Unguraşul -Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae)

Unguraşul — Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: bălţătură, ătuş- nică sălbatică, veronic. în scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de specia Marrubium peregrinam I. (cătuşnică sălbatică, gutniţă) prin următoarele: — forma frunzelor la Marrubium peregrinum (a) este oval-lanceolată, cu peţiol scurt de 0,5-1 cm (la Marrubium vulgare, (b) este aproape rotundă şi cu peţiol lung cît limbul); — florile sunt mai puţine în verticil la Marrubium pere- t:rium, pînă la 10, în timp ce la Marrubium vulgare găsim 20-50; — la Marrubium peregrinum caliciul este cu 5 dinţi erecţi, dintre care unul mai mare, în timp ce la Marrubium vulgare acesta este cu 8-10 răsfrînţi.  In plus, Marrubium peregrinum in stare proaspătă are miros neplăcut, gustul foarte slab amar, fad, acrişor, astringent. Principii active: substanţă amară — marubina sau maru- biina —, acid marubic, tanin, ulei volatil, mucilagii şi substanţe pectice, rezine şi ceruri, acid ursolic, substanţe grase, o saponozidă şi o glicozidă, un alcaloid, colină, vitamina C, săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Tonic amar pentru restabilirea poftei de mîncare (stomahic). Măreşte contracţiile veziculei biliare (colagog). Elimină secreţiile bronhice (expectorant) şi calmează stările de spasm (antispastic). Are acţiune astringentă; este un bun emolient. Sărurile de sodiu şi potasiu ale acidului marubic ii conferă plantei proprietăţi colere- tice, stimulînd secreţia biliară a ficatului. Datorită azotatului de potasiu şi colinei existente în această plantă, extractele obţinute au efecte pozitive în aritmia cardiacă (reglează ritmul cardiac). Ca febrifug (scade temperatura corpului), în special la persoanele care prezintă intoleranţă la chinină. Extern are acţiune cicatrizantă. Utilizări terapeutice. Intern se administrează in anorexie (lipsa poftei de mîncare) şi ca tonic amar pentru resta¬bilirea poftei de mîncare, eoiagog şi coleretic, în bolile de fi¬cat, prin creşterea secreţiei biliare şi a contracţiei veziculei biliare, ajută la decongestionarea ficatului. Contribuie la elimi¬narea secreţiilor bronhice, calmînd stările de spasm în tuşea convulsivă şi astm. Este utilizată în aritmia cardiacă întrucît reglează ritmul cardiac. Extern se utilizează sub formă de infuzie în unele boli de piele, cicatrizarea rănilor şi ulceraţii vechi. 

Preparare şi administrare. O linguriţă de plantă mărunţii a la 200 ml apă clocotită; se beau 3ceaiuri pe zi, pe stomacul gol. întrucit planta este foarte amară, se recomandă o infuzie mai concentrată: 2 linguri la o ceaşcă de apă clocotită; ic ia cîte o lingură, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Extern, sub formă de infuzie: 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cum prese. Zone de creştere. Planta este adaptată la condiţii aride; o rezistentă la secetă, vegetează în condiţii de lumină direc¬tă. Suportă solurile bătătorite. Este răspîndită în întreaga ţară, pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, p㬺uni degradate şi aride. Creşte abundent în zona stepică; judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila, în Dobrogea şi în judeţele Galaţi, Vaslui, Iaşi şi Botoşani. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada iunie-septembrie, cînd planta este înflorită. Recoltarea se face fie prin tăierea vîrfurilor tulpinale ale plantelor izolate, fie prin cosire, îndepărtîndu-se părţile groase lignificate ale tulpinii. Produsul recoltat se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri aerate.

Ţintaura -Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae)

Ţintaura — Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: fierea pămîntului, frigurică, potroacă, floarea de friguri sau seînteuţă de friguri. în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se pot face confuzii cu specia Si- lene armeria L. (Maliţea) (b) de care se deosebeşte prin aceea că tulpina este cilindrică (la Centaurium umbellatum (a) este în 4 muchii), frunza are o singură nervură (la Centaurium umbcUatum are 3-5 nervuri), floarea are corola din 5 petale libere, iar androceul cu 10 stamine (la Centaurium umbcUatum corola are 5 petale unite într-un tub şi androceu cu 5 stamine).

