Urzica moartă — Lamium album L. (fam. Labiatae)

Urzica moartă — Lamium album L. ('fam. Labiatae) -Planta este cunoscută şi sub denumirile: sugel-alb, ur- v ică creaţă. în scopuri medicinale se folosesc planta şi florile.

Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte specii de Lamium mult mai comune, cu floare roşie (in special Lamium purpureum L.. Lamium amplexicaule L., Lamium "laculatum L.) sau galbenă Galeobdolon luteum Huds), care au aceeaşi denumire populară de Urzică moartă. De aceea cînd vorbim de Lamium album este vorba de „Urzica moar­tă albă" aşa cum precizează denumirea ştiinţifică.

Se mai poate confunda cu:

-Ballota nigra L. (Cătuşe), plantă mai viguroasă, de pină la 1 m înălţime, cu frunze mici (2-5 cm) şi flori mărun­te; are corola pînă la 1 cm, faţă de 2 cm la Lamium album, rareori albă, mai adesea purpurie;

- Marrubium vulgare L. (Unguraş) care are flori albe ca la Lamium album, dar poate fi recunoscută uşor după părozitatea ce îi conferă o culoare generală alb-cenuşie.

Principii active: mucilagii, flavonoide, tanoizi, sapano- zide, glicozide, ulei volatil, săruri de potasiu etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Florile au acţiune emolientă, expectorantă şi astringentă. Planta, datorită conţinutului ridicat în tanin, este utilizată ca antidiareic. De asemenea creşte diureza şi are proprietăţi sedative.

Extern, are proprietăţi astringente.

Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de infuzie se în­trebuinţează, în special, în bolile aparatului genito-urinar: leucoree, dismenoree etc. şi în hipertrofia sau inflamaţia prostatei.

Urzica moartă este folosită pentru calmarea stărilor nervoase ale femeilor în timpul menopauzei.

în tulburările gastro-intestinale şi ale căilor respiratorii (bronşite), ceaiul de urzică moartă aduce o îmbunătăţire, avînd proprietăţi emoliente şi expectorante. De asemenea se recomandă în insomnii şi în diareele uşoare. în unele zone ale ţării, ceaiul de flori sau din tulpinile florifere de urzică moartă se lua în boli de piept, răceală, tuse şi tuse convulsivă ori se prepara cu conuri de molid un sirop şi acesta se dă­dea bolnavilor. Urzica fiartă în vin se dădea, dimineaţa, la amiază şi seara, bolnavilor de reumatism.

Extern, sub formă de băi, urzica moartă aduce ameliorări în abcese, tumori, varice, ulcere şi umflături datorită gutei.

Preparare şi administrare. Intern se administrează sub formă de infuzie: o jumătate de linguriţă de flori sau o lin­guriţă dc plantă mărunţită, la 250 ml apă clocotită; se lasă l0 minute; se strecoară, se îndulceşte cu zahăr şi se beau 2 iimiut'i pe zi.

Extern se foloseşte infuzia din 50 g de plată mărunţită In un litru de apă clocotită; după 15 minute, se strecoară, n Întrebuinţează în spălături vaginale, seara, înainte de culcare; de asemenea, se foloseşte în comprese, gargară, i li ime sau băi de şezut.

Zone de creştere. Planta creşte la umbră şi necesită lo­curi umede şi soluri uşoare, bogate în săruri minerale. Se tul Uneşte la marginea pădurilor sau în luminişuri, la umbra gardurilor, în tufărişuri, în întreaga ţară. Mai rar creşte în ( liupie şi mai abundentă în zona colinară pînă în cea sub- nlpină.

Este răspîndită în judeţele: Argeş, Prahova, Neamţ, Suceava etc.

Recoltare. Face parte din categoria plantelor cu cea mai lungă perioadă de recoltare, din martie pînă în septembrie, Intrucît înflorirea se face eşalonat. Recoltarea florilor se face pe timp uscat, după ce se ridică roua, prin ciupire, fără a fi strînsă între degete. Florile se pot obţine şi prin l ăierea tulpinilor şi detaşarea ulterioară a florilor.

Recoltarea părţii aeriene se face prin tăierea ei de sub ultimele frunze cu cuţitul sau prin cosire.

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae)

Urzica -Urtica dioica L. (fam. Urticaceae). In scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: substanţe de natură proteică, avînd un mare număr de aminoacizi, substanţe de natură glucidică, umine, steroli, cetone printre care metiJheptenona şi aceto- fenona, ulei volatil, substanţe grase, sitosteroH, acid formic, şi acetic, provitamina A, vitaminele C, BJ2 şi K, acid pan- totenic, acid folie, clorofilă, protoporfirină, coproporfirină, beta caroten, săruri de calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfaţi etc. Substanţele vezicante sunt: acidul formic, o enzimă şi o toxalbumină; prin uscare, ele se distrug, iar proprietatea vezicantă a urzicii dispare. 

Acţiune farmacodinamică. Creşte diureza (diuretic); are acţiune hemostatică, trofică emolientă şi expectorantă; activează circulaţia sîngeliu cu eliberare de histamme; elimină acidul uric; este astringentă şi antiseptică; antimicro- biană şi antidiareică; vitaminizantă şi hipoglicemiantă; acţiune d epuraţi vă şi galactogogă. Extern: stimulează refacerea ţesuturilor: are acţiune cicatrizantă- Utilizări terapeutice. Intern, sub formă de ceai, influenţează în bine bronşitele, iar în stări de avitaminoză (anemia de primăvară), o cură de urzici aduce o înviorare a întregului organism. 

Datorită substanţelor proteice şi vitaminelor este folosită ca aliment. !n unele zone ale ţării, ceaiul din frunze şi vîrfuri flori- fere, îndulcit cu miere de albine sau zahăr, se folosea contra tusei, năduşelii şi durerilor de piept. Decoctul din rădăcini şi frunze se lua la fuse cu sînge, liidropizie (reţinerea apei în ţesuturi) şi hemoragii. Decoctul frunzelor se lua de asemenea pentru greutate la inimă şi leşin. Sub formă de ceai, eu acţiune diuretică, frunzele de urzică sunt folosite în bolile de rinichi, dizolvînd nisipul din acest organ (calculoză renală) şi influenţînd favorabil combaterea reumatismului şi gutei, prin eliminarea clorurilor şi acidului uric.

 Datorită vitaminei K pe care o conţine, ceaiul de frunze de urzică are însuşirea de a opri hemoragiile, motiv pentru care se recomandă în menstruaţii abundente (hipermenoree) şi neregulate, hemoragii uterine după naştere etc. In diaree şi dizenterie are rolul de a micşora flora miero- biană care a provoca! afecţiunea, ducînd acţiunea pînă la vindecare. în diabetul zaharat, ceaiul de urzică în amestec cu frunze de dud, nuc şi teci de fasole, face să scadă zahărul din sînge. Prin diureza pe care o produce, contribuie la reducerea apei acumulate în ţesuturi. Ceaiul din frunze de urzică mai este utilizat în obezitate, anemie (datorită fierului ce-1 conţine) şi reumatism. Extern se recomandă în tratamentul hemoroizilor he- jnoragici-, a rănilor greu vindecabile, a ulcerului varicos şi în supuraţii. Iu vechime, bolnavii de reumatism erau bătuţi cu urzică pal recoltată, care le producea o activare a circulaţiei itiip lui cu eliberare de histamină. Sub formă de băi, frunzele şi rădăcina de urzică, impre- i nă cu rădăcina de brusture, se folosesc pentru întărirea uidacinii părului, combaterea seboreei si a măfreţei. Frunzele de urzică, asociate cu alto plante, mai sint fo- Imile în vaginită atrofieă. Preparare şi administrare. Intern se utilizează sub formă il< ceai dintr-o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Extern: 20 g frunze la 200 ml apă clocotită: se utilizea¬ză sub formă de băi şi comprese. In hemoroizi cu hemoragii se foloseşte infuzia din 20 g frunze de urzică, 20 g flori de coada şoricelului, 60 g coajă de cruşîn; din acest amestec se ia o lingură şi se opăreşte cu .' pahare apă clocotită; după 10 minute se strecoară; se bea IIe un pahar pînă la un pahar şi jumătate la culcare. Acest < eai ajută la tonificarea stomacului.

 Zone de creştere. Creşte pe lingă case, garduri, magazii, In locuri gunoite (in special de pe lingă stîne) cu mult azot, pe malul apelor şi în tăieturi de pădure. Se întîlneşte în întreaga ţară din zona de cîmpie pînă în zona alpină. Recoltarea frunzelor se face în lunile mai-iunie (Folium l'iticae) fie prin strujirea direct de pe plantă a acestora cu mina înfăşurată într-o mănuşă groasă sau cîrpă, pentru a te evita urticarea, fie prin cosirea părţii aeriene şi strujirea ulterioară, dar înainte de a se produce ofilirea plantei. După iei oltare, frunzele nu se vor ţine presate sau înghesuite în- trucît se încing şi se 5negresc. Uscarea se va face în strat subţire, la umbră, deoarece lumina le decolorează.

