Socul -Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae)

Socul — Sambucus nigra L. (fam. Caprifoliaceae) În scopuri medicinale se foloseşte floarea. 

Asemănări-deosebiri: Unele confuzii se pot face cu Sambucus racemosa L. (Socul roşu de munte) ce creşte în zona montană superioară. ' La Sambucus racemosa L. ramurile au măduva galbenă sau brună, în timp ce la Sambucus nigra L. este albă. La Sambucus racemosa L. florile sunt galben-verzui, grupate într-o inflorescenţă ovoidală; la Sambucus nigra L. acestea sunt albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă plană. La Sambucus racemosa L. fructele sunt roşii, la Sambucus nigra L. sunt negre. Florile la Sambucus nigra L. mai pot fi confundate cu cele de Sambucus ebulus L. (Boz). Acestea au staminele cu antere purpurii, la uscare negre, spre deosebire de Sambucus nigra L. care le are galbene. Principii active: rutozidă, ulei volatil, sambunigrozida, etilamine, izobutil şi izoamilamine, beta glicozizi ai acizilor cafeic şi ferulic, zabaruri, mucilagii, vitamina C etc

Acţiune farmacodinamică. Intern: au proprietăţi diuretice, laxative şi galactogoge. Provoacă transpiraţie (sudorific) abudentă, ajutând la scăderea temperaturii. Sub formă de extract slab alcoolic, florile de soc au proprietăţi antinevralgice. Extern: antiseptic. Utilizări terapeutice. Intern, ceaiul din flori de soc se ia contra tusei în afecţiunile aparatului respirator: răceală, gripă, bronşită, ca şi în constipaţie. Prin diureza pe care o produce se recomandă în reumatism, boli de rinichi şi de vezică. De asemenea ceaiul de flori de soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Având proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, se foloseşte ca medicament natural (ceaiul) în obezitate. Pentru aceleaşi motive este recomandat în consipaţiile de natură nervoasă. Extern, sub formă de băi sau cataplasme, este indicat în furunculoze, abcese, arsuri, flictene (colecţie circumscrisă de serozitate, de dimensiuni mai mari decât vezicula, care se formează la suprafaţa pielii), având proprietatea de a fluidifica puroiul, de a calma durerile, făcând să dea înapoi umflătura. Sub formă de băi fierbinţi se utilizează contra reumatismului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: 2 linguriţe de flori la 250 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi. Laxativ — infuzie: 1-2 linguriţe la 200 ml apă clocotită; se ia seara la culcare. Extern — infuzie: cantitatea de flori se dublează; se întrebuinţează sub formă de băi sau cataplasme în furuncule, abcese, arsuri si umflături. Notă. Nu se utilizează florile proaspete; aplicate ca atare pe piele sau pe mucoase produc eriteme (roşeaţa pielii). Zone de creştere. Se întâlneşte în subarboretele pădurilor de deal si câmpie, în luminişuri şi la margini de păduri. Creşte de la câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în păduri, pe lângă garduri, în judeţele Arad, Bihor, Bistriţa- Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vîlcea, Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea şi în Dobrogea. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, când 75% din flori sunt înflorite, începând din mai în regiunile su¬dice şi mai joase, continuând până în iunie în regiunile de deal şi mai nordice. Recoltarea se face pe timp frumos, după ce se ridică rouă, tăind cu foarfeca sau cuţitul întreaga inflorescenţă imediat de sub locul de ramificare. Acestea se pun la uscare la soare puternic, care le păstrează culoarea alb-crem, cu florile în sus, într-un singur strat pe rame acoperite cu hârtie. Prin uscarea cu tot pedunculul inflorescenţei se obţine un produs inferior. Pentru obţinerea unui produs superior, după 5-6 ore de uscare la soare (sau temperatură ridicată), florile sunt uscate dar pedunculii sunt încă moi şi se poate face separarea florilor prin simpla scuturare.

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae)

Schinelul — Cnicus benedictus L. (fam. Compositae) În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: principii amare (sescviterpene de tip germacranolid): enicina, benedictina, artemisiifolina şi salonitenolidul. Mai conţine acizi graşi, fitosteroli şi glicozidele lor; mucilagii, taninuri, acizi rezinici, acid nicolinic şi amida acidului nicolinic, afla amircnol, acetat de alfa amirenol, acetat de multiflorenol, alcool cerilic, vitamina B i, un prin­cipiu antibiotic, săruri de potasiu, magneziu şi calciu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern: Stimulează secreţiile gastrice. E tonic, amar, eupeptic utilizat în dispepsii. Datorită principiilor amare enicina şi benedictina, pro­duce o secreţie înceată, dar de lungă durată a sucului gas­tric, mărind pofta de mâncare. Este depurativ şi febrifug. Extern: antiseptic, trofic şi cicatrizant.. Utilizări terapeutice. Intern: în anorexie şi hipoaciditate gastrică, în tulburări digestive şi stări inflamatorii ale sto­macului, ca şi în bolile de ficat şi ale căilor respiratorii. Extern se foloseşte sub formă de prişniţe sau băi în arsuri (cicatrizant şi antiseptic), degeraturi sau diferite ulceraţii ale pielii.

 Notă. Datorită gustului amar se întrebuinţează în industria lichiorurilor. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr; se bea fracţionat cu o jumătate de oră înaintea mese­lor principale în decursul unei zile. Tinctura se prepară prin macerarea a 20 g plantă în 100 g alcool de 70°, timp de 7—8 zile. Se iau 40-50 picături, în pu­ţină apă sau vin, cu o jumătate de oră înainte de masă. Extern: infuzie. Cataplasme: 3 linguriţe plantă la 250 ml apă clocotită. Băi: 100 g produs uscat la 3 litri de apă clocotită; după 25-30 minute se strecoară şi lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Se lasă 15-20 minute. Sub formă de prişniţe sau băi se foloseşte în arsuri, dege­raturi şi diferite ulceraţii ale pielii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri diferite, mai ales pe cele umede şi cu un conţinut ridicat de calciu. Sub formă cultivată se întâlneşte în sudul judeţelor Pra­hova şi Buzău, ca şi în judeţul Ilfov. Recoltare. Este indicat ca recoltarea să se facă numai pe vreme frumoasă după ce s-a ridicat roua, cu secera sau coasa, de la înălţimea de 8-10 cm deasupra solului. Spre deosebire de numeroase plante medicinale si aro­matice Cnicus benedictus L. nu suportă uscarea la soare. O expunere mai mare de 2-3 ore la soare după recoltare, decolorează, deci depreciază grav produsul. Uscarea se face numai la umbră.

