele la locul dureros, caldă, menţinându-se până se răceşte. Zone de creştere. În cea mai mare parte a ţării.

Coada şoricelului -Achillea millefolium L. (fam. Compositae)

Coada şoricelului -Achillea millefolium L. (fam. Compositae) Planta mai este cunoscută şi sub denumirile de alunele, sorocină. În scopuri medicinale se folosesc florile.
Principii active: ulei volatil (bogat în camazulenă), compuşi triterpenici (alfa pinen, borneol, cariofilen etc.), acid salicilic, formic, acetic, izovalerianic, o substanţă amară de natură glico-alcaloidică achileina, tanin, acid aconitic, asparagină, colină, acid ascorbic, ulei gras format din acizii linoleic, oleic, miristic, palmitic şi gliceride ale acestor acizi, alcool cerilic liber şi sub forma de acetat, rezine, un glicozid benzaldehidcianhidrinic, săruri de magneziu etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: bronhodilatator, antiseptic, expectorant, antiseptic bronhie, dezinfectant şi calmant gastro-intestinal în inflamaţiile gastro-intestinale, carminaliv, stomahic, diminuează secreţiile gastrice, topic astringent, antispasmodic al căilor biliare, analgetic, hemostatic, decongestiv hemoroidal, antiseptic şi calmant al mucoasei ano-rectale.  Extern: calmant, antiinflamator şi dezinfectant (băi sau comprese);

regenerează ţesuturile. Utilizări terapeutice. Intern: anorexie -datorită gustului amar imprimat de achileină, creşte apetitul. În hemoroizi, hipermenoree şi dismenoree, datorită achileinei, care reduce timpul de coagulare a sângelui, diminuează congestia, usucă secreţia şi are proprietăţi calmante şi dezinfectante. Proprietăţile antiinflamatorii, antiseptice şi protectoare epiteliale sunt întărite şi datorită prezenţei uleiului volatil şi în special eamazulenului din acest ulei. Datorită extractelor eterice cu acţiune antibiotică şi eamazulenului cu acţiune antiinflamatorie, este utilizat cu . bune rezultate în bronşite, gastrite, balonări abdominale şi boli ale vezicii urinare. În colici hepatice, ca stimulent şi calmant; măreşte secreţia biliară. În enterocolite, colici gastrice şi cistite. Extern, sub formă de comprese, calmează tenurile înroşite şi iritate. Se mai utilizează în arsuri, plăgi supurante (purulente), eczeme zemoinde, abcese dentare, ulcer varicos. În hemoroizi, sub formă de ceai: amestec de coada şoricelului şi frunze de urzică; în caz de constipaţie se adaugă şi coaja de cruşîn. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă de infuzie: 2 linguri de flori la 500 ml apă clocotită; se bea călduţ şi fracţionat în 4-5 reprize, în cursul unei zile. O infuzie mai concentrată făcută din 10 g plantă Ia 100 g apă ajută la eliminarea viermilor intestinali; ceaiul se bea dimineaţa pe stomacul gol. Extern tot sub formă de infuzie: 3 linguri la 500 ml apă clocotită; se foloseşte sub formă de comprese sau băi. Zone de creştere. Din zona de şes până în cea montană, în întreaga ţară, prin fineţe, poieni, margini de păduri, dru muri şi căi ferate, cu predilecţie pe soluri nisipoase uşoare. Zone favorabile: Câmpia Bărăganului, Dobrogei, Burnazului, Olteniei şi Timişului. Recoltarea. Inflorescenţele se recoltează în momentul în care majoritatea florilor sunt complet deschise, spre sfârşitul înfloririi în zilele senine între orele 12-14 când conţinutul în camazulen (cu acţiune antiinflamatorie) este maxim. Florile se taie de la locul unde începe să se ramifice inflo- florescenţele.