Unguraşul -Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae)

Unguraşul — Marrubium vulgare L. (fam. Labiatae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: bălţătură, ătuş- nică sălbatică, veronic. în scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Se deosebeşte de specia Marrubium peregrinam I. (cătuşnică sălbatică, gutniţă) prin următoarele: — forma frunzelor la Marrubium peregrinum (a) este oval-lanceolată, cu peţiol scurt de 0,5-1 cm (la Marrubium vulgare, (b) este aproape rotundă şi cu peţiol lung cît limbul); — florile sunt mai puţine în verticil la Marrubium pere- t:rium, pînă la 10, în timp ce la Marrubium vulgare găsim 20-50; — la Marrubium peregrinum caliciul este cu 5 dinţi erecţi, dintre care unul mai mare, în timp ce la Marrubium vulgare acesta este cu 8-10 răsfrînţi.  In plus, Marrubium peregrinum in stare proaspătă are miros neplăcut, gustul foarte slab amar, fad, acrişor, astringent. Principii active: substanţă amară — marubina sau maru- biina —, acid marubic, tanin, ulei volatil, mucilagii şi substanţe pectice, rezine şi ceruri, acid ursolic, substanţe grase, o saponozidă şi o glicozidă, un alcaloid, colină, vitamina C, săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Tonic amar pentru restabilirea poftei de mîncare (stomahic). Măreşte contracţiile veziculei biliare (colagog). Elimină secreţiile bronhice (expectorant) şi calmează stările de spasm (antispastic). Are acţiune astringentă; este un bun emolient. Sărurile de sodiu şi potasiu ale acidului marubic ii conferă plantei proprietăţi colere- tice, stimulînd secreţia biliară a ficatului. Datorită azotatului de potasiu şi colinei existente în această plantă, extractele obţinute au efecte pozitive în aritmia cardiacă (reglează ritmul cardiac). Ca febrifug (scade temperatura corpului), în special la persoanele care prezintă intoleranţă la chinină. Extern are acţiune cicatrizantă. Utilizări terapeutice. Intern se administrează in anorexie (lipsa poftei de mîncare) şi ca tonic amar pentru resta¬bilirea poftei de mîncare, eoiagog şi coleretic, în bolile de fi¬cat, prin creşterea secreţiei biliare şi a contracţiei veziculei biliare, ajută la decongestionarea ficatului. Contribuie la elimi¬narea secreţiilor bronhice, calmînd stările de spasm în tuşea convulsivă şi astm. Este utilizată în aritmia cardiacă întrucît reglează ritmul cardiac. Extern se utilizează sub formă de infuzie în unele boli de piele, cicatrizarea rănilor şi ulceraţii vechi. 

Preparare şi administrare. O linguriţă de plantă mărunţii a la 200 ml apă clocotită; se beau 3ceaiuri pe zi, pe stomacul gol. întrucit planta este foarte amară, se recomandă o infuzie mai concentrată: 2 linguri la o ceaşcă de apă clocotită; ic ia cîte o lingură, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Extern, sub formă de infuzie: 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cum prese. Zone de creştere. Planta este adaptată la condiţii aride; o rezistentă la secetă, vegetează în condiţii de lumină direc¬tă. Suportă solurile bătătorite. Este răspîndită în întreaga ţară, pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, p㬺uni degradate şi aride. Creşte abundent în zona stepică; judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila, în Dobrogea şi în judeţele Galaţi, Vaslui, Iaşi şi Botoşani. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada iunie-septembrie, cînd planta este înflorită. Recoltarea se face fie prin tăierea vîrfurilor tulpinale ale plantelor izolate, fie prin cosire, îndepărtîndu-se părţile groase lignificate ale tulpinii. Produsul recoltat se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri aerate.

Ţintaura -Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae)

Ţintaura — Contaurinm umbellatum Gilib. (fam. Gentianaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: fierea pămîntului, frigurică, potroacă, floarea de friguri sau seînteuţă de friguri. în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se pot face confuzii cu specia Si- lene armeria L. (Maliţea) (b) de care se deosebeşte prin aceea că tulpina este cilindrică (la Centaurium umbellatum (a) este în 4 muchii), frunza are o singură nervură (la Centaurium umbcUatum are 3-5 nervuri), floarea are corola din 5 petale libere, iar androceul cu 10 stamine (la Centaurium umbcUatum corola are 5 petale unite într-un tub şi androceu cu 5 stamine).

 Principii active: eritaurina sau eritaurozida, identică cu genţiopicrozida, principiu amar de natură glicozidică, eritro- centaurozida -un heterozid neamar, un alcaloid eritri- cina, rezine, acid oleanolic, eril rosterină, substanţe amare, gume, substanţe minerale.

Acţiune farmacodinamică. Datorită mai ales eritaurozidei, principiu amar de natură glicozidică, are proprietăţi stimulatoare ale secreţiilor gastro-intestinale. Este eupeptic amar şi tonic aperitiv (stomahic). Scade febra, de unde se trage şi denumirea populară „floarea de friguri". Măreşte contracţia veziculei biliare (colagog). Utilizări terapeutice. Ţintaura este folosită pentru mărirea poftei de mîncare (în anorexie) şi regenerarea sîngelui la cei anemici (datorită principiului amar). Fiind un bun înlocuitor al proprietăţilor arborelui de China, se recomandă ca antitermic, scăzînd febra. Este indicat în diskinezii biliare şi, în general, în bolile de ficat, ameliorînd durerile prin acţiunea coleretică (creşterea se- creţiei biliare). în unele zone ale ţării, tulpinile florifere de ţintaură (cintaură) se uscau, se sfărâmau şi praful rezultat se punea în apă, ţuică sau vin; după ce se macera, se bea de 3 ori pe zi, pentru gripă, febră şi friguri (malarie). 

De asemenea ţintaura împreună cu pelinul şi cătuşnica (iarba-mî- ţoi)— Ncpeta cataria L. era folosită pentru scăldaturi la copiii bolnavi de epilepsie. Extern se foloseşte sub formă de băi în diferite boli ale pielii. Preparare şi administrare. Intern se administrează sub formă de ceai — o linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; după 15-20 minute ceaiul se strecoară; se bea a treia parte din conţinutul total, cu o jumătate de oră îna¬intea meselor principale. Tinctură se obţine din 20 g plantă mărunţită în 100 g alcool de 70°; se lasă la macerat 7-8 zile; din tinctură obţinută se iau 30-40 picături cu apă îndulcită sau vin, înaintea meselor principale. 

 Sirop: 10 g plantă mărunţită in 300 ml apă clocotită, . IUKII i.r> minute, apoi se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr, im nci'st sii'op se beau 3 păhărele pe zi, înaintea meselor Pi un i palo; se recomandă mai ales la copii. - Vin: 60 g plantă mărunţită într-un litru de vin; se lasă i . macerat timp de 8 zile; se strecoară şi se îndulceşte cu Ido '200 g zahăr, se bea cîte un păhărel înaintea meselor prin- i ipule. /.nur de creştere. Creşte la lumină sau semiumbră. Are o i ii pindire mare in întreaga ţară, de la cîmpie şi pînă în zona uhalpină, în fineţe şi poieni umede, tufărişuri, la marginea pădurilor, mai abundentă spre zona de deal. Se întîlneşte frecvent în judeţele: Arad. Bihor, Bistriţa- !\a: aud, Garaş-Severin, Hunedoara, Timiş, Gorj, Mehedinţi. Vilcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Suceava şi Vrancea. Recoltare. Atunci cînd planta este înflorită se recoltează prin tăierea cu cuţitul sau foarfeca. Se recoltează întreaga parte aeriană a plantei. Se va evita recoltarea prin smulgere. Uscarea se va face cu precauţie, deoarece se decolorează uşor in condiţii necorespunzătoare (uscare lentă, în strat "ros), la umbră, în buchete de plante legate nu prea strîns la bază, atîrnate pe sîrme sau sfori ori întinse în strat subţire, pe rame, hîrtii, rogojini, în încăperi călduroase şi bine aerate.

Turiţa mare - Agrimonia eupatoria L

Turiţa mare — Agrimonia eupatoria L. (fam. Rosaceae ) Mai este cunoscută sub denumirile: turicioară, leuşteanul muntelui, coada racului sau gălbenare de germe. Principii active: tanin de natură catechică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, biperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C şi K, acid ursolic. 

Acţiune farmacodinamică. Stimulează contracţia veziculei biliare (colagog); lizează (topesc) calculii biliari. Are proprietăţi astringente antidiareice, datorită taninurilor. Datorită substanţelor amare pe care le conţine, excită secreţiile gastro-intestinale, mărind apetitul (anorexie). 

Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în calculoză biliară. În tulburările căilor biliare şi gastrointestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o decongestionare a ficatului. Prin taninul pe care-1 conţine şi deci a acţiunii astringente determinate de acesta, turiţa mare este utilizată în combaterea diareii. Este recomandata în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul cronic, articular şi muscular. De asemenea, dă bune rezultate în unele stări alergice manifestate prin urticarie (mâncărime). Extern, sub formă de băi, se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi ca şi în unele afecţiuni oculare. În unele zone ale ţării, planta plămădită în rachiu sau spirt se folosea la tăieturi pentru oprirea sângelui. Ceaiul preparat din părţile aeriene se mai lua ca fortifiant cardiac, în boli de ficat şi fiere şi boli de rinichi. Sub formă de gargară, ceaiul de turiţă-mare este utilizat în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii. Preparare şi administrare. Infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.