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae)

Scaiul vânăt — Eryngium planum I;. (fam. Umbelliferae) Mai este cunoscut şi sub denumirea de spinul vânăt; în scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Eryngium campestre şi Eryngium maritimum. Culoarea albăstruie carac- teristică este suficientă pentru a evita orice confuzie, celelalte două specii având culoarea verzui-deschis. 

Principii active: saponozide, printre care saniculasaponozida B care prin hidroliză pune în libertate glucoză şi saniculagenol A, eringium genol A B C D., barringtogenol G şi ringinol A.

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponinelor pe care le conţine, ajută la fluidificarea secreţiilor bronhice şi la eliminarea lor. Tot datorită lor, are şi acţiune diuretică. Este folosită în special pentru activitatea expectorantă şi ca antispastic bronhic. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite şi tuse convulsivă. În multe zone ale ţării, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere este folosit contra tusei convulsive. 

De asemenea, decoctul ţinut în gură mai este folosit pentru durerile de dinţi, în parodontoză şi carii dentare. Datorită acţiunii diuretice, este utilizat în reteriţiile urinare. Scaiul vânăt asociat cu frunze de pătlagină şi cimbrişor aduce calmarea rapidă în tusea convulsivă şi în tusea provocată de bronşită. Extern, decoctul, sub formă de băi, este folosit în combaterea artritei şi a infecţiilor (dermafitoze) de pe capul copiilor. 

Preparare şi administrare. Intern — decoct : 10 g plantă mărunţită la 200 ml apă rece; se iau 3-4 linguri pe zi; se bea îndulcit cu miere de albine sau cu zahăr. Extern: aceeaşi formulă de preparare ca mai sus. Zone de creştere. Creşte în păşuni şi fâneţe, în locuri necul¬tivate ca: răzoare, pe marginea drumurilor şi căilor ferate. Vegetează pe soluri uşoare, nisipoase. Altitudinal merge din zona de câmpie până în cea de deal la 500-000 m. Se întâlneşte în judeţele Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu şi în Banat. Recoltare. Partea aeriană a plantei se recoltează în pe¬rioada înfloritului, în lunile iulie-august, tăindu-se de la bază, pentru a se obţine un produs cu frunzele bazale. Planta fiind ghimpoasă, este bine ca mâinile să fie protejate printr-o mănuşă groasă.

Săpunariţa - Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae)

Săpunariţa — Saponaria officinalis L. (fam. Caryophyllaceae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: odogaci, ciulin roşu, săpunul calului, asudul calului, floarea călugărului, floare de săpun, flori albe, săpunul popii. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Principii active: saponozide triterpenice denumite global saporubină sau acid saporubinic. Prin hidroliză saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai impor¬tant se numeşte gipsogenol. Compuşii denumiţi saponozida A,B,C, D sunt glicozide ale gipsogenolului şi diferă între ele, prin catena glucidică. O altă saponozidă izolată din acest produs şi care a fost caracterizată este saponarozida, xilozida acidului gipsogenic. Mai conţine oze, gume şi lactozină, o holozidă care pune în libertate, prin hidroliză, galactoza.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită saponozidelor de natură triterpenică are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide. Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive. În cantităţi bine dozate, sub formă de infuzie, extract fluid, tinctură sau sirop, are proprietăţi expectorante. Are activităţi colagoge, diuretice şi antihelmintice; elimină toxinele, din organism. Extern: antihelmintic şi cicatrizant. 

Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite, oxiurază, diskinezii biliare. Extern, sub formă de fiertură, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor. Sub formă de băi, ajută la distrugerea oxiurilor. 

Notă. În mod curent, aceste rădăcini se întrebuinţează la prepararea alviţei şi halvalei, precum şi în curăţatul hainelor. 

Preparare şi administrare. Intern — macerare: o linguriţă la 200 ml apă rece, se lasă 8 ore; se bea fracţionat în decursul unei zile. Extern, decoct — 2 linguriţe la 250 ml apă rece; se fierbe 30 minute. Se iau 4-5 linguri pe zi. Pentru oxiuri se fac băi de şezut şi clisme. N o t ă. Nu se supradozează fiind toxică: rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită (tăiată în bucăţele mici), nu se pulverizează fiind iritantă pentru mucoasa nazală. Popular, acestei pulberi i se spune praf de strănutat. Zone de creştere. Se întâlneşte în locuri nisipoase însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, a gardurilor, în zona de şes şi de deal, mai ales în partea de vest a ţării (judeţele: Arad, Bihor, Satu Mare, Caraş-Severin), Dobrogea (judeţul Tulcea — în Deltă), Muntenia (judeţele: Ilfov, Dâmboviţa, Prahova). În culturi: judeţele Dolj, Ialomiţa şi Teleorman, precum şi în judeţele: Arad, Bihor, Constanţa, Prahova, Suceava şi Tulcea. Recoltare. Rizomii cu rădăcini se pot recolta cu cazmaua în lunile aprilie şi mai, înainte de înflorire, când conţinutul în saponine este maxim, după care conţinutul în saponine scade până în luna noiembrie când începe din nou să crească. Rizomii cu rădăcinile se spală într-un curent de apă, se zvântă, se curăţă de resturile părţilor aeriene, se taie în bucăţi de 5-10 cm lungime, iar cele prea groase se despică. Uscarea se face la soare sau în locuri bine aerisite.

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae)

Salvia — Salvia officinalis L. (fam. Labiatae) Plantă cunoscută şi sub denumirea de jaleş de grădină. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Principii active: ulei volatil format din: tuionă, tuiol sau absintol, alfa si beta-pinene, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol. seseviterpene; tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar — picrosalvina, sitosteroli, acizii: fumărie, clorogenic, nicotinic, cafeic etc.; saponozide. rezine şi oleo-rezine, substanţe estrogene, Vita-mina B1 şi C, azotat de potasiu etc.

 Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, extractele din această plantă medicinală au proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. Mai acţionează ca expectorant, antispastic, bronhic, antitermic, hipoglicemiant, sedativ uşor, venotonio şi bacteriostatic. Extern: antiseptic şi astringent. 

