Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae )

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae ) Alte denumiri cunoscute: cuscrior, mierea ursului şi su¬doare. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte două specii ce au următoarele caractere de diferenţiere: • La Pulmonaria montana Lej (b): — frunzele bazale sunt alungite, laceolate, cu baza îngustă (la Pulmonaria officinalis (a) sunt ovale sau eliptice, cu baza trunchiată); — culoarea este verde-deschis (la Pulmonaria officinalis este verde închis); — perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis sunt aspri); • La Pulmonaria rubra Schrott: — florile au culoarea constant roşie (la Pulmonaria officinalis culcarea virează de la roşu spre albastru)-; — frunzele bazale sunt alungite, cu baza atenuată (ca la Pufmonaria montana).
 Principii active: saponozide, alantoină, mucilagii, acid salicilic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze care prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze; acizii: stearic, palmitic şi miristic; fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroten şi cantităţi mari de vitamina C.

Acţiune farmacodinamică. Se foloseşte ca diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A. Are proprietăţi emoliente şi antiinflamatoare ca şi antidiareice, analgetice şi cicatrizante. Este un burt expectorant şi antispastic bronhie. Utilizări terapeutice. În bronşite, lariginte, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal. Frunzele de plămânărică se folosesc în bolile căilor respiratorii, uşurând expectoraţia şi calmând tusea şi răguşeala. 
 Datorită acţiunii diuretice se întrebuinţează în boli de rinichi şi vezică. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cica¬triza rănile prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric. Acidul silicic îi conferă plantei proprietăţi remineralizante. Datorită taninului este folosită în diaree. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o lingură de frunte la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, după mesele principale, îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Zone de creştere. Se găseşte în pădurile de foioase, mergând din zona de câmpie, până în cea de deal şi montană inferi¬oară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Planta este răspândită în Transilvania, Muntenia (jude¬ţele Dâmboviţa şi Ilfov), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ şi Suceava). Recoltare. Se face în funcţie de dezvoltarea plantei: pri¬măvara, începând din martie până în mai, se recoltează frunze¬le de pe tulpinile florifere; cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili