Socul -Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae)

Socul — Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae) În scopuri medicinale se foloseşte floarea. 

Asemănări-deosebiri: Unele confuzii se pot face cu Sambucus racemosa L. (Socul roşu de munte) ce creşte în zona montană superioară. ' La Sambucus racemosa L. ramurile au măduva galbenă sau brună, în timp ce la Sambucus nigra L. este albă. La Sambucus racemosa L. florile sunt galben-verzui, grupate într-o inflorescenţă ovoidală; la Sambucus nigra L. acestea sunt albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă plană. La Sambucus racemosa L. fructele sunt roşii, la Sambucus nigra L. sunt negre. Florile la Sambucus nigra L. mai pot fi confundate cu cele de Sambucus ebulus L. (Boz). Acestea au staminele cu antere purpurii, la uscare negre, spre deosebire de Sambucus nigra L. care le are galbene. Principii active: rutozidă, ulei volatil, sambunigrozida, etilamine, izobutil şi izoamilamine, beta glicozizi ai acizilor cafeic şi ferulic, zabaruri, mucilagii, vitamina C etc

Acţiune farmacodinamică. Intern: au proprietăţi diuretice, laxative şi galactogoge. Provoacă transpiraţie (sudorific) abudentă, ajutând la scăderea temperaturii. Sub formă de extract slab alcoolic, florile de soc au proprietăţi antinevralgice. Extern: antiseptic. Utilizări terapeutice. Intern, ceaiul din flori de soc se ia contra tusei în afecţiunile aparatului respirator: răceală, gripă, bronşită, ca şi în constipaţie. Prin diureza pe care o produce se recomandă în reumatism, boli de rinichi şi de vezică. De asemenea ceaiul de flori de soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Având proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, se foloseşte ca medicament natural (ceaiul) în obezitate. Pentru aceleaşi motive este recomandat în consipaţiile de natură nervoasă. Extern, sub formă de băi sau cataplasme, este indicat în furunculoze, abcese, arsuri, flictene (colecţie circumscrisă de serozitate, de dimensiuni mai mari decât vezicula, care se formează la suprafaţa pielii), având proprietatea de a fluidifica puroiul, de a calma durerile, făcând să dea înapoi umflătura. Sub formă de băi fierbinţi se utilizează contra reumatismului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: 2 linguriţe de flori la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Laxativ — infuzie: 1-2 linguriţe la 200 ml apă clocotită; se ia seara la culcare. Extern — infuzie: cantitatea de flori se dublează; se întrebuinţează sub formă de băi sau cataplasme în furuncule, abcese, arsuri si umflături. Notă. Nu se utilizează florile proaspete; aplicate ca atare pe piele sau pe mucoase produc eriteme (roşeaţa pielii). Zone de creştere. Se întâlneşte în subarboretele pădurilor de deal si câmpie, în luminişuri şi la margini de păduri. Creşte de la câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în păduri, pe lângă garduri, în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa- Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vîlcea, Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea şi în Dobrogea. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, când 75% din flori sunt înflorite, începând din mai în regiunile su¬dice şi mai joase, continuând până în iunie în regiunile de deal şi mai nordice. Recoltarea se face pe timp frumos, după ce se ridică rouă, tăind cu foarfeca sau cuţitul întreaga inflorescenţă imediat de sub locul de ramificare. Acestea se pun la uscare la soare puternic, care le păstrează culoarea alb-crem, cu florile în sus, într-un singur strat pe rame acoperite cu hârtie. Prin uscarea cu tot pedunculul inflorescenţei se obţine un produs inferior. Pentru obţinerea unui produs superior, după 5-6 ore de uscare la soare (sau temperatură ridicată), florile sunt uscate dar pedunculii sunt încă moi şi se poate face separarea florilor prin simpla scuturare.

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae)

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae) În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: principii amare (sescviterpene de tip germacranolid): enicina, benedictina, artemisiifolina şi salonitenolidul. Mai conţine acizi graşi, fitosteroli şi glicozidele lor; mucilagii, taninuri, acizi rezinici, acid nicolinic şi amida acidului nicolinic, afla amircnol, acetat de alfa amirenol, acetat de multiflorenol, alcool cerilic, vitamina B i, un prin­cipiu antibiotic, săruri de potasiu, magneziu şi calciu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: Stimulează secreţiile gastrice. E tonic, amar, eupeptic utilizat în dispepsii. Datorită principiilor amare enicina şi benedictina, pro­duce o secreţie înceată, dar de lungă durată a sucului gas­tric, mărind pofta de mâncare. Este depurativ şi febrifug. Extern: antiseptic, trofic şi cicatrizant.. Utilizări terapeutice. Intern: în anorexie şi hipoaciditate gastrică, în tulburări digestive şi stări inflamatorii ale sto­macului, ca şi în bolile de ficat şi ale căilor respiratorii. Extern se foloseşte sub formă de prişniţe sau băi în arsuri (cicatrizant şi antiseptic), degeraturi sau diferite ulceraţii ale pielii.