Utilizări terapeutice. Ceaiul din frunze de salvie are acţiune antisudorifică, recomandându-se pentru a opri transpiraţia nocturnă a tuberculoşilor. Se foloseşte cu bune rezultate în inflamaţiile gastro-intestinale, urmate de flatulenţă (balonări). În bolile ficatului măreşte secreţia bilei. Aduce ameliorare în menstruaţii neregulate, diabet zaharat, circulaţia defectuoasă a sângelui, stări de nervozitate. Se mai utilizează în: bronşite cronice, diskinezii biliare, reumatism, varice şi vaginită atrofică. Extern, fiind un bun antiseptic, salvia se foloseşte singură sau amestecată cu muşeţel şi capsule de mac, în abcese dentare şi amigdalite sub formă de gargară. Ceaiul de salvie, la care se adaugă rădăcină de cerenţel, grăbeşte vindecarea în gingivite sângerinde, abcese dentare şi afte bucale. Ajută de asemenea la vindecarea rănilor cu puroi şi ulce¬raţii ale pielii. Infuzia de salvie, sub formă de comprese, combate seboreea feţei. În unele zone ale ţării (Moldova) ceaiul din frunze se foloseşte pentru întărirea ochilor (vederii) şi a auzului, iar compresele, pentru dezumflarea nasului. 

Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de frunze la 100 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea rece în mai multe reprize, în decursul unei zile. Extern — infuzie: 5 g frunze la 100 ml apă clocotită. Se foloseşte în gargară şi sub formă de comprese. 

Notă. Nu se recomandă mamelor care alăptează, întrucât micşorează cantitatea de lapte. Zonele creştere. Vegetează bine pe soluri fertile, permeabile, adânci, bogate în calcar, având un sistem radicular puternic se poate cultiva pe coaste. Datorită aspectului, ornamental, se pretează pentru cultivare în parcuri şi grădini. Zonele de cultură sunt: judeţele dunărene: Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj, precum şi sudul judeţului Constanţa. Recoltare. În primul an de cultură recoltarea face o singură dată, toamna. Frunzele se rup de tufă cu mâna sau se taie cu cuţitul. În anul doi şi următorii, frunzele se strâng de 2-3 ori pe vară, începând dinaintea înfloririi, recoltarea terminându-se odată cu terminarea înfloririi. Recoltarea nu se face pe rouă sau ploaie.

Salcâmul — Robinia pseudacacia L. (fam. Leguminosae) Cunoscut sub denumirea de: acaciu, băgrin, dafin, salcâm alb, salcâm. În scopuri medicinale se folosesc florile. Principii active: robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonoidică, ulei volatil etc.
 Acţiune farmacodinamică. Scade aciditatea gastrică; are acţiune antispastică. Utilizări terapeutice. În hiperaciditate, gastrite, pirosis (arsuri la stomac). Se mai utilizează cu efect colagog şi antispasmodic, precum şi în ulcer gastroduodenal. 
Ceaiul de flori de salcâm se mai ia pentru combaterea tusei, năduşelii şi a durerilor de piept. În răceli se mai foloseşte în amestec cu soc, roma-niţă şi alte plante. Extern. Florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.

 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingură la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize, după mesele principale. Zone de creştere. Creşte pe soluri uşoare şi nisipuri nefixate. Se întâlneşte cultivat mai ales la sate, pe marginea drumurilor, în special în judeţele: Mehedinţi, Dolj şi Olt, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Satu Mare, Bihor, Arad şi Timiş. Recoltare. Inflorescenţele se recoltează în lunile mai-iunie, fie direct cu mâna de pe arbore (cu ajutorul scărilor), fie tăind crenguţele cu ajutorul unei foarfeci de pomi, făcându-se detaşarea inflorescenţelor, după care florile se strujesc.

Salcia -Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae)

Salcia — Salix alba L., Salix fragilis L., Salix purpurea L. (fam. Salicaceae) Este cunoscută sub numele de răchită albă. În scopuri medicinale se foloseşte coaja.
Principii active. O substanţă de natura glicozidică salicozidă, care, prin hidroliză, se dedublează în glucoză şi saligenină sau alcool salicilic; tanin de natură flavonică- salipurpozidul; derivaţi de natură flavonică sau heterozide. populozidă, Salirepozidă, piceosidă, ceară, rezine, oxalaţi etc.
 Acţiune farmacodinamică. Datorită salicozidei, care prin dedublare în organism dă acid salicilic; are acţiune antipiretică şi analgezică, fiind utilizată ca febrifug şi calmant al durerilor reumatismale. Este astringent, sudorific şi vaso- dilatator cutanat. Extern, are efect cicatrizant şi hemostatic.

 Utilizări terapeutice. Intern este întrebuinţat datorită proprietăţilor antinevralgice în tratamentul nevralgiilor, reumatismului şi gutei. Scade febra. Este folosită mult în răceli. Are proprietăţi sedative, nervine, combate insomnia, erotismul genital şi stările de tristeţe. În unele zone ale ţării, coaja de salcie era folosită sub formă de decoct contra frigurilor (se lua înainte de crize pe nemâncate). Extern: datorită taninului, are proprietăţi cieatrizante, coagulante şi hemostatice, folosindu-se sub formă de băi în ulceraţii ale pielii şi hemoroizi; de asemenea, sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului şi gurii. Pentru băi şi gargară decoctul se face mai concentrat.
Preparare şi administrare. Intern — decoct: 10 g coajă mărunţită cu 200 ml apă rece, se fierbe 20-30 minute, se iau 3-4 linguri pe zi. Extern — decoct: 15 g coajă mărunţită la 200 ml apă rece. Sub formă de comprese, băi şi băi de şezut.
Notă. Nu se depăşeşte doza prescrisă, deoarece se pot produce intoxicaţii. Zone de creştere. Planta este răspândită mai mult prin lunci şi zăvoaie, având cerinţe mari faţă de umiditatea solului, suportând chiar înmlăştinirea. Se găseşte răspândită în toată ţara, în zonele de luncă şi mlaştină, pe văile râurilor, cu deosebire în zona de câmpie. Recoltare. Perioada optimă pentru recoltare o reprezintă lunile martie-mai, când seva abundentă face ca desprinderea cojii să se facă uşor. La ramurile tinere de 2-3 ani se fac tăieturi circulare cu cuţitul la 10-20 cm, care se unesc printr-o tăietură în lung. La ramurile rupte se poate face cu uşurinţă şi simplu jupuire în fâşii.