 Principii active: eritaurina sau eritaurozida, identică cu genţiopicrozida, principiu amar de natură glicozidică, eritro- centaurozida -un heterozid neamar, un alcaloid eritri- cina, rezine, acid oleanolic, eril rosterină, substanţe amare, gume, substanţe minerale.

Acţiune farmacodinamică. Datorită mai ales eritaurozidei, principiu amar de natură glicozidică, are proprietăţi stimulatoare ale secreţiilor gastro-intestinale. Este eupeptic amar şi tonic aperitiv (stomahic). Scade febra, de unde se trage şi denumirea populară „floarea de friguri". Măreşte contracţia veziculei biliare (colagog). Utilizări terapeutice. Ţintaura este folosită pentru mărirea poftei de mîncare (în anorexie) şi regenerarea sîngelui la cei anemici (datorită principiului amar). Fiind un bun înlocuitor al proprietăţilor arborelui de China, se recomandă ca antitermic, scăzînd febra. Este indicat în diskinezii biliare şi, în general, în bolile de ficat, ameliorînd durerile prin acţiunea coleretică (creşterea se- creţiei biliare). în unele zone ale ţării, tulpinile florifere de ţintaură (cintaură) se uscau, se sfărâmau şi praful rezultat se punea în apă, ţuică sau vin; după ce se macera, se bea de 3 ori pe zi, pentru gripă, febră şi friguri (malarie). 

De asemenea ţintaura împreună cu pelinul şi cătuşnica (iarba-mî- ţoi)— Ncpeta cataria L. era folosită pentru scăldaturi la copiii bolnavi de epilepsie. Extern se foloseşte sub formă de băi în diferite boli ale pielii. Preparare şi administrare. Intern se administrează sub formă de ceai — o linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; după 15-20 minute ceaiul se strecoară; se bea a treia parte din conţinutul total, cu o jumătate de oră îna¬intea meselor principale. Tinctură se obţine din 20 g plantă mărunţită în 100 g alcool de 70°; se lasă la macerat 7-8 zile; din tinctură obţinută se iau 30-40 picături cu apă îndulcită sau vin, înaintea meselor principale. 

 Sirop: 10 g plantă mărunţită in 300 ml apă clocotită, . IUKII i.r> minute, apoi se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr, im nci'st sii'op se beau 3 păhărele pe zi, înaintea meselor Pi un i palo; se recomandă mai ales la copii. - Vin: 60 g plantă mărunţită într-un litru de vin; se lasă i . macerat timp de 8 zile; se strecoară şi se îndulceşte cu Ido '200 g zahăr, se bea cîte un păhărel înaintea meselor prin- i ipule. /.nur de creştere. Creşte la lumină sau semiumbră. Are o i ii pindire mare in întreaga ţară, de la cîmpie şi pînă în zona uhalpină, în fineţe şi poieni umede, tufărişuri, la marginea pădurilor, mai abundentă spre zona de deal. Se întîlneşte frecvent în judeţele: Arad. Bihor, Bistriţa- !\a: aud, Garaş-Severin, Hunedoara, Timiş, Gorj, Mehedinţi. Vilcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Suceava şi Vrancea. Recoltare. Atunci cînd planta este înflorită se recoltează prin tăierea cu cuţitul sau foarfeca. Se recoltează întreaga parte aeriană a plantei. Se va evita recoltarea prin smulgere. Uscarea se va face cu precauţie, deoarece se decolorează uşor in condiţii necorespunzătoare (uscare lentă, în strat "ros), la umbră, în buchete de plante legate nu prea strîns la bază, atîrnate pe sîrme sau sfori ori întinse în strat subţire, pe rame, hîrtii, rogojini, în încăperi călduroase şi bine aerate.

