Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae )

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae ) Mai este cunoscută şi sub denumirile: peliniţă, pelin mic. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Artemisia vulgaris L. (Pelinariţa sau Pelinul negru), care are următoarele elemente distincte:
— în sol are un rizom multicapitat (la Artemisia absinthium lipseşte);
 — tulpina la Artemisia vulgaris este nepăroasă, are dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la Artemisia absinthium este păroasă şi verde cenuşie);
— frunzele pe partea superioară sunt verde-închis, nepăroase, sunt păroase doar pe faţa inferioară (la Artemisia absinthium sunt păroase pe ambele feţe, din care cauză faţa superioară are o culoare verde-cenuşie). Artemisia campestris L. (Pelin nemirositor) este glabră, atât pe tulpină, cât şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.
 Principii active: ulei volatil format din azulene, betatuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinen etc.; în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de procamazulene (artabsina, artemazulene); substanţele amare sunt reprezentate prin absintină (formată din artamarină, arta- marinină, artamaridină şi artamaridinină); flavonoizi, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, acizi organici, vitaminele B6 şi C etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Substanţele amare şi componentele uleiului volatil au acţiune excitantă a secreţiei gastrice, antiinflamatoare a mucoasei gastro-intestinale şi slab antihelmintică. Creşte diureza şi poate fi folosit şi ca laxativ. Extern este utilizat pentru proprietăţile lui dezinfectante, trofice, antihelmintice.

 Utilizări terapeutice. Intern se foloseşte în tratamentul gastritelor hipoacide, anorexie, edemelor renale, constipaţiilor. Decontul este apreciat pentru calităţile lui tonice, stimulând şi mărind secreţia organelor digestive. Dă rezultate bune şi în dispepsiile însoţite de constipaţii. Se recomandă aproape în toate bolile aparatului digestiv cu lenevirea stomacului, lipsă de aciditate, vărsături etc. Măreşte secreţia urinară, aducând o ameliorare în gută, hidropizie şi în general în bolile manifestate prin reţinerea apei în ţesuturi. Extern se întrebuinţează în tratamentul hemoroizilor şi în vaginitele atrofice. Se recomandă în cazul oxiurazei sub formă de băi sau clisme cu fiertură de pelin, asociat cu mu¬şeţel. Prin băi sau comprese sunt rapid ameliorate plăgile purulente.
N o t ă. Cura de pelin nu se prelungeşte prea mult timp doarece provoacă tulburări digestive şi nervoase. În cantităţi mari, uleiul volatil al acestei specii, provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi chiar moartea. Femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul deoarece dă un gust amar, neplăcut, laptelui. De asemenea nu se recomandă femeilor gravide. Este contraindicat în afecţiuni acute intestinale.
Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingurii de plantă la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize înaintea meselor principale. Fiind foarte amar, se îndulceşte. Antihelmintic: 1-2 linguriţe pulbere de plantă, amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol, concomitent cu clisma şi băile de şezut cu infuzie de pelin. Fiind foarte amar, în locul ceaiului, se poate prepara o tinctură, din care se iau câte 15-20 picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.Tinctura se prepară din 20 g plantă mărunţită, care se macerează în 100 g alcool de 70°, timp de 7 zile. Sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot lua 1 -2 g ca tonic şi 2-3 g dimineaţa pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali. Cura durează 5 zile. Zone de creştere: Este comună în întreaga ţară în zona de şes şi deal, pe lângă canalele de irigaţie. În locuri necultivate, pe marginea drumurilor, gardurilor, pe coaste pietroa¬se. Este cultivată în partea de şes şi colinară a Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi sudul Moldovei. Zone favorabile fiind în judeţele: Buzău, Prahova, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Olt şi Dolj. Recoltare. Când se urmăreşte conţinutul ridicat în sub¬stanţe amare, recoltarea se face pe tot timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie. Când se urmăreşte ca produsul să fie bogat în ulei vola¬til, recoltarea se va face la sfârşitul lui iunie şi în iulie, adică înaintea şi la începutul înfloririi. Recoltarea se face numai pe timp uscat, de preferat spre mijlocul zilei, tăindu-se vârfurile înflorite până la diametrul de 3 mm, ramurile şi frunzele bazale, tulpinile sterile, fără părţile lemnificate.