 Notă. Nu se supradozează, întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice. Zone de creştere. Creşte în locuri semiumbrite cu umiditate mare, din zona de câmpie până în cea montană (la 1 000 m) în luminişuri şi margini de păduri, în tufărişuri, margini de drumuri, livezi şi pajişti. Este răspândită în judeţele Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Argeş, Ilfov, Buzău, Mehedinţi, Vâlcea, Bacău, Neamţ şi Suceava. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează la începutul înfloririi, din luna iunie până în prima jumătate a lunii august. Se taie cu cuţitul sau secera întreaga parte nelemnificată. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerate.

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae)

Troscotul -Polygonum aviculare L. (fain. Polygonaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: hericică, sporiş, târsoacă, troscoţel sau troscovă. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: acid salicilic liber şi combinat, taninuri, pigmenţi de natură flavonoidică; avicularozida, respectiv mabinozida cvercetolului şi camferitrozida, care este o ramnozidă a camferolului; vitamina C, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivaţii antrachinonici, ulei volatil. 

Acţiune fannacodinamică. Hipotensiv (scade tensiunea) şi astringent — antidiareic.

Utilizări terapeutice. Intern — se foloseşte ca tonifiant şi astringent în combaterea diareei. Împreună cu coada calului, troscotul este utilizat ca remineralizant la anemici şi conva¬lescenţi, mărind totodată pofta de mâncare. Este recomandat ca adjuvant în bolile de plămâni, în reumatism şi gută. În unele zone ale ţării, troscotul, fiert cu cicoare în lapte, se bea de trei ori pe zi, înainte de mese, contra vătămăturii (herniei). Extern, ceaiul de troscot ajută la cicatrizarea rănilor, se foloseşte în băi contra reumatismului (ceai din tulpini) si în vindecarea hemoroizilor. Preparare şi administrare. Se administrează sub formă de infuzie 2 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă cloco¬tită: se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se ob¬ţine din 20 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3 linguri pe zi. Zone de creştere- Creşte pe terenuri virane, pe marginea drumurilor şi şanţurilor, în locuri cultivate. Preferă locuri bătătorite; se adaptează în general pe orice sol, chiar pe nisi¬puri şi soluri sărate. Este o plantă rezistentă la secetă; creşte în locuri luminate. Se întâlneşte în toate judeţele ţării, mai ales în zona de câmpie şi deal. Recoltarea se face în perioada de înflorire din lunile mai- septembrie, prin smulgerea plantelor. Se îndepărtează rădăcinile şi părţile inferioare lemnificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire în poduri sau pe hârtie.

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae)

Trei fraţi pătaţi — Viola tricolor L., Viola arvensis L. (fam. Violaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: panseluţe de câmp, albăstrele, barba împăratului, catifeluţe, cârligei pătaţi, guşa găinii, micşunele, piciorul caprei, tămâioară sălbatică, toporaş. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări—deosebiri. Cu aceleaşi proprietăţi terapeutice, împreună cu Viola tricolor se recoltează şi Viola arvensis Murr. Se deosebeşte de Viola tricolor prin forma frunzei, fiind mai alungit ovată decât la Viola tricolor; florile sunt ceva mai mici (până la 1,5 cm), cu corola mai scurtă decât caliciul, de culoare galbenă, fără variaţii mari de nuanţe între petale. Principii active: mucilagii, saponozide triterpemee, derivaţi şi esteri ai acidului metil salicilic, săruri minerale, un pigment galben de natură flavonoidică (violacvercetozida), sinonim cu rutozida, carotenoide (violaxantine), anlocianozide, violanina care prin hidroliză se dedublează în glucoza, ramnoză, acid paracumaric şi delfinidină, ulei volatil, vita¬mina C, tanin, beta caroten, gume etc. 

Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor triterpenice şi rutozidei, are proprietăţi diuretice şt expectorante, fluidifică secreţiile bronhice; are calităţi emoliente. Drenează bila, fiind un bun colagog. Are activitate depurativă (curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor), antialergică şi uşor laxativă: Utilizări terapeutice. Intern se utilizează în tuse şi bron¬şită datorită saponozidelor aflate în plantă, care ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. Datorită rutozidei şi saponozidelor infuzia obţinută din această plantă cu proprietăţi diuretice şi depurative (cu¬răţă sângele de toxine) este întrebuinţată în eczeme, urticarii, coşuri, furunculoze, ca şi în dermatoze de natură artritică şi dermatozele frecvente la copii. Mai este folosită în consti- paţie şi în unele afecţiuni renale. In unele sate din ţară, planta se fierbea cu prune uscate şi se lua contra durerilor de stomac. Decoctul se lua pentru scurgeri albe. Extern constituie un leac frecvent contra bubelor dulci şi a altor boli de piele. Sub formă de comprese ameliorează dermatozele şi tuberculoza pielii. Rădăcina de trei fraţi pătaţi se dădea copiilor mici s-o roadă, ca să le crească dinţii. Preparare şi administrare. Intern: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. O infuzie mai concentrată se obţine din 4 linguri de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 3-4 ore. Zone de creştere. Planta se dezvoltă în zona de deal (incepând de la 200-300 m) până la etajul subalpin, în lunci umede, la marginea pădurilor, prin fineţe montane, pe coaste şi printre stânci. Se întâlneşte frecvent în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Iaşi şi Prahova. Este zonată în cul¬tură în judeţele: Cluj, Sălaj, Suceava, Neamţ şi Prahova. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în perioada de în¬florire din lunile mai-iunie, tăindu-se în întregime cu coasa sau secera. După culegere şi separare de fructificaţii, frunze îngălbenite şi plante străine, se pune la uscat în strat subţire, la umbră. Întoarcerea se face cu grijă pentru a se evita fărâmiţarea.

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L

Trandafirul — Trandafir de dulceaţă — Rosa centifolia L., Trandafir de lună (Trandafir de Damasc), Rosa Damascena Mill. (fam. Rosaccae) În scopuri medicinale se folosesc petalele. Principii active: ulei volatil format din alcooli triterpenici alifatici şi stearoterpenici, geraniol, nerol, citroneloî. Mai conţin: taninuri, cianidină, derivaţi flavonici (cvercetina), cianozide, zaharuri, ceară, acid galic etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: antipiretic, antiinflamator, antiseptic, astringent. Extern: dezinfectant şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern uleiul volatil de trandafir este utilizat în practica farmaceutică ca aromatizant pentru diferite unguente, cerate, creme etc. 

Datorită taninurilor pe care le conţine, cu acţiune astringentă, ceaiul din petale de trandafir se recomandă în diareele cronice. În unele zone ale ţării, ceaiul din petale de trandafir se foloseşte contra răcelii, gripei, năduşelii şi a altor boli de piept. Apa de trandafir, cu apă de pelin, se lua pentru dureri de inimă, iar petalele de trandafir fierte cu pelin, în apă, se foloseau în durerea de pântece şi de şale. Dulceaţa din petale de trandafir se dădea celor bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu siminichie, ca laxativ. Extern se utilizează infuzia din petale uscate, sub formă de comprese pentru ochii obosiţi, în gargare, macerate în miere de albine, în tratamentul afecţiunilor bucale. Petalele de trandafir servesc la prepararea „mierii rozate" cu aplicaţie în unele iritaţii ale gurii la sugar şi copii mici. Din petalele de trandafir se prepară un oţet aromatic care sub formă de fricţiune contribuie la scăderea febrei în răceală.

 Notă. Petalele proaspăt culese servesc la extragerea uleiului de trandafir (uleiului de rose) folosit în industria parfumurilor şi în cosmetică. Preparare şi administrare. Intern, se administrează pentru diareele cronice, infuzia din 2 linguriţe de petale la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — aceeaşi formulă; se foloseşte pentru comprese şi spălături oculare (nu se îndulceşte). Pentru scăderea febrei în răceală — oţet aromatic: 100 g petale de trandafir se macerează timp de 5 zile cu un amestec de 100 g spirt şi 900 g oţet de vin. După trecerea acestui timp, lichidul se filtrează în sticle curate iar petalele se storc. Zone de creştere. În ţara noastră, creşte numai ca specie de cultură şi necesită terenuri expuse la soare. Specia este zonală mai ales în judeţele Timiş, Ilfov şi Constanţa. Recoltare. Se culeg petalele, cu începere din al treilea an de cultură definitivă. Recoltarea se face după ce s-a ridicat roua şi numai pe timp frumos şi uscat. Adunarea petalelor se face cu mâna, în trăistuţe de pânză. Petalele se culeg fără caliciu, deoarece acesta conţine ulei foarte puţin şi de proasta calitate.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L.

Traista ciobanului — Capsella bursa pastoris L. Medik. (fam. Cruciferae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: tăşculiţă, buruiană de friguri, pastele calului, punguţa popii, punguliţă, punguliţa păstorului. În scopuri medicinale este folosită planta. Principii active: alcaloizi, tiramină, colină, acetilcolină, substanţe tanante, rezine, cliozmină care se scindează în diezmetină şi rutinozidă, glucozide, derivaţi fenolici (hisopina), cantităţi mari de oxid de potasiu, acid protocatehic etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern are acţiune astringentă, vasodilatatoare coronariană, hemostatică, uterotonică, analgetică, reglează tensiunea arterială. Utilizări terapeutice. Intern, se foloseşte, datorită acţiunii hemostatice şi uterotonice, în hemoragii uterine, reglând fluxul menstrual şi calmând durerile abdominale cauzate de dismenoree. Pentru proprietăţile sale astringente (taninurilor), planta este utilizată în diaree, efectul fiind mărit prin amestec cu coada calului. Întrucât are proprietatea de a restabili presiunea sângelui atât în tensiunea scăzută, cât şi în cea ridicată, planta este recomandată în hipertensiune arterială, în ateroscleroză, boli de rinichi, ca şi în angină pectorală (dilată vasele coronare). 