Coada calului -Equisetum arvense L. (fam. Equise- taceae )

Coada calului -Equisetum arvense L. (fam. Equise- taceae ) Planta mai este cunoscută sub denumirile de: brăduleţ, brădişor, barba ursului, barba sasului, coada mânzului, iarba de cositor, părul porcului sau codâie. În scopuri medicinale se foloseşte planta, fără rădăcină.
Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de alte specii după ramurile în 4 muchii. Principii active: acid salicilic, o saponină-equisetonina, care prin hidroliză dă arabinoză, fructoză şi equisetogenină; sunstanţe de natură flavonoidică: galuteolină şi izoquercetina, alcaloizii 3 -metoxipiridina, nicotină, palustrina şi palustridina, articulatidina şi izoarticulatidina, substanţe de natură glicozidică considerate ca antivitamine Bl , o fitosterină-beta-sitosterolul, acid malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic şi oleic, dimetil-sulfone, vitamina C, ulei volatil, săruri de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Acţiune antimicrobiană, antiseptic-dezinfectant urinar, hipoacidifiant (scade aciditatea gastrică), remineralizant, expectorant, bronhodilatator, diu­retic -datorită acidului silicic şi equisetoninei, hemostatic.
 Utilizări terapeutice. În anemie secundară post hemoragică -acţiune hemostatică prin mărirea numărului de eritrocite. În tuberculoză pulmonară, ca remineralizant. Ca hemostatic în: hemoroizi, metroragii, epistaxis. Are acţiune diuretică în gută şi reumatism. Datorită saponinelor se uşurează expectoraţia în bron­şite. În bolile de rinichi şi de vezică, prin acţiunea antimicro­biană a uleiului volatil şi a sărurilor de potasiu au efect diu­retic. Prin diureza pe care o produce, acţionează favorabil în bolile de inimă, ficat, piele etc. În ulcer gastric, ca hipo­acidifiant şi hemostatic.
 Preparare şi administrare. Intern sub formă de decoct -o linguriţă plantă mărunţită Ia 250 ml apă rece; se fierbe 15 minute; se bea călduţ, de trei ori pe zi, între mese. Zone de creştere. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană, pe marginea apelor, în lunci, pe locuri râpoase, fugitive, pe terasamentele căilor ferate, în aproape toate judeţele ţării. Recoltare. Se consideră perioada optimă lunile iulie-septembrie. Se recoltează tulpinile sterile de la 5-6 cm de la sol prin tăierea cu secera sau cuţitul întrucât prin rupere se face cu multă greutate.

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae)

Arnica — Arnica montana L. (fam. Compositae) In scopuri medicinale se folosesc florile.
 Asemănări-deosebiri. După aspectul antodiului, arnica se poate confunda şi cu alte specii din zona montană, mai des din genurile Doronicum şi Senecio. Deosebirea esenţiala este aceea că Arnica montana este singura care are frunze tulpinale opuse şi nu alterne. Principii active: ulei volatil, alcooli triperpenici: arnidiol, arnisterină şi faradiol, colină, astragalină, izocvercetină, alcool carnaubilic, o parafină, acid cafeic, carotenoizi xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantina.
 Acţiune farmaaodinanucă. Extern: antiseptic, cicatrizant., decongestiv. Utilizări terapeutice. Laringită acută (răguşeală) gargarisme cu ceai.

 Plăgi (răni): se utilizează sub formă de tinctură ca pansament antiseptic şi cicatrizant al rănilor. În amestec cu apa de plumb, tinctura are proprietatea de a descongestiona umflăturile şi loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4% sub formă de comprese înviorează tenurile palide.
Cu avizul medicului, se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25—50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită cu zahăr sau ceai. Contraindicaţii. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastroenterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantităţi prea mari paralizează centrii nervoşi.
Preparare şi administrare. Extern, sub formă de infuzie, pentru laringite (răguşeală): 2 linguriţe flori, la 200 ml apă clocotită, cu care se face gargară la 3-4 ore după preparare. Tinctură — are acţiune cicatrizantă şi antiseptică în răni: 15 g tinctură (de la farmacie) la 100 ml apă.
 Zone dc creştere. Plantă caracteristică pentru fineţe şi păşuni umede din zona montană şi subalpină, mai rar prin poieni şi tufărişuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, în special în judeţele: Alba, Bistriţa Năsăud, Hunedoara, Cluj şi în judeţul Suceava. Recoltare. Pentru a nu se obţine un produs cu papus, inflorescenţele se recoltează în lunile iunie-iulie, la începutul înfloririi, tăindu-se fără codiţă.