Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae )

Merişorul -Vaccinium vitis idaea L. (fam. Ericaceae ) Este cunoscut sub denumirile: cocăzar de munte, smârdar. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Frunzele de Vaccinium vitis idaea L. se pot confunda cu cele de Rhododendron Kotschyi Simk. (Smirdar), care sunt de asemenea persistente şi pieloase, dar mai îngustate către vârf şi bază, iar pe dos cu pete rugi¬nii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smârdarul are flori mari roşii- purpurii (de unde şi numele de Bujor de munte) şi mici în timpul fructificării, deoarece smirdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe când merişorul are bacă.
Principii active: arbutozidă, glicozid al hidrohinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri ale acizilor organici, leucoantociani şi flavonoli glicozidaţi; leucocianiclină, cvercetol, cianiclină, derivaţi fenil- propanolici etc.

 Acţiune farmacodinamică. Datorită arbutozidului, care se scindează în organism cu formare de hidrochinonă, şi flavonoizilor, principiile active din frunzele de merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant-renală. Au acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi astringentă.
Utilizări terapeutice. Intern se recomandă în gută, reumatism, cistite, pielite, diaree. Notă.În afecţiunile renale se ia şi puţin bicarbonat de sodiu. Nu se administrează în timpul sarcinii.
Preparare şi administrare. Intern sub formă de maceraţie -2 linguriţe de frunze în 100 ml apă rece; se lasă în repaus 15 minute; se strecoară. Peste frunzele rămase se adaugă 100 ml apă clocotită; se fierbe 15 minute. După 10 minute se strecoară şi se amestecă ambele lichide; se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat. Pentru prepararea ceaiului se mai poate folosi şi următoarea formulă: 30 g frunze de merişor, 10 g flori de albăstrele şi 10 g rădăcină de lemn dulce. O lingură din acest amestec de plante se opăreşte cu un pahar de apă clocotită. Se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească, apoi se strecoară. Se îndulceşte şi se bea ca diuretic, câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a ceaiului, se reco¬mandă să se ia concomilent şi bicarbonat de sodiu care sporeşte alcalinitatea urinii. Zone de creştere. Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a afinului (circa 1 300-1 400m). Se întâlneşte în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite şi în molidişuri. Răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara şi Sibiu, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi Suceava. Recoltare. Lunile septembrie-octombrie, când conţinu¬tul în substanţe active al plantei este maxim, sunt recomandate pentru recoltare. Se taie cu cuţitul, briceagul sau foarfeca ramurile cu frunze tinere, celelalte având un conţinut redus în principii active.