Ceaiul din tulpinile florifere se ia contra frigurilor, după cum arată şi denumirea populară a acestei plante (buruiană de friguri) din unele zone ale ţării. Preparare şi administrare. Intern se foloseşte sub formă de infuzie: o linguriţă de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau zahăr. Pentru reglarea ciclului menstrual se recomandă infuzia din 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 4-5 linguri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr; 

Tratamentul începe cu 10 zile înaintea apariţiei ciclului menstrual. Altă formulă utilizată în hemoragii uterine şi dismenoree este infuzia din 3 linguriţe de plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau zilnic câte 6-8 linguriţe, cu 6 zile înainte de apariţia ciclului menstrual. Pentru diaree se face un amestec de părţi egale din traista ciobanului şi coada calului. Din acest amestec se macerează 2 linguriţe cu 2 pahare de apă rece, timp de 8 ore, apoi se strecoară; peste plantele rămase în vas se pune un pahar cu apă clocotită şi se lasă 10-15 minute, apoi se strecoară; se amestecă ambele lichide şi se bea câte o jumătate de pahar pe zi, alternând cu o zi pauză. Zone de creştere. Este una din speciile de plante cele mai răspândite. Creşte în locuri însorite sau semiumbrite, pe soluri aride până la foarte umede; suportă chiar şi locuri intens bătătorite. În locurile bătătorite şi aride, plantele cresc mici, neramificate, cu frunzele rozetei subţiri şi sectate puternic, în locurile umede, cresc plante înalte, ramificate, cu frunze banale, groase şi întregi. Creşte pornind din zona de câmpie până în păşunile din etajul subalpin, adesea în masă, prin livezi, în culturi, pe marginea drumurilor, pe lângă ziduri, în toată ţara. Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană, de pre¬ferinţă în lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt mai rare. Plantele pot fi smulse după care se vor îndepărta rădăcinile sau cosite, dacă se găsesc în masă; în ultimul caz se obţine un produs mai slab, fără rozeta bazală. Uscarea se face la umbră.

Teiul -tei cu frunza mare (tei mare) -Tilia platyphyllos

Teiul — tei cu frunza mare (tei mare) — Tilia platyphyllos scop., tei roşu (tei pădureţ, tei pucios) — Tilia cordata Mill., tei alb (tei argintiu) — Tilia tomentosa Moench (fam. Tiliaceae) 

În scopuri medicinale se utilizează floarea. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid poliuronic, hexoză şi metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză şi ramnoză; ulei volatil; flavonoide: cvercetrină, izocvercetrină, rutozidă, tilirozidă, gume, tanin, zahăr, colină şi acetilcolină. În uleiul volatil se găseşte un alcool alifatic sescviterpenic — farnesolul — care imprimă florilor de tei mirosul caracteristic.

 Acţiune farmacodinamică: Intern, acţiune sudorifică, antitermică, emolientă, expectorantă şi sedativă. Extern: calmant general, sub formă de băi şi decongestiv. Utilizări terapeutice. Intern, datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, fîorile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produc o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronhice. Asociate cu muşeţel şi mentă, florile de tei uşurează digestia şi tonifică stomacul. Extern, fiind un calmant general şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi în liniştirea copiilor ner¬voşi şi bolnavilor de tuse convulsivă. 

De asemenea, ceaiul din flori de tei, la care se adaugă bicarbonat de sodiu, este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcă¬nelor, ţinându-se pe ochi timp de 10-15 minute. Preparare şi administrare. Intern — se utilizează sub formă de infuzie: o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Extern, pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită, la care se adaugă 5 g (o jumătate linguriţă) de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie din 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se stă în cadă 15-20 minute. Zone de creştere. Teiul roşu este cel mai răspândit în ţara noastră. Creşte bine pe solurile brune sau brun-roşcate, cu textură nisipo-lutoasă până la lutoasă; este o specie de semi- umbră. Altitudinal se întâlneşte în zona de deal la 500-600 m, de preferinţă fie în amestecuri, fie în arborete pure, mai rar în păduri din câmpie şi montane. Creşte frecvent mai ales în judeţele Arad, Caraş-Severin, Maramureş, Timiş, Argeş, Prahova, Bacău, Neamţ şi Suceava. Teiul alb are pretenţii mai ridicate faţă de temperatură. Este destul de rezistent la secetă. Vegetează bine pe soluri fertile revene. Altitudinal se cantonează cel mai jos dintre toate speciile de tei, în pădurile de câmpie, cu deosebire în sudul şi estul ţării. În Dobrogea, în pădurile de la poalele munţilor Măcinului, devine specia invadantă. Răspândirea cea mai mare o are în judeţele: Tulcea, Vaslui, Iaşi şi Buzău; se mai întâl¬neşte frecvent şi în Alba, Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Ilfov, precum şi în N-E ţării. Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină. Se întâlneşte în limita dintre câmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabile. Toate speciile se cultivă — dat fiind portul lor frumos şi mai ales mirosul plăcut din timpul înfloririi datorat unor glande nectarifere din floare —şi în localităţi, pe marginea şoselelor, în parcuri, grădini şi curţi. Recoltare. Florile de Tilia platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi Tilia corelata (Tei pucios) formează împreună produsul Flores Tiliae officinalis şi se culeg — primele la înce¬putul lui iunie, celelalte după circa două săptămîni, la înce¬putul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc. Florile de Tilia tomentosa se culeg, cel mai tîrziu, la înce¬putul lui iulie, cu sau fără bractee, fără a se amesteca cu cele ale celorlalte două specii. Recoltarea se face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, folosindu-se foarfeci de pomi cu coada lungă. Se recoltează floare cu floare sau vârfuri mici de crenguţe, fără să se afecteze ramurile mari. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri cu curent puternic. Se evită uscarea lentă întrucât produsul se brunifică uşor.

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae)

Tătăneasa — Symphytum officinale L. (fam. Boraginaceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarba lui Tatin, iarbă băloasă. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: ulei volatil, alantoină, mucilagii, sub¬stanţe de natură glicozidică; consolidină şi consolicină, tanin, colină, asparagină, gumirezine, zaharuri, amidon, cantităţi mici de alcaloizi — simfitocinoglosină, coniferină, substanţe minerale etc. Acţiune farmacodinamică: Intern, datorită alantoinei, principiul activ de bază, rădăcinile de tătăneasă au acţiune antiinflamatoare si hemostatică.

De asemenea este folosită ca astringent — antidiareică şi antidizenterică. Are proprietăţi emoliente şi expectorante. Este un bun cicatrizant şi hemostatic. I s-au recunoscut de asemenea proprietăţi antimilotice. Extern are efect decongestiv, astringent şi cicatrizant. Utilizări terapeutice. Intern, datorită proprietăţilor emoliente şi expectorante, rădăcina de tătăneasă este utilizată în afecţiuni respiratorii, bronşite şi tuse. Această proprietate este mărită dacă este folosită împreună cu alte plante ca: pătlagină, tei, nalbă. Datorită proprietăţilor hemostatice, calmante şi cicatrizante, tătăneasa este folosită în tratamentul plăgilor, scrântiturilor şi fracturilor, ca şi în ulcerul stomacal şi diaree (acţiunea astringentă a tarinului). Pentru aceleaşi proprietăţi este utilizată ca antidizenteric.

Acţiunea antimitotică a alantoinei face ca rădăcina de tătăneasă să fie utilizată cu rezultate bune în oprirea dezvoltării tumorilor. Extern. În medicina populară, tătăneasa a fost conside¬rată ca fiind una din cele mai importante plante medicinale. Aproape peste tot se folosea, în legături, pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor. În unele zone ale ţării, pentru fracturi de mâini şi picioare, rădăcina se spăla, se tăia în bucăţele mici, se punea într-o oală cu apă şi se fierbea până scădea la jumătate. Apoi, se amesteca cu făină de orz, se întindea pe o petică, care să cuprindă toată fractura, se stropea cu spirt şi se lega, după ce se îndreptau oasele la loc. Se înfăşură apoi cu cârpe curate, peste care se puneau lopăţelele de lemn, care fixau mâna sau piciorul rupt. Legătura se ţinea 48 de ore, udându-se cu spirt. Se schimba până se vindeca fractura. Sub formă de prişniţe şi băi este frecvent utilizată ca cicatrizant şi decongestiv în arsuri, inflamaţii ale încheietu¬rilor, hemoroizi şi ulcere varicoase. Cataplasmele cu decoct de tătăneasă reduc temperatura locală, atenuează durerile şi fac să dea înapoi procesele inflamatorii. Asociată cu alte plante ce conţin azulen, ca: muşeţel, coada şoricelului şi pelin, se poate folosi sub formă de gargară în abcesele dentare şi alte inflamaţii bucale. 

Preparare şi administrare. Intern — sub formă de decoct: o linguriţă de rădăcină mărunţită la 250 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern, decoct, cantitatea de rădăcină se dublează: se utilizează sub formă de comprese, băi, băi de şezut şi clisme. Zone de creştere. Planta creşte pe locuri deschise. Vegetează mai ales pe soluri grele, argiloase, cu apă stagnantă. Se întâlneşte de la câmpie până în zona montană inferioară, în buruienişurile de pe marginea apelor, prin şanţuri, în locuri băltite, zăvoaie, lunci, în întreaga ţară; apare uneori ca buruiană de culturi. Recoltare. Rădăcina se recoltează primăvara din martie până la începutul lui mai sau toamna de la sfârşitul lui sep¬tembrie până la primele îngheţuri. Recoltarea se face cu sapa sau cazmaua.

Talpa gastei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae)

Talpa gâştei — Leonurus cardiaca L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: cione, coada leului, creasta cocoşului, iarbă flocoasă, somnişor. În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Chaiturus marrubiastrum L. Rehb. (b) (coada mâţei) care are frunzele eliptice, fără cei 5 lobi caracteristici care dau forma de „talpa gâştei". 

De asemenea corola nu are inel păros la interior ca la Leonurus cardiaca L. (a) şi are lobul inferior mai lung, la Leonurus acesta este mai scurt. Principii active: alcaloizi (leonurocardina sau stachidrina), substanţe glicozidice între care lieterozizi cardiotonici, cu acţiune similară strofantidinei, care prin hidroliză dau: ramnoză, un aglicon, glicozide amare cu structură sterolică, un glicozid amar (leonurină); tanoizi, ulei volatil, saponozide, rezine, vitaminele A, C şi E, acizi organici, substanţe minerale.  

Acţiune farmacodinamică. Intern are proprietăţi asemănătoare valerianei, dar de 3 ori mai puternice. Este sedativ puternic al sistemului nervos central şi cardiac hipotensiv. Extern: cicatrizant şi antiinflamator. Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în stări depresive nervoase, distonii neurovegetative (dereglare funcţională a sistemului nervos vegetativ). Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii de origine nervoasă, tulburări de menopauză (climacterium), liniştirea stărilor de sufocaţie în astm, pentru reglarea presiunii sângelui, făcând să scadă tensiunea arterială (în hipertensiune arterială). Se recomandă în toate stările în care organele sunt antrenate de o excitaţie nervoasă. Are acţiune stomahică (care favorizează digestia), datorită principiului amar. În anumite stări nervoase urmate de balonarea stomacului, ceaiul se recomandă dmtr-un amestec de talpa-gâştei, chimion, valeriană şi fenicul. Ceaiul din frunze, în amestec cu odolean se ia contra tensiunii mărite. Extern, în unele zone ale ţării, pentru dureri de spate, se pisează planta şi se amestecă cu unsoare (grăsime animală sau vegetală), cu care se fricţionează bolnavul.

 Preparare şi administrare. Intern — sub formă de infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. Pentru stări nervoase cu balonarea stomacului — infuzie: 20 g talpa gâştei, 20 g chimion, 20 g valeriană, 20 g fenicul, se amestecă; se infuzează o lingură din amestec cu o ceaşcă de apă. După 15 minute, ceaiul se strecoară şi se îndul¬ceşte cu zahăr. Se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Tinctura: 20 g plantă mărunţită la 100 g alcool de 70° care se macerează timp de 7-8 zile. Se iau 20-40 picături de 2-3 ori pe zi.  Extern se foloseşte infuzia din 25 g plantă la 200 ml apă clocotită. Se utilizează sub formă de comprese şi băi. Decoct: 50 g plantă mărunţită la 1 litru de apă: se foloseşte sub formă de cataplasme la reducerea umflăturilor şi cicatrizarea rănilor. Zone de creştere. Vegetează în buruienile de pe marginea drumurilor şi căilor ferate, la marginea pădurilor sau în locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal — până Ia 500-600 m. Creşte în judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Maramureş, Timiş, Argeş, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Botoşani, Iaşi. Neamţ, Suceava, Vaslui. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează din iunie până la începutul lui august, când fructificarea devine abundentă, iar caliciul care persistă — spinos. Întrucât tulpina se lignifică spre bază, se taie cu foarfeca sau cuţitul doar vârful înflorit (circa 25 cm) şi ramurile, fără să depăşească 5 mm în diametru.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L.

Sunătoarea- Hypericum perforatum L. (fam. Hlypericaceae) Mai este cunoscută sub denumirea de pojarniţă.În scopuri medicinale se foloseşte planta. 

Asemănări-deosebiri: Hypericum perforatum. L. (a) poate fi confundată cu alte specii de Hypericum neutilizate în terapeutică. Hypericum elegans (b) are ca şi Hypericum perforatum atât puncte transparente cât şi puncte negre, dar forma frunzei este lanceolată, iar tulpina are 4 muchii (la Hypericum perforatum doar 2). Hypericum maculatum (c) are numai puncte negre, nu şi transparente. Hypericum hirsutum (d) are frunze păroase, în timp ce la Hypericum perforatum sunt glabre. 

 Principii active: ulei volatil, care conţine alfa pinen şi carburi sescviterpenice; derivaţi polifenolici: o flavonoidă — hiperozidă (galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetoi, acid cafeic şi clorogenic; tanin de natură eatehică, hipericina (roşul de Hypericum), colină, carotenoide, saponine, acizii ascorbic, nicotinic şi valerianic; săruri minerale. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită uleiului volatil, hipericinei şi taninului, are acţiune antiseptică, astringentă şi cicatrizantă. Diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi intestinale ca şi tulburările motilităţii căilor biliare. Datorită derivaţilor polifenolici, are acţiune antispastică. Împiedică infiltrarea grasă a ficatului; împiedică degenerarea celulei hepatice. Are acţiune antibiotică şi antidiareică.

 Extern: trofic şi calmant; dezinfectant şi cicatrizant şi antiinflamator gingival. Utilizări terapeutice. Intern: în hepatite şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite şi ulcer gastric. În unele zone ale ţării, ceaiul din tulpinile florifere se ia contra tusei, năduşelii, răcelii, durerilor de stomac, în boli de ficat, de rinichi şi dureri de mitră; de asemenea, ca stimulent, pentru curăţirea sângelui. Extern, sub formă de băi şi cataplasme, are proprietatea de a calma durerile, cicatriza rănile, folosindu-se mai ales în arsuri. Sub formă de gargară se recomandă în inflamăţiile gingiilor şi durerile de dinţi. În unele zone ale ţării, din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură, se obţine „untul de sunătoare", folosit în tăieturi, răni, bube, plescăită (eczemă), lumbago, arsuri etc. Din sunătoare se prepară un ulei care serveşte ca pansament în arsuri. Compresele cu ceai de sunătoare au acţiune stimulatoare în tenurile uscate şi îmbătrînite. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau trei ceaiuri pe zi.

 Extern — infuzie: Cantitatea de plantă se dublează. Se utilizează sub formă de băi, cataplasme şi gargară. Pentru arsuri se foloseşte uleiul de sunătoare: 20 g sună¬toare uscată se umezesc cu 20 g alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui. Amestecul se ţine 3 ore pe baia de apă fierbinte, agitându-se din când în când. După 2-3 zile de repaus, se strecoară printr-o pânză şi se stoarce. După o şedere de o zi, se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată; se păstrează la răcoare şi întuneric. 

Zone de creştere. Altitudinal se întinde din câmpie şi până în zona subalpină (mai abundentă în zona deluroasă), cu deosebire în fineţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure. Creşte în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava şi Tulcea. Se poate întâlni sub formă de cultură şi în celelalte judeţe ale ţării. Recoltarea se face de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor, în lunile iunie-august. Se recoltează partea aeriană nelignificată, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca.

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae)

Sulfina — Melilotus officinalis L. Medik. (fam. Leguminosae) Planta este cunoscută şi sub denumirile: iarbă de piatră, molotru galben, sulcină, trifoi mare, sufulf, sufulg. În scopuri medicinale se folosesc florile. Asemănări-deosebiri. Uneori se poate confunda cu Melilotus albus Medik., la care, aşa după cum arată şi numele, florile sunt albe. Principii active: prin dedublarea melilotozidului se formează glucoză şi acid cumaric. Mai conţin: cumarină, care imprimă mirosul specific plantei uscate, melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, substanţe de natură flavonoidică, rezine, săruri minerale etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern: vasodilatator periferic, măreşte permeabilitatea vasculară, regenerează celula hepatică, scade tensiunea arterială; astringent şi aromatizant. Florile de sulfină se folosesc ca sedativ, expectorant, bipotensiv şi diuretic. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (băi). Utilizări terapeutice. Intern: în astm bronhie, bronşite, hipertensiune arterială, hepatită cronică, afecţiuni renale. Se utilizează ca expectorant şi emolient în tulburări gastro- intestinale şi în bolile aparatului respirator. Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor periferice, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială. În unele zone ale ţării, ceaiul de flori se ia în boli neuropsihice şi insomnii. Extern: se utilizează ca antiseptic în bolile de ochi, sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, afte, laringite, în reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros etc. Notă. Florile de sulfină şi levănţică se pun între haine şi rufe pentru a transmite un miros plăcut şi a alunga moliile. Preparare şi administrare. Intern —- infuzie; o linguriţă de flori la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern — infuzie. Cantitatea de plantă se dublează. Această infuzie se foloseşte în comprese, instilaţii pentru ochi, spălături şi gargară.  Pentru băi: infuzie din 100 g plantă uscată la 2 litri de apă; lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care tre¬buie să aibă temperatura de 37°C; se stă în cadă 15 — 20 mi¬nute. Zone de creştere. Vegetează pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creşte din câmpie până la 1 200-1 400 m, cu deosebire însă la altitudini medii. Creşte prin fineţe, semănături, coaste pietroase, pe marginea drumurilor şi căilor ferate, în toate judeţele ţării. Recoltare. Are loc în timpul înfloririi plantei. Se strujesc inflorescenţele de pe tulpini, fără frunze, la subsuoara cărora se află. Dacă se strujesc numai florile, fără axul inflorescenţei, produsul este mai valoros.