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae)

Rostopasca — Chelidonium majus L. (fam. Papaveraceae ) Mai este cunoscută sub denumirile de: calce mare, crucea voinicului, iarbă de negi, negelariţă, pleoscăniţă, iarba rândunelii. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Principii active: alcaloizi din grupa naftofenantridinei: chelidonina, homochelidonina, oxichelidonino, mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina; alcaloizi din grupa proto- berberinei: coptizina şi tetrahidroeoptizina, cantităţi mici de berberină; alcaloizi din grupa protopinei; protopina şi alfa, beta-alocriptopina; cantităţi mici de sparteină şi cantităţi apreciabile de vitamina C; rezine, ulei volatil, substanţe de natură flavonoidică şi saponozide.
Acţiune farmacodinamică. Chelidonina şi hemochelidonina au acţiune similară morfinei, fiind deprimante ale miocardului, au acţiune sedativă şi narcotică asupra centrilor nervoşi superiori. Relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în special a coronarelor; au acţiune uşor stimulatoare asupra respiraţiei. Sanguinarina are proprietatea de a coborî presiunea arterială şi stimulează peristaltismul intestinal şi contracţiile uterine. Chelidonina diminuează tonusul musculaturii netede intestinale, uterine, bronhiale şi a altor organe, având acţiune antispastică de tipul papaverinei, prezentând avantajul unei toxicităţi mai reduse. Extractele totale din această plantă au remarcabile efecte antibiotice pe un mare număr de germeni. Extractele apoase sau slab hidroalcoolice din plantă au şi acţiune coleretic-colagogă.

 Notă. Alcaloizii şi în special sanguinarina s-au dovedit a avea efecte antitumorale de tip colchicinic (acţiune mitoclazică-antimitotică). Utilizări terapeutice. Intern: în afecţiuni hepato-biliare (decongestiv),insuficienţă cardiacă, angină pectorală, tumori. Rostopasca asociată cu sunătoare, coada şoricelului, mentă, turita mare dă un ceai cu efect curativ în bolile de ficat. Extern: în tuberculoza pielii (trofic şi antiseptic). În unele zone ale ţării, sucul lăptos al plantei este utilizat obişnuit contra negilor, punîndu-se de mai multe ori pe ei. Cei care aveau pecingine se ungeau cu sucul plantei ori o spălau mai întâi cu zeamă călduţă de rostopască, iar după aceea puneau frunza pe ea. Se mai utiliza contra mătreţei, în tratamentul hepatitei, planta fiind plămădită în rachiu, precum şi contra muşcăturilor de şarpe şi de insecte.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o jumătate linguriţă plantă la 200 ml apă clocotită; se ia o lingură la 3 ore, echivalentul unei doze pentru o zi. În caz de dureri cantitatea so repetă a doua zi. Extern este utilizată în tratamentul tuberculozei pielii, în acest scop se amestecă 30 g pulbere de rostopască, 15 g lanolină şi 15 g vaselină; se adaugă 10 picături de acid fenic; se unge rana, iar pansamentul se menţine aplicat 3 zile, după care se continuă până la vindecare. N o t ă. Nu se supradozează intrucât provoacă intoxicaţii. Zone de creştere. Se dezvoltă pe soluri uşoare, chiar nisi¬puri. Se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană la 800-1 000 m în păduri, tufişuri, grădini, la marginea gar¬durilor, în locuri cu ruini. Se află în cantităţi mari în judeţele: Cluj, Harghita, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Gorj, Mehedinţi — la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju-Mare, Ilfov, Constanţa, Bacău, Boto¬şani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Galaţi — la Hanul Conachi. Recoltare. Partea aeriană se recoltează în tot timpul înfloririi, de preferat lunile aprilie-mai, când fructificaţiile sunt formate, iar planta are cea mai mare cantitate de alcaloizi. Tăierea plantelor se face sub locul de ramificare; la plan¬tele bătrâne se iau numai ramurile verzi, fără partea lemnoasă. Recoltarea se poate face şi cu coasa sau secera.

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae)

Roiniţa—Melissa officinalis L. (fam. Labiatae) Mai este cunoscută şi sub denumirile: busuiocul stupu¬lui, mătăcină, floarea stupilor, iarba roilor, mintă turcească, roişte etc. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Dracocephalum moldavica L. (Mătăciune) şi Nepeta cataria L. (cătuşnică) ce au miros asemănător cu roiniţa. Frunza la Melissa officinalis L. (a) este ovală, cu baza atenuată, peţiolată; la Nepeta cataria L. (b) frunza este triunghiulară cu baza cordată, lung peţiolată. La Draco- cephalum moldavica L. (c) aceasta este alungit-lancealată cu 5-8 perechi de dinţi ferăstruiţi, aproape sesilă. Floarea la Melissa officinalis L. este albă, cu nuanţe găl¬bui sau liliachii; corola doar de circa 1 cm iese puţin din caliciu, buza superioară este ceva mai lungă faţă de cea inferioară. | La Nepeta cataria L. floarea are culoarea alb-murdară, corola de cca 1 cm, cu buza inferioară de cca 2 ori mai mare decât cea superioară. Floarea Ia Dracocephalum moldavica L. are culoarea albastru-violacee, iar corola mare de 2 cm, depăşind de câteva ori caliciul. Principii active: ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic, un principiu amar, acizii ursolic şi oleanolic, stachioză etc. 