Turiţa mare - Agrimonia eupatoria L

Turiţa mare — Agrimonia eupatoria L. (fam. Rosaceae ) Mai este cunoscută sub denumirile: turicioară, leuşteanul muntelui, coada racului sau gălbenare de germe. Principii active: tanin de natură catechică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, biperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C şi K, acid ursolic. 

Acţiune farmacodinamică. Stimulează contracţia veziculei biliare (colagog); lizează (topesc) calculii biliari. Are proprietăţi astringente antidiareice, datorită taninurilor. Datorită substanţelor amare pe care le conţine, excită secreţiile gastro-intestinale, mărind apetitul (anorexie). 

Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în calculoză biliară. În tulburările căilor biliare şi gastrointestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o decongestionare a ficatului. Prin taninul pe care-1 conţine şi deci a acţiunii astringente determinate de acesta, turiţa mare este utilizată în combaterea diareii. Este recomandata în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul cronic, articular şi muscular. De asemenea, dă bune rezultate în unele stări alergice manifestate prin urticarie (mâncărime). Extern, sub formă de băi, se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi ca şi în unele afecţiuni oculare. În unele zone ale ţării, planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi pentru oprirea sângelui. Ceaiul preparat din părţile aeriene se mai lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi boli de rinichi. Sub formă de gargară, ceaiul de turiţă-mare este utilizat în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii. Preparare şi administrare. Infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.

 Notă. Nu se supradozează, întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice. Zone de creştere. Creşte în locuri semiumbrite cu umiditate mare, din zona de câmpie până în cea montană (la 1 000 m) în luminişuri şi margini de păduri, în tufărişuri, margini de drumuri, livezi şi pajişti. Este răspândită în judeţele Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Argeş, Ilfov, Buzău, Mehedinţi, Vâlcea, Bacău, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează la începutul înfloririi, din luna iunie până în prima jumătate a lunii august. Se taie cu cuţitul sau secera întreaga parte nelemnificată. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerate.

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae)

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: hericică, sporiş, târsoacă, troscoţel sau troscovă. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: acid salicilic liber şi combinat, taninuri, pigmenţi de natură flavonoidică; avicularozida, respectiv mabinozida cvercetolului şi camferitrozida, care este o ramnozidă a camferolului; vitamina C, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivaţii antrachinonici, ulei volatil. 

Acţiune fannacodinamică. Hipotensiv (scade tensiunea) şi astringent — antidiareic.

Utilizări terapeutice. Intern — se foloseşte ca tonifiant şi astringent în combaterea diareei. Împreună cu coada calului, troscotul este utilizat ca remineralizant la anemici şi conva¬lescenţi, mărind totodată pofta de mâncare. Este recomandat ca adjuvant în bolile de plămâni, în reumatism şi gută. În unele zone ale ţării, troscotul, fiert cu cicoare în lapte, se bea de trei ori pe zi, înainte de mese, contra vătămăturii (herniei). Extern, ceaiul de troscot ajută la cicatrizarea rănilor, se foloseşte în băi contra reumatismului (ceai din tulpini) si în vindecarea hemoroizilor. Preparare şi administrare. Se administrează sub formă de infuzie 2 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă cloco¬tită: se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se ob¬ţine din 20 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3 linguri pe zi. Zone de creştere- Creşte pe terenuri virane, pe marginea drumurilor şi şanţurilor, în locuri cultivate. Preferă locuri bătătorite; se adaptează în general pe orice sol, chiar pe nisi¬puri şi soluri sărate. Este o plantă rezistentă la secetă; creşte în locuri luminate. Se întâlneşte în toate judeţele ţării, mai ales în zona de câmpie şi deal. Recoltarea se face în perioada de înflorire din lunile mai- septembrie, prin smulgerea plantelor. Se îndepărtează rădăcinile şi părţile inferioare lemnificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire în poduri sau pe hârtie.