Stejarul -Quercus robur L

Ştejarul — Quercus robur L., Quercus petraea (Matt) Liebl, Quercus sessiliflora Salisb. (fam. Fagaceae) În scopuri medicinale se foloseşte coaja. Principii active. Acid cvercitanic, catechine, acid elagic, acid galic, substanţe de natură triterpenică: friadelinol, acid nictanic. acid roburic, cvercetină; acizi cinamomici şi derivaţi flavonoidici, substanţe pectice şi rezinoase, zaharuri, oxalat de calciu, taninuri etc. Acţiune farmacodinamică. Intern, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbiene, se foloseşte în deranjamentul stomacal. Prin acţiunea de precipitare a proteinelor, are acţiune astringentă, hemostatică şi antisep¬tică. Extern: astringent, cicatrizant şi dezinfectant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în enterite, melene şi metroragii. Sub formă de fiertură (decoct) se întrebuinţează în combaterea diareii, având proprietăţi antitoxice şi antiseptice asupra florei microbicne care a produs deranjamentul stomacal. Extern: în hemoroizi, fistule anale, leucoree, faringite, gingivite, arsuri, degeraturi, transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor, plăgi care supurează; în gargarisme pentru ameliorarea stomatitelor. În unele zone ale ţării, coaja de stejar (cu conţinut bogat în taninuri) se fierbea cu piatra acră (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu — sau alaun), iar decoctul obţinut se ţinea în gură contra durerilor de gură; macerată în oţet, la care se adăuga şi alaun, se folosea în gingivite. Contra durerilor de măsele se mai folosea şi zeama de coajă de stejar, cu coajă de pă¬dureţ, putregai de răchită şi piatră acră. 

N o t ă. Datorită taninului se foloseşte ca antidot în intoxicaţii cu alcaloizi, săruri metalice toxice, plumb, eupru, staniu etc.

 Preparare şi administrare. Intern -decoct: 2 linguriţe la 200 ml apă rece; se fierbe 20-30 minute; se beau 2 ceaiuri pe zi. Dintr-o linguriţă de ghindă prăjită şi măcinată se prepară o cafea care reglează scaunul în diaree; se bea dimineaţa pe stomacul gol o ceşcuţă, neîndulcită. 

Extern — decoct: 3 linguriţe la 200 ml apă rece. Se utilizează sub formă de gargară, comprese, băi de şezut, spălături vaginale şi băi în diferite boli de piele. 

Zone de creştere. Este foarte răspândit, ocupând 21 % din suprafaţa pădurilor noastre. Se întâlneşte în toată ţara începând din zona de câmpie şi până în zona dealurilor sau chiar montană inferioară. Recoltare. Perioada optimă de recoltare este martie-aprilie, când scoarţa se desprinde uşor datorită începerii circulaţiei sevei. Se recoltează numai scoarţa netedă a ramurilor de 3-5 ani, cu grosimea până la 10 cm. Cu cuţitul se fac tăieturi inelare la distanţe de 10-30 cm care se unesc apoi printr-o tăietură în lung; se desprind astfel fragmente în formă de tub.

Sovarvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae)

Şovârvul — Origanum vulgare L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută sub denumirile: dost, broască, milot. În scopuri medicinale se foloseşte planta.

 Principii active: ulei volatil bogat în timol şi carvacrol, dar mai conţine cimol, origanen, dipenten, selinen, alfa terpiaen şi alte terpene; tanoizi formaţi din acid cafeic şi depsidele lor, acid ursolic, substanţe amare etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern, datorită componentelor din uleiul-volatil, are acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi în special asupra centrilor respiraţiei. Datorită substanţelor amare şi tanoizilor are o acţiune tonic-amară şi uşor astringentă, carminativă. Produce o uşoară bronho-dilataţie, fluidifică secreţiile bronhice şi ajută Ia expectoraţie. Extern: acţiune antiseptică. Utilizări terapeutice: Intern: în găsirile hipoacide, tuse convulsivă, traheite, bronşite, astm bronhie.

Datorită principiului amar pe care-1 conţine, cât şi a uleiului volatil, şovârvul esle întrebuinţat în bolile de stomac şi pentru a mări pofta de mâncare mai ales acolo unde se constată o diminuare a sucului gastric (hipoaciditate). Extern se foloseşte ca antiseptic, sub formă de băi aromatice sau comprese (prişniţe) în diferite boli de piele. În unele zone ale ţării, ceaiul de floare de şovârv se folo¬eşte pentru calmarea durerilor de dinţi şi pentru înlăturarea mirosului greu al gurii.

Preparare şi adminstrare. Intern — infuzie: 15 g plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; pentru afecţiuni stomacale se iau 3-4 linguri pe zi, înainte de masă. Pentru celelalte afecţiuni: o linguriţă plantă mărunţită la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Pentru uşurarea expectoraţiei: infuzie dintr-un amestec de 10 g şovârv, 20 g frunze de podbal şi 20 g rădăcină de nalbă, se iau 2 linguriţe, care se opăresc cu un pahar de apă clocotită. După 15-20 minute, infuzia se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr şi se bea câte un sfert de pahar de 3-4 ori pe zi. Zone de creştere. Planta este răspândită în flora spontană, din câmpie până în zona subalpină. Se întâlneşte la margini de păduri, tufărişuri, pe marginea drumurilor, în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Gorj şi Vâlcea, Buzău şi Ilfov, Bacău, Neamţ, Suceava şi Vaslui. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare este cuprinsă între lunile iulie-august când planta este înflorită; se va face după ce se ridică rouă. Se taie cu secera sau cuţitul partea aeriană de la locul de ramificare, astfel ca produsul să aibă lungimea de 20 cm fără părţi lignificate.

Socul -Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae)

Socul — Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae) În scopuri medicinale se foloseşte floarea. 

Asemănări-deosebiri: Unele confuzii se pot face cu Sambucus racemosa L. (Socul roşu de munte) ce creşte în zona montană superioară. ' La Sambucus racemosa L. ramurile au măduva galbenă sau brună, în timp ce la Sambucus nigra L. este albă. La Sambucus racemosa L. florile sunt galben-verzui, grupate într-o inflorescenţă ovoidală; la Sambucus nigra L. acestea sunt albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă plană. La Sambucus racemosa L. fructele sunt roşii, la Sambucus nigra L. sunt negre. Florile la Sambucus nigra L. mai pot fi confundate cu cele de Sambucus ebulus L. (Boz). Acestea au staminele cu antere purpurii, la uscare negre, spre deosebire de Sambucus nigra L. care le are galbene. Principii active: rutozidă, ulei volatil, sambunigrozida, etilamine, izobutil şi izoamilamine, beta glicozizi ai acizilor cafeic şi ferulic, zabaruri, mucilagii, vitamina C etc

Acţiune farmacodinamică. Intern: au proprietăţi diuretice, laxative şi galactogoge. Provoacă transpiraţie (sudorific) abudentă, ajutând la scăderea temperaturii. Sub formă de extract slab alcoolic, florile de soc au proprietăţi antinevralgice. Extern: antiseptic. Utilizări terapeutice. Intern, ceaiul din flori de soc se ia contra tusei în afecţiunile aparatului respirator: răceală, gripă, bronşită, ca şi în constipaţie. Prin diureza pe care o produce se recomandă în reumatism, boli de rinichi şi de vezică. De asemenea ceaiul de flori de soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Având proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, se foloseşte ca medicament natural (ceaiul) în obezitate. Pentru aceleaşi motive este recomandat în consipaţiile de natură nervoasă. Extern, sub formă de băi sau cataplasme, este indicat în furunculoze, abcese, arsuri, flictene (colecţie circumscrisă de serozitate, de dimensiuni mai mari decât vezicula, care se formează la suprafaţa pielii), având proprietatea de a fluidifica puroiul, de a calma durerile, făcând să dea înapoi umflătura. Sub formă de băi fierbinţi se utilizează contra reumatismului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: 2 linguriţe de flori la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Laxativ — infuzie: 1-2 linguriţe la 200 ml apă clocotită; se ia seara la culcare. Extern — infuzie: cantitatea de flori se dublează; se întrebuinţează sub formă de băi sau cataplasme în furuncule, abcese, arsuri si umflături. Notă. Nu se utilizează florile proaspete; aplicate ca atare pe piele sau pe mucoase produc eriteme (roşeaţa pielii). Zone de creştere. Se întâlneşte în subarboretele pădurilor de deal si câmpie, în luminişuri şi la margini de păduri. Creşte de la câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în păduri, pe lângă garduri, în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa- Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vîlcea, Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea şi în Dobrogea. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, când 75% din flori sunt înflorite, începând din mai în regiunile su¬dice şi mai joase, continuând până în iunie în regiunile de deal şi mai nordice. Recoltarea se face pe timp frumos, după ce se ridică rouă, tăind cu foarfeca sau cuţitul întreaga inflorescenţă imediat de sub locul de ramificare. Acestea se pun la uscare la soare puternic, care le păstrează culoarea alb-crem, cu florile în sus, într-un singur strat pe rame acoperite cu hârtie. Prin uscarea cu tot pedunculul inflorescenţei se obţine un produs inferior. Pentru obţinerea unui produs superior, după 5-6 ore de uscare la soare (sau temperatură ridicată), florile sunt uscate dar pedunculii sunt încă moi şi se poate face separarea florilor prin simpla scuturare.