Acţiune farmacodinamică. Intern. Datorită componentelor din uleiul volatil are acţiune antiseptică şi sedativă. Datorită principiului amar şi acidului cafeic are acţiune coleretică, carminativă şi stomahică. Este bacteriostatic, antiseptic, măreşte secreţiile gastrice; antianemic şi antidiareic. Extern: cicatrizant şi antiseptic. Utilizări terapeutice. Prin acţiunea carminativă (înlăturarea gazelor din stomac) calmează spasmele stomacale si intestinale ce provoacă colici la copii ca şi la adulţi. De asemenea calmează stările nervoase, ameliorează senzaţiile de vomă la femeile gravide.
 Combate diareea şi măreşte secreţia biliară. Tonifică stomacul şi înlesneşte digestia. Se mai utilizează in diskinezii biliare, colite cronice şi anorexie (lipsa poftei de mîncare). Extern, planta se foloseşte sub formă de băi care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi cicatrizante şi antiseptice. Această acţiune este mărită prin adăugarea de arnică, muguri de plop şi cimbrişor. 
 N o t ă. Se mai foloseşte ca salată, aromatizant în sosuri şi la prepararea lichiorurilor (planta având un miros plăcut de lămâie). Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. În cazuri de ameţeli, sincope (pierdere bruscă, de scurtă durată, a cunoştinţei), dureri de cap, digestii grele sau criză de nervi, se face o fiertură de 15-30 frunze sau flori de roiniţă şi se bea câte o ceşcuţă pe zi. Extern — infuzie: se dublează cantitatea de plantă indi¬cată mai sus, sub formă de cataplasme şi băi. Zone de creştere. În flora spontană planta creşte disper¬sat, mai ales în regiunile din sudul şi vestul ţării, prin locuri uscate, pietroase, în păduri de stejar (în luminişuri şi locuri poieniţe), în pajişti. Se intâlneşte în judeţul Ilfov (Comana-Călugăreni), judeţul Mureş (Reghin), în Banat, Caraş-Severin (pe valea Cernei şi la Eftimie Murgu şi Mehaclia), in judeţul Arad, precum şi in judeţele: Vâlcea, Mehedinţi, Gorj, Buzău, Vrancea etc. Recoltare. Se face în lunile iunie-august, înainte sau în timpul înfloririi, în zile uscate, după ce s-a ridicat roua. Pentru obţinerea frunzelor tulpinile şi ramurile se strujesc.

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae)

Răchitanul — Lythrum salicaria L. (fam. Lythraceae) Planta este cunoscută şi sub denumirile de: călbăşoară, florile zânelor, lemnie, zburătoare-bărbătească. În scopuri medicinale se foloseşte planta.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Lythrum virgatum L. asemănătoare dar lipsită de proprietăţi medicinale. Tulpina de Lythrum virgatum (b) este glabră în timp ce la Lythrum salicaria L (a) tulpina are peri scurţi. Specia medicinală are frunza cu baza rotunjită sau cordată, la Lythrum virgatum frunza este îngustată. Inflorescenţa la Lythrum salicaria este cu flori dispuse foarte dens, acoperind complet axul, în timp ce la Lythrum virgatum este laxă, axul fiind dezvelit.

Principii active: galotaninuri, substanţe de natură flavonoidică aparţinând heterozidelor greu hidrolizabile ca: vitexina şi otientina, pigmenţi antocianici — diglicozide ale malvidolului şi galactozide ale cianidolului, cobnă, substanţe antibiotice, pectine, carotenoizi, substanţe minerale, urme de ulei volatil, lawsonă etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern- Datorită tanoizilor, uleiului volatil, a celorlalţi compuşi şi substanţelor antibiotice, are proprietatea de a precipita proteinele şi acţiune astringentă, antidiareică şi inhibantă asupra dezvoltării florei microbiene patogene intestinale. Datorită lawsonei are proprietăţi antiseptice, iar fitoncidele îi conferă proprietăţi antibiotice. Extern: antiseptic, antidiareic şi hemostatic. Utilizări terapeutice. Intern: în dizenterie, hemoragii gastro-intestinale sau de altă natură. Sub formă de decoct, pulbere sau extract fluid, se folo¬seşte în diareele bacilare; se recomandă şi la sugari. Extern, sub formă de băi sau comprese, are acţiune cicatrizantă în ulcerele varicoase; în leucoree se recomandă sub formă de irigaţii vaginale.
 Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o linguriţă de plantă la 200 ml apă clocotită; se beau 3 ceaiuri pe zi. Ceaiul se prepară fie numai din plantă, fie în amestec cu muşeţel, mentă sau sunătoare. Extern — infuzie: cantitatea de plantă indicată mai sus se dublează; se utilizează sub formă de comprese, irigaţii vaginale sau băi. Zone de creştere. în locuri mlăştinoase, pe margini de râuri, în asociaţie cu trestia. Este răspândită în întreaga ţară în zone mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile ale luncilor. Se întâlneşte frecvent în Lunca şi Delta Dunării. Recoltare. Se face de la începutul înfloritului (iunie, începutul lunii august), tăindu-se vârfurile ramurilor cu inflo¬rescenţe — pe o lungime de 25 cm de la vârf.

Porumbul — Zea mays (fam. Gramineae )

Porumbul — Zea mays (fam. Gramineae ) Mai este cunoscut sub denumirile: păpuşoi, cucuruz. În scopuri medicinale se foloseşte mătasea. Principii active: saponozide, alantoină, ulei volatil, săruri de potasiu, calciu, bioxid de siliciu, ceară, vitaminele B6, C, E şi K, glucide, ergosterină, betaină etc.
Acţiune farmacodinamică. Puternic diuretic datorită în special sărurilor de potasiu si calciu. Elimină apa din ţesuturi şi micşorează depunerile de săruri din bilă. Are acţiune colagogă, hemostatică şi calmantă în cistite cronice şi metrite. Utilizări terapeutice. În metrite, metroragii, colecistile cronice, afecţiuni hepatice şi reumatism.
Fiind diuretică, infuzia din mătasea de porumb se recomandă mai ales în tratamentul litiazei renale, eistitelor şi albuminuriei. Tot datorită diurezei pe care o produce, ajută la eliminarea apei din ţesuturi, influenţând în bine unele boli de inimă şi obezitate. Datorită vitaminei K are proprietăţi hemostatice, întrebuinţându-se mai ales în menstruaţia neregulată şi menopa¬uză. Se mai recomandă în tulburări circulatorii datorate afecţiunilor cardio-vascularc, ca: gulă, artrite, uricemie (pre¬zenţa acidului uric în sânge) etc. Preparare şi administrare. Intern: infuzie 2 linguri de mătase de porumb la 200 ml apă clocotită; se ia câte o lingură la 2-3 ore. Zone de creştere. În toată ţara ca plantă de cultură, în zonele de şes, deal sau munte (pantele joase). Recoltare: Cea mai bună calitate se obţine când porum¬bul dă în lapte şi stigmatele sunt încă verzi.