 Notă. Datorită gustului amar se întrebuinţează în industria lichiorurilor. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr; se bea fracţionat cu o jumătate de oră înaintea mese­lor principale în decursul unei zile. Tinctura se prepară prin macerarea a 20 g plantă în 100 g alcool de 70°, timp de 7—8 zile. Se iau 40-50 picături, în pu­ţină apă sau vin, cu o jumătate de oră înainte de masă. Extern: infuzie. Cataplasme: 3 linguriţe plantă la 250 ml apă clocotită. Băi: 100 g produs uscat la 3 litri de apă clocotită; după 25-30 minute se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se lasă 15-20 minute. Sub formă de prişniţe sau băi se foloseşte în arsuri, dege­raturi şi diferite ulceraţii ale pielii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri diferite, mai ales pe cele umede şi cu un conţinut ridicat de calciu. Sub formă cultivată se întâlneşte în sudul judeţelor Pra­hova şi Buzău, ca şi în judeţul Ilfov. Recoltare. Este indicat ca recoltarea să se facă numai pe vreme frumoasă după ce s-a ridicat roua, cu secera sau coasa, de la înălţimea de 8-10 cm deasupra solului. Spre deosebire de numeroase plante medicinale si aro­matice Cnicus benedictus L. nu suportă uscarea la soare. O expunere mai mare de 2-3 ore la soare după recoltare, decolorează, deci depreciază grav produsul. Uscarea se face numai la umbră.

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae)

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae) Mai este cunoscut şi sub denumirea de spinul vânăt; în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Eryngium campestre şi Eryngium maritimum. Culoarea albăstruie carac- teristică este suficientă pentru a evita orice confuzie, celelalte două specii având culoarea verzui-deschis. 

Principii active: saponozide, printre care saniculasaponozida B care prin hidroliză pune în libertate glucoză şi saniculagenol A, eringium genol A B C D., barringtogenol G şi ringinol A.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponinelor pe care le conţine, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor. Tot datorită lor, are şi acţiune diuretică. Este folosită în special pentru activitatea expectorantă şi ca antispastic bronhic. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite şi tuse convulsivă. În multe zone ale ţării, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere este folosit contra tusei convulsive. 

De asemenea, decoctul ţinut în gură mai este folosit pentru durerile de dinţi, în parodontoză şi carii dentare. Datorită acţiunii diuretice, este utilizat în reteriţiile urinare. Scaiul vânăt asociat cu frunze de pătlagină şi cimbrişor aduce calmarea rapidă în tusea convulsivă şi în tusea provocată de bronşită. Extern, decoctul, sub formă de băi, este folosit în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermafitoze) de pe capul copiilor. 

Preparare şi administrare. Intern — decoct : 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă rece; se iau 3-4 linguri pe zi; se bea îndulcit cu miere de albine sau cu zahăr. Extern: aceeaşi formulă de preparare ca mai sus. Zone de creştere. Creşte în păşuni şi fâneţe, în locuri necul¬tivate ca: răzoare, pe marginea drumurilor şi căilor ferate. Vegetează pe soluri uşoare, nisipoase. Altitudinal merge din zona de câmpie până în cea de deal la 500-000 m. Se întâlneşte în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu şi în Banat. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în pe¬rioada înfloritului, în lunile iulie-august, tăindu-se de la bază, pentru a se obţine un produs cu frunzele bazale. Planta fiind ghimpoasă, este bine ca mâinile să fie protejate printr-o mănuşă groasă.

Săpunariţa - Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae)

Săpunariţa — Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: odogaci, ciulin roşu, săpunul calului, asudul calului, floarea călugărului, floare de săpun, flori albe, săpunul popii. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: saponozide triterpenice denumite global saporubină sau acid saporubinic. Prin hidroliză saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai impor¬tant se numeşte gipsogenol. Compuşii denumiţi saponozida A,B,C, D sunt glicozide ale gipsogenolului şi diferă între ele, prin catena glucidică. O altă saponozidă izolată din acest produs şi care a fost caracterizată este saponarozida, xilozida acidului gipsogenic. Mai conţine oze, gume şi lactozină, o holozidă care pune în libertate, prin hidroliză, galactoza.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponozidelor de natură triterpenică are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. În cantităţi bine dozate, sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop, are proprietăţi expectorante. Are activităţi colagoge, diuretice şi antihelmintice; elimină toxinele, din organism. Extern: antihelmintic şi cicatrizant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite, oxiurază, diskinezii biliare. Extern, sub formă de fiertură, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor. Sub formă de băi, ajută la distrugerea oxiurilor. 

Notă. În mod curent, aceste rădăcini se întrebuinţează la prepararea alviţei şi halvalei, precum şi în curăţatul hainelor. 