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae)

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: panseluţe de câmp, albăstrele, barba împăratului, catifeluţe, cârligei pătaţi, guşa găinii, micşunele, piciorul caprei, tămâioară sălbatică, toporaş. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări—deosebiri. Cu aceleaşi proprietăţi terapeutice, împreună cu Viola tricolor se recoltează şi Viola arvensis Murr. Se deosebeşte de Viola tricolor prin forma frunzei, fiind mai alungit ovată decât la Viola tricolor; florile sunt ceva mai mici (până la 1,5 cm), cu corola mai scurtă decât caliciul, de culoare galbenă, fără variaţii mari de nuanţe între petale. Principii active: mucilagii, saponozide triterpemee, derivaţi şi esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale, un pigment galben de natură flavonoidică (violacvercetozida), sinonim cu rutozida, carotenoide (violaxantine), anlocianozide, violanina care prin hidroliză se dedublează în glucoza, ramnoză, acid paracumaric şi delfinidină, ulei volatil, vita¬mina C, tanin, beta caroten, gume etc. 

Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor triterpenice şi rutozidei, are proprietăţi diuretice şt expectorante, fluidifică secreţiile bronhice; are calităţi emoliente. Drenează bila, fiind un bun colagog. Are activitate depurativă (curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor), antialergică şi uşor laxativă: Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în tuse şi bron¬şită datorită saponozidelor aflate în plantă, care ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. Datorită rutozidei şi saponozidelor infuzia obţinută din această plantă cu proprietăţi diuretice şi depurative (cu¬răţă sângele de toxine) este întrebuinţată în eczeme, urticarii, coşuri, furunculoze, ca şi în dermatoze de natură artritică şi dermatozele frecvente la copii. Mai este folosită în consti- paţie şi în unele afecţiuni renale. In unele sate din ţară, planta se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac. Decoctul se lua pentru scurgeri albe. Extern constituie un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele. Sub formă de comprese ameliorează dermatozele şi tuberculoza pielii. Rădăcina de trei fraţi pătaţi se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii. Preparare şi administrare. Intern: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se obţine din 4 linguri de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 3-4 ore. Zone de creştere. Planta se dezvoltă în zona de deal (incepând de la 200-300 m) până la etajul subalpin, în lunci umede, la marginea pădurilor, prin fineţe montane, pe coaste şi printre stânci. Se întâlneşte frecvent în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Iaşi şi Prahova. Este zonată în cul¬tură în judeţele: Cluj, Sălaj, Suceava, Neamţ şi Prahova. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în perioada de în¬florire din lunile mai-iunie, tăindu-se în întregime cu coasa sau secera. După culegere şi separare de fructificaţii, frunze îngălbenite şi plante străine, se pune la uscat în strat subţire, la umbră. Întoarcerea se face cu grijă pentru a se evita fărâmiţarea.

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L., Trandafir de lună (Trandafir de Damasc), Rosa Damascena Mill. (fam. Rosaccae) În scopuri medicinale se folosesc petalele. Principii active: ulei volatil format din alcooli triterpenici alifatici şi stearoterpenici, geraniol, nerol, citroneloî. Mai conţin: taninuri, cianidină, derivaţi flavonici (cvercetina), cianozide, zaharuri, ceară, acid galic etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent. Extern: dezinfectant şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern uleiul volatil de trandafir este utilizat în practica farmaceutică ca aromatizant pentru diferite unguente, cerate, creme etc. 

Datorită taninurilor pe care le conţine, cu acţiune astringentă, ceaiul din petale de trandafir se recomandă în diareele cronice. În unele zone ale ţării, ceaiul din petale de trandafir se foloseşte contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept. Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă, iar petalele de trandafir fierte cu pelin, în apă, se foloseau în durerea de pântece şi de şale. Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. Extern se utilizează infuzia din petale uscate, sub formă de comprese pentru ochii obosiţi, în gargare, macerate în miere de albine, în tratamentul afecţiunilor bucale. Petalele de trandafir servesc la prepararea „mierii rozate" cu aplicaţie în unele iritaţii ale gurii la sugar şi copii mici. Din petalele de trandafir se prepară un oţet aromatic care sub formă de fricţiune contribuie la scăderea febrei în răceală.