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae)

Porumbarul — Prunus spinosa L. (fam. Rosaceae) Este cunoscut şi sub denumirile de: mărăcine, scorombar, spin, târn sau coţebrel. În scopuri medicinale se folosesc florile şi fructele. Principii activc ale florilor: glicozizi cianogenetice şi glicokemferozide, flavone, săruri de magneziu şi potasiu, cvercetin, kemferol, acizi organici.. Principii active ale fructelor: antociani, prunicianină, acizi organici, poli fenoli, zaharuri, gumirezine, săruri de calciu şi magneziu, vitamina C etc.
Acţiune farmacodinamică. Sedativ, antiseptic, antidiareic. Datorită compuşilor flavonici kemferol şi cvercetin, florile au proprietăţi diuretice şi depurative. Utilizări terapeutice. Intern se utilizează decoctul de flori, datorită acţiunilor uşor laxativă, diuretică şi sedativă, de calmant, ca şi în hipertensiunea arterială. Fructele, datorită proprietăţilor astringente, se folosesc ca tonifiante ale stomacului, în combaterea diareii.

 Datorită proprietăţilor diuretice şi antiseptice, aduc ame¬liorări în diskinezii biliare şi în diferite boli de rinichi şi vezică. Se recomandă ca dezintoxicant în uremie, gută şi artrită. Ceaiul de flori şi fructe (porumbe) se mai utilizează în tusea convulsivă. Extern: mustul de fructe proaspete se foloseşte pentru oprirea scurgerii sângelui din nas. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă flori de 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă fructe la 250 ml apă rece; se fierbe cca 20 de minute; se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Zone de creştere. Creşte pe soluri lutoase sau luto-argiloase, ca şi pe locuri pietroase. Se întâlneşte în zona de câmpie şi cea colinară, în luminişuri şi margini de păduri, pe terenuri necultivate, coaste pietroase şi însorite, răzoare, pe margi¬nea drumurilor şi căilor ferate, în păşuni şi fineţe neîngri¬jite. Recoltare. Florile se recoltează la începutul înfloririi, pe timp uscat; mai târziu petalele se scutură cu uşurinţă. Recoltarea se face prin ciupire, floare cu floare, sau prin tăierea unor rămurele mici care se strujesc imediat ; este metoda prin care se obţine un produs de calitate superioară. Fructele se recoltează toamna după căderea brumei în lunile octombrie-noiembrie, care duce la pierderea astringenţei şi mărirea procentului de zaharuri. Recoltarea se face cu mâna, fruct cu fruct.

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae)

Podbalul — Tussilago farfara L. (fam. Compositae) Mai este cunoscut sub numele de podbal sau podval. În scopuri medicinale sunt folosite florile şi frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Petasites sp. (Captalan). Elemente ce le pot deosebi: — rizomul la Tussilago farfara L. este vertical şi cilindric în timp ce la Petasites este orizontal, muchiat şi noduros; — frunzele de Tussilago farfara L. (a) sunt mai cărnoase şi au peri albicioşi pe spatele frunzei, care la rulare se strâng ca un fir de lână (la Petasites (b) perii sunt mai rari şi nu rulează); peţiolul lor este glabru sau cu peri moi (la Petasites perii sunt rigizi, scurţi, deşi); — nervaţiunea este palmată la ambele specii,; la Tussi¬lago farfara L., 7-11 nervuri care se ramifică încă de la bază, la Petasites găsim doar 3 nervuri principale; — frunzele de Tussilago farfara L. sunt verzi şi ţinute între palme au suprafaţa superioară rece, iar cea inferioară caldă, datorită perilor izolanţi. Principii active ale florilor: mucilagii, tanin, arnidiol şi faradiol, rutosid, hiperină, xantofile, fitosteriue, urme de ulei volatil etc.
  Principii active ale frunzelor: mucilagii care prin hidroliză dau galactoză şi pentoze; tanin, substanţe amare (tusilagină), carotenoizi, inulină, acid galic, acid stearic şi palmitic, fitosterine, săruri minerale în care predomină nitratul de potasiu, săruri de zinc etc.

Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, produşilor de hidroliză şi inulinei, atât frunzele cât şi florile au proprietăţi secretolitice, emoliente şi uşor antispastice. Este antispastic bronhie şi antiseptic al aparatului respirator. Utilizări terapeutice. Având acţiune emolientă şi expectorantă, se utilizează cu bune rezultate în bronşită, tuse, răguşeală, astm, emfizem pulmonar, silicoză şi în general în toate bolile căilor respiratorii. În amestec cu frunze de pătlagină şi rădăcină de lemn dulce, proprietăţile curative ale podbalului se măresc. În unele zone ale ţării, frunza crudă se pune pe tăieturi şi abcese, iar sucul stors din frunză se aplică pe inflamaţii. Frunzele se mai folosesc sub formă de băi în tratamentul reumatismului. Preparare şi administrare. Infuzie: 15 g frunze sau flori la 200 ml apă clocotită; se îndulceşte cu zahăr sau miere. Pentru fluidificarea secreţiilor bronhice şi expectorarea lor se ia câte o lingură de ceai la 2-3 ore.
Zone de creştere. Îl întâlnim pe coaste râpoase, maluri abrupte ale râurilor, locuri cu eroziuni recente, săpături, în zone de deal şi munte, în judeţele care mărginesc arcul carpatic . Recoltare. Florile (inflorescenţele) se recoltează în luna martie si începutul lui aprilie, când se deschid antodiile; ulte¬rior se obţine un produs cu mult papus. Recoltarea se face pe vreme uscată, prin ciupire, cu mâna, fie cu degetele făcute pieptene. Perioada optimă pentru recoltare este din luna aprilie până în iulie, din locuri înso¬rite.

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae)

Plopul negru — Populus nigra L. (fam. Salicaceae) În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Populus alba (Plop alb) şi cu Populus tremula (Plop tremurător). Deoarece în perioada în care se recoltează mugurii frunzele nu sunt apărute, recunoaşterea se va face după scoarţă şi muguri. La Populus nigra scoarţa formează ritidom brăzdat de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii; la celelalte specii ritidomul apare numai la arborii bătrâni (cei tineri au scoarţa netedă, alb-cenuşie sau cenuşiu-verzuie) şi se întinde numai la baza tulpinii. Mugurii — alungiţi, ascuţiţi, lungi până la 2—3 cm la Populus nigra (a); la celelalte specii ovoizi şi mult mai mici (3-4 mm la Populus alba (b)şi 6-7 mm la Populus tremula (c). 
 Principii active: glicozizii fenolici: salicina şi populina; ulei volatil format din: betulen, alfa, beta şi gama betulcnol, humulen, alfa cariofilen, compuşi de natură flavonică: crizina şi tectocrizina, taninuri, rezine, ulei gras, acizii malic şi galic, saponine, manitol etc.