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae)

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae) În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: principii amare (sescviterpene de tip germacranolid): enicina, benedictina, artemisiifolina şi salonitenolidul. Mai conţine acizi graşi, fitosteroli şi glicozidele lor; mucilagii, taninuri, acizi rezinici, acid nicolinic şi amida acidului nicolinic, afla amircnol, acetat de alfa amirenol, acetat de multiflorenol, alcool cerilic, vitamina B i, un prin­cipiu antibiotic, săruri de potasiu, magneziu şi calciu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: Stimulează secreţiile gastrice. E tonic, amar, eupeptic utilizat în dispepsii. Datorită principiilor amare enicina şi benedictina, pro­duce o secreţie înceată, dar de lungă durată a sucului gas­tric, mărind pofta de mâncare. Este depurativ şi febrifug. Extern: antiseptic, trofic şi cicatrizant.. Utilizări terapeutice. Intern: în anorexie şi hipoaciditate gastrică, în tulburări digestive şi stări inflamatorii ale sto­macului, ca şi în bolile de ficat şi ale căilor respiratorii. Extern se foloseşte sub formă de prişniţe sau băi în arsuri (cicatrizant şi antiseptic), degeraturi sau diferite ulceraţii ale pielii.

 Notă. Datorită gustului amar se întrebuinţează în industria lichiorurilor. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr; se bea fracţionat cu o jumătate de oră înaintea mese­lor principale în decursul unei zile. Tinctura se prepară prin macerarea a 20 g plantă în 100 g alcool de 70°, timp de 7—8 zile. Se iau 40-50 picături, în pu­ţină apă sau vin, cu o jumătate de oră înainte de masă. Extern: infuzie. Cataplasme: 3 linguriţe plantă la 250 ml apă clocotită. Băi: 100 g produs uscat la 3 litri de apă clocotită; după 25-30 minute se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se lasă 15-20 minute. Sub formă de prişniţe sau băi se foloseşte în arsuri, dege­raturi şi diferite ulceraţii ale pielii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri diferite, mai ales pe cele umede şi cu un conţinut ridicat de calciu. Sub formă cultivată se întâlneşte în sudul judeţelor Pra­hova şi Buzău, ca şi în judeţul Ilfov. Recoltare. Este indicat ca recoltarea să se facă numai pe vreme frumoasă după ce s-a ridicat roua, cu secera sau coasa, de la înălţimea de 8-10 cm deasupra solului. Spre deosebire de numeroase plante medicinale si aro­matice Cnicus benedictus L. nu suportă uscarea la soare. O expunere mai mare de 2-3 ore la soare după recoltare, decolorează, deci depreciază grav produsul. Uscarea se face numai la umbră.

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae)

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae) Mai este cunoscut şi sub denumirea de spinul vânăt; în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Eryngium campestre şi Eryngium maritimum. Culoarea albăstruie carac- teristică este suficientă pentru a evita orice confuzie, celelalte două specii având culoarea verzui-deschis. 

Principii active: saponozide, printre care saniculasaponozida B care prin hidroliză pune în libertate glucoză şi saniculagenol A, eringium genol A B C D., barringtogenol G şi ringinol A.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponinelor pe care le conţine, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor. Tot datorită lor, are şi acţiune diuretică. Este folosită în special pentru activitatea expectorantă şi ca antispastic bronhic. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite şi tuse convulsivă. În multe zone ale ţării, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere este folosit contra tusei convulsive. 

De asemenea, decoctul ţinut în gură mai este folosit pentru durerile de dinţi, în parodontoză şi carii dentare. Datorită acţiunii diuretice, este utilizat în reteriţiile urinare. Scaiul vânăt asociat cu frunze de pătlagină şi cimbrişor aduce calmarea rapidă în tusea convulsivă şi în tusea provocată de bronşită. Extern, decoctul, sub formă de băi, este folosit în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermafitoze) de pe capul copiilor. 

Preparare şi administrare. Intern — decoct : 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă rece; se iau 3-4 linguri pe zi; se bea îndulcit cu miere de albine sau cu zahăr. Extern: aceeaşi formulă de preparare ca mai sus. Zone de creştere. Creşte în păşuni şi fâneţe, în locuri necul¬tivate ca: răzoare, pe marginea drumurilor şi căilor ferate. Vegetează pe soluri uşoare, nisipoase. Altitudinal merge din zona de câmpie până în cea de deal la 500-000 m. Se întâlneşte în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu şi în Banat. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în pe¬rioada înfloritului, în lunile iulie-august, tăindu-se de la bază, pentru a se obţine un produs cu frunzele bazale. Planta fiind ghimpoasă, este bine ca mâinile să fie protejate printr-o mănuşă groasă.

Săpunariţa - Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae)

Săpunariţa — Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: odogaci, ciulin roşu, săpunul calului, asudul calului, floarea călugărului, floare de săpun, flori albe, săpunul popii. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: saponozide triterpenice denumite global saporubină sau acid saporubinic. Prin hidroliză saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai impor¬tant se numeşte gipsogenol. Compuşii denumiţi saponozida A,B,C, D sunt glicozide ale gipsogenolului şi diferă între ele, prin catena glucidică. O altă saponozidă izolată din acest produs şi care a fost caracterizată este saponarozida, xilozida acidului gipsogenic. Mai conţine oze, gume şi lactozină, o holozidă care pune în libertate, prin hidroliză, galactoza.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponozidelor de natură triterpenică are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. În cantităţi bine dozate, sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop, are proprietăţi expectorante. Are activităţi colagoge, diuretice şi antihelmintice; elimină toxinele, din organism. Extern: antihelmintic şi cicatrizant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite, oxiurază, diskinezii biliare. Extern, sub formă de fiertură, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor. Sub formă de băi, ajută la distrugerea oxiurilor. 

Notă. În mod curent, aceste rădăcini se întrebuinţează la prepararea alviţei şi halvalei, precum şi în curăţatul hainelor. 

Preparare şi administrare. Intern — macerare: o linguriţă la 200 ml apă rece, se lasă 8 ore; se bea fracţionat în decursul unei zile. Extern, decoct — 2 linguriţe la 250 ml apă rece; se fierbe 30 minute. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru oxiuri se fac băi de şezut şi clisme. N o t ă. Nu se supradozează fiind toxică: rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită (tăiată în bucăţele mici), nu se pulverizează fiind iritantă pentru mucoasa nazală. Popular, acestei pulberi i se spune praf de strănutat. Zone de creştere. Se întâlneşte în locuri nisipoase însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele: Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în Deltă), Muntenia (judeţele: Ilfov, Dâmboviţa, Prahova). În culturi: judeţele Dolj, Ialomiţa şi Teleorman, precum şi în judeţele: Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava şi Tulcea. Recoltare. Rizomii cu rădăcini se pot recolta cu cazmaua în lunile aprilie şi mai, înainte de înflorire, când conţinutul în saponine este maxim, după care conţinutul în saponine scade până în luna noiembrie când începe din nou să crească. Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvântă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5-10 cm lungime, iar cele prea groase se despică. Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Salcâmul — Robinia pseudacacia L. (fam. Leguminosae) Cunoscut sub denumirea de: acaciu, băgrin, dafin, salcâm alb, salcâm. În scopuri medicinale se folosesc florile. Principii active: robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonoidică, ulei volatil etc.
 Acţiune farmacodinamică. Scade aciditatea gastrică; are acţiune antispastică. Utilizări terapeutice. În hiperaciditate, gastrite, pirosis (arsuri la stomac). Se mai utilizează cu efect colagog şi antispasmodic, precum şi în ulcer gastroduodenal. 
Ceaiul de flori de salcâm se mai ia pentru combaterea tusei, năduşelii şi a durerilor de piept. În răceli se mai foloseşte în amestec cu soc, roma-niţă şi alte plante. Extern. Florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.

 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Zone de creştere. Creşte pe soluri uşoare şi nisipuri nefixate. Se întâlneşte cultivat mai ales la sate, pe marginea drumurilor, în special în judeţele: Mehedinţi, Dolj şi Olt, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Satu Mare, Bihor, Arad şi Timiş. Recoltare. Inflorescenţele se recoltează în lunile mai-iunie, fie direct cu mâna de pe arbore (cu ajutorul scărilor), fie tăind crenguţele cu ajutorul unei foarfeci de pomi, făcându-se detaşarea inflorescenţelor, după care florile se strujesc.

Salcia -Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae)

Salcia — Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae) Este cunoscută sub numele de răchită albă. În scopuri medicinale se foloseşte coaja.
Principii active. O substanţă de natura glicozidică salicozidă, care, prin hidroliză, se dedublează în glucoză şi saligenină sau alcool salicilic; tanin de natură flavonică- salipurpozidul; derivaţi de natură flavonică sau heterozide. populozidă, Salirepozidă, piceosidă, ceară, rezine, oxalaţi etc.
 Acţiune farmacodinamică. Datorită salicozidei, care prin dedublare în organism dă acid salicilic; are acţiune antipiretică şi analgezică, fiind utilizată ca febrifug şi calmant al durerilor reumatismale. Este astringent, sudorific şi vaso- dilatator cutanat. Extern, are efect cicatrizant şi hemostatic.