 Notă. Petalele proaspăt culese servesc la extragerea uleiului de trandafir (uleiului de rose) folosit în industria parfumurilor şi în cosmetică. Preparare şi administrare. Intern, se administrează pentru diareele cronice, infuzia din 2 linguriţe de petale la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — aceeaşi formulă; se foloseşte pentru comprese şi spălături oculare (nu se îndulceşte). Pentru scăderea febrei în răceală — oţet aromatic: 100 g petale de trandafir se macerează timp de 5 zile cu un amestec de 100 g spirt şi 900 g oţet de vin. După trecerea acestui timp, lichidul se filtrează în sticle curate iar petalele se storc. Zone de creştere. În ţara noastră, creşte numai ca specie de cultură şi necesită terenuri expuse la soare. Specia este zonală mai ales în judeţele Timiş, Ilfov şi Constanţa. Recoltare. Se culeg petalele, cu începere din al treilea an de cultură definitivă. Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe timp frumos şi uscat. Adunarea petalelor se face cu mâna, în trăistuţe de pânză. Petalele se culeg fără caliciu, deoarece acesta conţine ulei foarte puţin şi de proasta calitate.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L. Medik. (fam. Cruciferae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: tăşculiţă, buruiană de friguri, pastele calului, punguţa popii, punguliţă, punguliţa păstorului. În scopuri medicinale este folosită planta. Principii active: alcaloizi, tiramină, colină, acetilcolină, substanţe tanante, rezine, cliozmină care se scindează în diezmetină şi rutinozidă, glucozide, derivaţi fenolici (hisopina), cantităţi mari de oxid de potasiu, acid protocatehic etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern are acţiune astringentă, vasodilatatoare coronariană, hemostatică, uterotonică, analgetică, reglează tensiunea arterială. Utilizări terapeutice. Intern, se foloseşte, datorită acţiunii hemostatice şi uterotonice, în hemoragii uterine, reglând fluxul menstrual şi calmând durerile abdominale cauzate de dismenoree. Pentru proprietăţile sale astringente (taninurilor), planta este utilizată în diaree, efectul fiind mărit prin amestec cu coada calului. Întrucât are proprietatea de a restabili presiunea sângelui atât în tensiunea scăzută, cât şi în cea ridicată, planta este recomandată în hipertensiune arterială, în ateroscleroză, boli de rinichi, ca şi în angină pectorală (dilată vasele coronare). 

Ceaiul din tulpinile florifere se ia contra frigurilor, după cum arată şi denumirea populară a acestei plante (buruiană de friguri) din unele zone ale ţării. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau zahăr. Pentru reglarea ciclului menstrual se recomandă infuzia din 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 4-5 linguri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr; 

Tratamentul începe cu 10 zile înaintea apariţiei ciclului menstrual. Altă formulă utilizată în hemoragii uterine şi dismenoree este infuzia din 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau zilnic câte 6-8 linguriţe, cu 6 zile înainte de apariţia ciclului menstrual. Pentru diaree se face un amestec de părţi egale din traista ciobanului şi coada calului. Din acest amestec se macerează 2 linguriţe cu 2 pahare de apă rece, timp de 8 ore, apoi se strecoară; peste plantele rămase în vas se pune un pahar cu apă clocotită şi se lasă 10-15 minute, apoi se strecoară; se amestecă ambele lichide şi se bea câte o jumătate de pahar pe zi, alternând cu o zi pauză. Zone de creştere. Este una din speciile de plante cele mai răspândite. Creşte în locuri însorite sau semiumbrite, pe soluri aride până la foarte umede; suportă chiar şi locuri intens bătătorite. În locurile bătătorite şi aride, plantele cresc mici, neramificate, cu frunzele rozetei subţiri şi sectate puternic, în locurile umede, cresc plante înalte, ramificate, cu frunze banale, groase şi întregi. Creşte pornind din zona de câmpie până în păşunile din etajul subalpin, adesea în masă, prin livezi, în culturi, pe marginea drumurilor, pe lângă ziduri, în toată ţara. Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană, de pre¬ferinţă în lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt mai rare. Plantele pot fi smulse după care se vor îndepărta rădăcinile sau cosite, dacă se găsesc în masă; în ultimul caz se obţine un produs mai slab, fără rozeta bazală. Uscarea se face la umbră.