Acţiune farmacodinamică. Intern se folosesc preparatele din muguri pentru acţiunea astringentă uşor antiinflamatoare şi slab analgezică. De asemenea au proprietăţi balsamice, antiseptice, cicatrizante şi calmante, mai ales în inflamaţiile căilor urinare; acţiune bună diuretică. Extern se utilizează pentru proprietăţile antiseptice şi cicatrizante. Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, afecţiuni renale, antireumatic.
Extern, sub formă de băi, uleiuri sau alifii, mugurii de plop se folosesc la vindecarea rănilor provenite din arsuri, în hemoroizi sau ca antireumatic. împreună cu alte plante aromatice intră în formula unor fricţiuni antireumatice. Din mugurii de plop fierţi în untură şi cu puţină ceara de albine se făcea, în unele zone ale ţării, o alifie utilizată în tratamentul hemoroizilor şi bubelor dulci, aplicându-se sub formă de unguent de 2 ori pe zi. Preparare şi administrare. Intern sub formă de infuzie făcută dintr-o linguriţă de muguri la cantitatea de 250 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi. Extern se utilizează aceeaşi infuzie sub formă de băi pen¬tru vindecarea rănilor provenite din arsuri sau băi de şezut în hemoroizi. Alifia se prepară în modul următor: 20 g muguri de plop care mai întâi se zdrobesc, se amestecă cu 5 g spirt concen¬trat (circa o linguriţă); se lasă 24 ore, după care se adaugă 100 g untură proaspătă de porc şi 5 g ceară de albine. Se ma¬cerează pe baia de apă 3 ore, apoi se strecoară printr-un tifon si se freacă până se formează alifia. În acelaşi mod se prepară şi uleiul, înlocuindu-se untura şi ceara cu ulei de floarea soa-relui. Zone de creştere. Se întâlneşte în regiunile joase, prin ză¬voaie, lunci, depresiuni şi poieni umede. Este răspândit în Lunca şi Delta Dunării, precum şi în luncile unor râuri din ţară (partea dinspre aval).  Recoltare. Sfârşitul lui februarie şi începutul lui aprilie sunt perioade când mugurii vegetativi încep să se umfle. Recoltarea se poate face direct de pe arbore sau, acolo unde se fac tăieri de arbor), prin desprinderea mugurilor cu mâna direct de pe ramuri.

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae )

Plămânărica - Pulmonaria officinalis L. (fam. Boraginaceae ) Alte denumiri cunoscute: cuscrior, mierea ursului şi su¬doare. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu alte două specii ce au următoarele caractere de diferenţiere: • La Pulmonaria montana Lej (b): — frunzele bazale sunt alungite, laceolate, cu baza îngustă (la Pulmonaria officinalis (a) sunt ovale sau eliptice, cu baza trunchiată); — culoarea este verde-deschis (la Pulmonaria officinalis este verde închis); — perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis sunt aspri); • La Pulmonaria rubra Schrott: — florile au culoarea constant roşie (la Pulmonaria officinalis culcarea virează de la roşu spre albastru)-; — frunzele bazale sunt alungite, cu baza atenuată (ca la Pufmonaria montana).
 Principii active: saponozide, alantoină, mucilagii, acid salicilic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze care prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze; acizii: stearic, palmitic şi miristic; fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroten şi cantităţi mari de vitamina C.

Acţiune farmacodinamică. Se foloseşte ca diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A. Are proprietăţi emoliente şi antiinflamatoare ca şi antidiareice, analgetice şi cicatrizante. Este un burt expectorant şi antispastic bronhie. Utilizări terapeutice. În bronşite, lariginte, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal. Frunzele de plămânărică se folosesc în bolile căilor respiratorii, uşurând expectoraţia şi calmând tusea şi răguşeala. 
 Datorită acţiunii diuretice se întrebuinţează în boli de rinichi şi vezică. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cica¬triza rănile prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric. Acidul silicic îi conferă plantei proprietăţi remineralizante. Datorită taninului este folosită în diaree. Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o lingură de frunte la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, după mesele principale, îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr. Zone de creştere. Se găseşte în pădurile de foioase, mergând din zona de câmpie, până în cea de deal şi montană inferi¬oară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Planta este răspândită în Transilvania, Muntenia (jude¬ţele Dâmboviţa şi Ilfov), Moldova (judeţele: Bacău, Neamţ şi Suceava). Recoltare. Se face în funcţie de dezvoltarea plantei: pri¬măvara, începând din martie până în mai, se recoltează frunze¬le de pe tulpinile florifere; cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili

Pirul — Agropyrum repens L.

Pirul — Agropyrum repens L. (fam. Gramineae) Mai este cunoscut sub denumirile: chir, albei, răgălie. În scopuri medicinale se folosesc rizomii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Cynodon dactylon L. (Poir). (Pirul gras). Pirul medicinal are spicul digital şi cu o singură axă; la Cynodon dactylon spicul are un verticil de 3-8 spiculeţe violacee. De asemenea, la Cynodon dactylon, limbul frunzelor, la punctul de unire cu teaca, are un guleraş de peri care lipseşte la Agropyrum repens L. Recunoaşterea se poate face şi pe cale chimică, tratând fiertura de rizomi cu tinctură de iod. Dacă soluţia se albăstreşte datorită amidonului, produsul provine de la Cynodon şi trebuie înlăturat. Principii activi: saponozide, fructozane, inozitol, ulei volatil, vitaminele A şi B, acid salicilic, mucilagii, săruri de potasiu.