Preparare şi administrare. Intern — macerare: o linguriţă la 200 ml apă rece, se lasă 8 ore; se bea fracţionat în decursul unei zile. Extern, decoct — 2 linguriţe la 250 ml apă rece; se fierbe 30 minute. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru oxiuri se fac băi de şezut şi clisme. N o t ă. Nu se supradozează fiind toxică: rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită (tăiată în bucăţele mici), nu se pulverizează fiind iritantă pentru mucoasa nazală. Popular, acestei pulberi i se spune praf de strănutat. Zone de creştere. Se întâlneşte în locuri nisipoase însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele: Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în Deltă), Muntenia (judeţele: Ilfov, Dâmboviţa, Prahova). În culturi: judeţele Dolj, Ialomiţa şi Teleorman, precum şi în judeţele: Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava şi Tulcea. Recoltare. Rizomii cu rădăcini se pot recolta cu cazmaua în lunile aprilie şi mai, înainte de înflorire, când conţinutul în saponine este maxim, după care conţinutul în saponine scade până în luna noiembrie când începe din nou să crească. Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvântă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5-10 cm lungime, iar cele prea groase se despică. Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Salcâmul — Robinia pseudacacia L. (fam. Leguminosae) Cunoscut sub denumirea de: acaciu, băgrin, dafin, salcâm alb, salcâm. În scopuri medicinale se folosesc florile. Principii active: robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonoidică, ulei volatil etc.
 Acţiune farmacodinamică. Scade aciditatea gastrică; are acţiune antispastică. Utilizări terapeutice. În hiperaciditate, gastrite, pirosis (arsuri la stomac). Se mai utilizează cu efect colagog şi antispasmodic, precum şi în ulcer gastroduodenal. 
Ceaiul de flori de salcâm se mai ia pentru combaterea tusei, năduşelii şi a durerilor de piept. În răceli se mai foloseşte în amestec cu soc, roma-niţă şi alte plante. Extern. Florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.

 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Zone de creştere. Creşte pe soluri uşoare şi nisipuri nefixate. Se întâlneşte cultivat mai ales la sate, pe marginea drumurilor, în special în judeţele: Mehedinţi, Dolj şi Olt, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Satu Mare, Bihor, Arad şi Timiş. Recoltare. Inflorescenţele se recoltează în lunile mai-iunie, fie direct cu mâna de pe arbore (cu ajutorul scărilor), fie tăind crenguţele cu ajutorul unei foarfeci de pomi, făcându-se detaşarea inflorescenţelor, după care florile se strujesc.

Salcia -Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae)

Salcia — Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae) Este cunoscută sub numele de răchită albă. În scopuri medicinale se foloseşte coaja.
Principii active. O substanţă de natura glicozidică salicozidă, care, prin hidroliză, se dedublează în glucoză şi saligenină sau alcool salicilic; tanin de natură flavonică- salipurpozidul; derivaţi de natură flavonică sau heterozide. populozidă, Salirepozidă, piceosidă, ceară, rezine, oxalaţi etc.
 Acţiune farmacodinamică. Datorită salicozidei, care prin dedublare în organism dă acid salicilic; are acţiune antipiretică şi analgezică, fiind utilizată ca febrifug şi calmant al durerilor reumatismale. Este astringent, sudorific şi vaso- dilatator cutanat. Extern, are efect cicatrizant şi hemostatic.

 Utilizări terapeutice. Intern este întrebuinţat datorită proprietăţilor antinevralgice în tratamentul nevralgiilor, reumatismului şi gutei. Scade febra. Este folosită mult în răceli. Are proprietăţi sedative, nervine, combate insomnia, erotismul genital şi stările de tristeţe. În unele zone ale ţării, coaja de salcie era folosită sub formă de decoct contra frigurilor (se lua înainte de crize pe nemâncate). Extern: datorită taninului, are proprietăţi cieatrizante, coagulante şi hemostatice, folosindu-se sub formă de băi în ulceraţii ale pielii şi hemoroizi; de asemenea, sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului şi gurii. Pentru băi şi gargară decoctul se face mai concentrat.
Preparare şi administrare. Intern — decoct: 10 g coajă mărunţită cu 200 ml apă rece, se fierbe 20-30 minute, se iau 3-4 linguri pe zi. Extern — decoct: 15 g coajă mărunţită la 200 ml apă rece. Sub formă de comprese, băi şi băi de şezut.
Notă. Nu se depăşeşte doza prescrisă, deoarece se pot produce intoxicaţii. Zone de creştere. Planta este răspândită mai mult prin lunci şi zăvoaie, având cerinţe mari faţă de umiditatea solului, suportând chiar înmlăştinirea. Se găseşte răspândită în toată ţara, în zonele de luncă şi mlaştină, pe văile râurilor, cu deosebire în zona de câmpie. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare o reprezintă lunile martie-mai, când seva abundentă face ca desprinderea cojii să se facă uşor. La ramurile tinere de 2-3 ani se fac tăieturi circulare cu cuţitul la 10-20 cm, care se unesc printr-o tăietură în lung. La ramurile rupte se poate face cu uşurinţă şi simplu jupuire în fâşii.