 Utilizări terapeutice. Intern este întrebuinţat datorită proprietăţilor antinevralgice în tratamentul nevralgiilor, reumatismului şi gutei. Scade febra. Este folosită mult în răceli. Are proprietăţi sedative, nervine, combate insomnia, erotismul genital şi stările de tristeţe. În unele zone ale ţării, coaja de salcie era folosită sub formă de decoct contra frigurilor (se lua înainte de crize pe nemâncate). Extern: datorită taninului, are proprietăţi cieatrizante, coagulante şi hemostatice, folosindu-se sub formă de băi în ulceraţii ale pielii şi hemoroizi; de asemenea, sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului şi gurii. Pentru băi şi gargară decoctul se face mai concentrat.
Preparare şi administrare. Intern — decoct: 10 g coajă mărunţită cu 200 ml apă rece, se fierbe 20-30 minute, se iau 3-4 linguri pe zi. Extern — decoct: 15 g coajă mărunţită la 200 ml apă rece. Sub formă de comprese, băi şi băi de şezut.
Notă. Nu se depăşeşte doza prescrisă, deoarece se pot produce intoxicaţii. Zone de creştere. Planta este răspândită mai mult prin lunci şi zăvoaie, având cerinţe mari faţă de umiditatea solului, suportând chiar înmlăştinirea. Se găseşte răspândită în toată ţara, în zonele de luncă şi mlaştină, pe văile râurilor, cu deosebire în zona de câmpie. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare o reprezintă lunile martie-mai, când seva abundentă face ca desprinderea cojii să se facă uşor. La ramurile tinere de 2-3 ani se fac tăieturi circulare cu cuţitul la 10-20 cm, care se unesc printr-o tăietură în lung. La ramurile rupte se poate face cu uşurinţă şi simplu jupuire în fâşii.

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae)

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae ) Mai este cunoscută sub denumirile de: calce mare, crucea voinicului, iarbă de negi, negelariţă, pleoscăniţă, iarba rândunelii. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: alcaloizi din grupa naftofenantridinei: chelidonina, homochelidonina, oxichelidonino, mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina; alcaloizi din grupa proto- berberinei: coptizina şi tetrahidroeoptizina, cantităţi mici de berberină; alcaloizi din grupa protopinei; protopina şi alfa, beta-alocriptopina; cantităţi mici de sparteină şi cantităţi apreciabile de vitamina C; rezine, ulei volatil, substanţe de natură flavonoidică şi saponozide.
Acţiune farmacodinamică. Chelidonina şi hemochelidonina au acţiune similară morfinei, fiind deprimante ale miocardului, au acţiune sedativă şi narcotică asupra centrilor nervoşi superiori. Relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în special a coronarelor; au acţiune uşor stimulatoare asupra respiraţiei. Sanguinarina are proprietatea de a coborî presiunea arterială şi stimulează peristaltismul intestinal şi contracţiile uterine. Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronhiale şi a altor organe, având acţiune antispastică de tipul papaverinei, prezentând avantajul unei toxicităţi mai reduse. Extractele totale din această plantă au remarcabile efecte antibiotice pe un mare număr de germeni. Extractele apoase sau slab hidroalcoolice din plantă au şi acţiune coleretic-colagogă.

 Notă. Alcaloizii şi în special sanguinarina s-au dovedit a avea efecte antitumorale de tip colchicinic (acţiune mitoclazică-antimitotică). Utilizări terapeutice. Intern: în afecţiuni hepato-biliare (decongestiv),insuficienţă cardiacă, angină pectorală, tumori. Rostopasca asociată cu sunătoare, coada şoricelului, mentă, turita mare dă un ceai cu efect curativ în bolile de ficat. Extern: în tuberculoza pielii (trofic şi antiseptic). În unele zone ale ţării, sucul lăptos al plantei este utilizat obişnuit contra negilor, punîndu-se de mai multe ori pe ei. Cei care aveau pecingine se ungeau cu sucul plantei ori o spălau mai întâi cu zeamă călduţă de rostopască, iar după aceea puneau frunza pe ea. Se mai utiliza contra mătreţei, în tratamentul hepatitei, planta fiind plămădită în rachiu, precum şi contra muşcăturilor de şarpe şi de insecte.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o jumătate linguriţă plantă la 200 ml apă clocotită; se ia o lingură la 3 ore, echivalentul unei doze pentru o zi. În caz de dureri cantitatea so repetă a doua zi. Extern este utilizată în tratamentul tuberculozei pielii, în acest scop se amestecă 30 g pulbere de rostopască, 15 g lanolină şi 15 g vaselină; se adaugă 10 picături de acid fenic; se unge rana, iar pansamentul se menţine aplicat 3 zile, după care se continuă până la vindecare. N o t ă. Nu se supradozează intrucât provoacă intoxicaţii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri uşoare, chiar nisi¬puri. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană la 800-1 000 m în păduri, tufişuri, grădini, la marginea gar¬durilor, în locuri cu ruini. Se află în cantităţi mari în judeţele: Cluj, Harghita, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Gorj, Mehedinţi — la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju-Mare, Ilfov, Constanţa, Bacău, Boto¬şani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Galaţi — la Hanul Conachi. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în tot timpul înfloririi, de preferat lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt formate, iar planta are cea mai mare cantitate de alcaloizi. Tăierea plantelor se face sub locul de ramificare; la plan¬tele bătrâne se iau numai ramurile verzi, fără partea lemnoasă. Recoltarea se poate face şi cu coasa sau secera.

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae)

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută şi sub denumirile: busuiocul stupu¬lui, mătăcină, floarea stupilor, iarba roilor, mintă turcească, roişte etc. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Dracocephalum moldavica L. (Mătăciune) şi Nepeta cataria L. (cătuşnică) ce au miros asemănător cu roiniţa. Frunza la Melissa officinalis L. (a) este ovală, cu baza atenuată, peţiolată; la Nepeta cataria L. (b) frunza este triunghiulară cu baza cordată, lung peţiolată. La Draco- cephalum moldavica L. (c) aceasta este alungit-lancealată cu 5-8 perechi de dinţi ferăstruiţi, aproape sesilă. Floarea la Melissa officinalis L. este albă, cu nuanţe găl¬bui sau liliachii; corola doar de circa 1 cm iese puţin din caliciu, buza superioară este ceva mai lungă faţă de cea inferioară. | La Nepeta cataria L. floarea are culoarea alb-murdară, corola de cca 1 cm, cu buza inferioară de cca 2 ori mai mare decât cea superioară. Floarea Ia Dracocephalum moldavica L. are culoarea albastru-violacee, iar corola mare de 2 cm, depăşind de câteva ori caliciul. Principii active: ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic, un principiu amar, acizii ursolic şi oleanolic, stachioză etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antiseptică şi sedativă. Datorită principiului amar şi acidului cafeic are acţiune coleretică, carminativă şi stomahică. Este bacteriostatic, antiseptic, măreşte secreţiile gastrice; antianemic şi antidiareic. Extern: cicatrizant şi antiseptic. Utilizări terapeutice. Prin acţiunea carminativă (înlăturarea gazelor din stomac) calmează spasmele stomacale si intestinale ce provoacă colici la copii ca şi la adulţi. De asemenea calmează stările nervoase, ameliorează senzaţiile de vomă la femeile gravide.
 Combate diareea şi măreşte secreţia biliară. Tonifică stomacul şi înlesneşte digestia. Se mai utilizează in diskinezii biliare, colite cronice şi anorexie (lipsa poftei de mîncare). Extern, planta se foloseşte sub formă de băi care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi cicatrizante şi antiseptice. Această acţiune este mărită prin adăugarea de arnică, muguri de plop şi cimbrişor. 
 N o t ă. Se mai foloseşte ca salată, aromatizant în sosuri şi la prepararea lichiorurilor (planta având un miros plăcut de lămâie). Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. În cazuri de ameţeli, sincope (pierdere bruscă, de scurtă durată, a cunoştinţei), dureri de cap, digestii grele sau criză de nervi, se face o fiertură de 15-30 frunze sau flori de roiniţă şi se bea câte o ceşcuţă pe zi. Extern — infuzie: se dublează cantitatea de plantă indi¬cată mai sus, sub formă de cataplasme şi băi. Zone de creştere. În flora spontană planta creşte disper¬sat, mai ales în regiunile din sudul şi vestul ţării, prin locuri uscate, pietroase, în păduri de stejar (în luminişuri şi locuri poieniţe), în pajişti. Se intâlneşte în judeţul Ilfov (Comana-Călugăreni), judeţul Mureş (Reghin), în Banat, Caraş-Severin (pe valea Cernei şi la Eftimie Murgu şi Mehaclia), in judeţul Arad, precum şi in judeţele: Vâlcea, Mehedinţi, Gorj, Buzău, Vrancea etc. Recoltare. Se face în lunile iunie-august, înainte sau în timpul înfloririi, în zile uscate, după ce s-a ridicat roua. Pentru obţinerea frunzelor tulpinile şi ramurile se strujesc.