 Acţiune farmacodinamică. Diuretic şi diaforetic. Fungistatic şi antimicrobian, ceea ce explică folosirea sa în dermatologie. Datorită siliciului pe care-1 conţine este considerat ca tonic şi remineralizant al sistemului osos. Produce transpiraţie, favorizând scăderea temperaturii şi eliminarea toxinelor din corp (depurativ). Bun antitermic. Utilizări terapeutice. În dermatologie datorită proprietăţilor antimicrobiene. Prin diureza pe care o produce ameliorează bolile de rinichi şi vezică (cistită). Aduce îmbunătăţire în bolile de ficat, mărind secreţia biliară. Tot datorită diurezei, pirul este folosit în gută şi reumatism. Întrucât produce transpiraţia, favorizind scăderea temperaturii, pirul este recomandat în bronşite, răceli şi gripă.
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie- o lingură de rizom mărunţit se opăreşte (sau se fierbe) cu 250 ml apă; se beau 2-3 ceaiuri pe zi, călduţe şi îndulcite. Zone de creştere. Îl întâlnim, ca buruiană, pe terenurile prost întreţinute, coastele uscate, aride, nisipoase sau argiloase, pe lângă garduri, la margini de păduri, în tufărişuri. Altitudinal se întâlneşte din zona de câmpie până în zona montană inferioară. Zone de răspândire: Botoşani, Suceava, Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Harghita, Braşov, dar mai ales Cluj şi Sălaj. Recoltare. În urma arăturii de primăvară sau toamnă se trece cu grapa sau cu boroana pe terenurile invadate cu pir, strîngându-se rizomii în grămezi. Produsul recoltat se spală foarte repede într-un curent de apă, deoarece substan¬ţele active sunt solubile, apoi se zvântă şi se înlătură părţile aeriene, rizomii pătaţi înnegriţi. Uscarea se face în strat subţire, la soare.

Pinul -Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae)

Pinul — Pinus montana Mill., Pinus silvestris L. (fam. Pinaceae) Este cunoscut sub denumirile: chifăr, luciu, zetin, jneapăm sau jep. În scopuri medicinale se folosesc mugurii. Principii active: ulei volatil care conţine alfa pinen, beta pinen, beta felandren, limonen, delta caren, acetat de bornil, aldehidă anisică şi caproică, alcooli, aldehide şi cetone, sescviterpenice etc-.
Acţiune farmacodinamică. Extractele şi uleiul volatil în concentraţii mici au efecte antiinflamatoare, antiseptice, ale căilor respiratorii şi căilor urinare. Are proprietăţi diuretice.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite acute, traheite, pielite, cistite, uretrite. Extern: mugurii de pin se folosesc pentru băi cu acţiune antiseptică şi cicatrizantă.
Preparare şi administrare. Intern: infuzie din 2 linguriţe de muguri la 400 ml apă clocotită; după 15 minute se strecoară lichidul şi se îndulceşte cu miere de albine sau cu zahăr; se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi. Din mugurii de pin se poate prepara un sirop zdrobindu- se 100 g muguri, peste care se toarnă 100 g alcool de 60°. Se lasă la macerat, într-un vas acoperit, timp de 12 ore, agitând din când în când; se toarnă apoi 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se strecoară printr-o pânză deasă. Se adaugă 640 g zahăr, se dizolvă la cald pe baia de apă, se filtrează printr-o pânză, se completează cu apă până la 1 kg şi se păs-trează în sticle de capacitate mică. Copiii vor lua 3 lingu¬riţe pe zi, iar adulţii 8 linguri pe zi. Zone de creştere. Vegetează în zona alpină, deasupra pădu¬rilor de conifere, între 1 500 m şi 2 300 m, în mase compacte sau pâlcuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic, mai rar în Munţii Apuseni (Munţii Gilăului şi Munţii Bihorului), unde coboară până la 1 500 m altitudine. Ocupă mari suprafeţe în Munţii Rodnei, Călimani, Făgăraş, Iezer Păpuşa, Sebeşului, Parângului, dar mai ales Retezat.

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae )

Pelinul — Artemisia absinthium L. (fam. Compositae ) Mai este cunoscută şi sub denumirile: peliniţă, pelin mic. În scopuri medicinale se foloseşte planta. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Artemisia vulgaris L. (Pelinariţa sau Pelinul negru), care are următoarele elemente distincte:
— în sol are un rizom multicapitat (la Artemisia absinthium lipseşte);
 — tulpina la Artemisia vulgaris este nepăroasă, are dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la Artemisia absinthium este păroasă şi verde cenuşie);
— frunzele pe partea superioară sunt verde-închis, nepăroase, sunt păroase doar pe faţa inferioară (la Artemisia absinthium sunt păroase pe ambele feţe, din care cauză faţa superioară are o culoare verde-cenuşie). Artemisia campestris L. (Pelin nemirositor) este glabră, atât pe tulpină, cât şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.
 Principii active: ulei volatil format din azulene, betatuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinen etc.; în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de procamazulene (artabsina, artemazulene); substanţele amare sunt reprezentate prin absintină (formată din artamarină, arta- marinină, artamaridină şi artamaridinină); flavonoizi, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, acizi organici, vitaminele B6 şi C etc.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Substanţele amare şi componentele uleiului volatil au acţiune excitantă a secreţiei gastrice, antiinflamatoare a mucoasei gastro-intestinale şi slab antihelmintică. Creşte diureza şi poate fi folosit şi ca laxativ. Extern este utilizat pentru proprietăţile lui dezinfectante, trofice, antihelmintice.

 Utilizări terapeutice. Intern se foloseşte în tratamentul gastritelor hipoacide, anorexie, edemelor renale, constipaţiilor. Decontul este apreciat pentru calităţile lui tonice, stimulând şi mărind secreţia organelor digestive. Dă rezultate bune şi în dispepsiile însoţite de constipaţii. Se recomandă aproape în toate bolile aparatului digestiv cu lenevirea stomacului, lipsă de aciditate, vărsături etc. Măreşte secreţia urinară, aducând o ameliorare în gută, hidropizie şi în general în bolile manifestate prin reţinerea apei în ţesuturi. Extern se întrebuinţează în tratamentul hemoroizilor şi în vaginitele atrofice. Se recomandă în cazul oxiurazei sub formă de băi sau clisme cu fiertură de pelin, asociat cu mu¬şeţel. Prin băi sau comprese sunt rapid ameliorate plăgile purulente.
N o t ă. Cura de pelin nu se prelungeşte prea mult timp doarece provoacă tulburări digestive şi nervoase. În cantităţi mari, uleiul volatil al acestei specii, provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi chiar moartea. Femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul deoarece dă un gust amar, neplăcut, laptelui. De asemenea nu se recomandă femeilor gravide. Este contraindicat în afecţiuni acute intestinale.
Preparare şi administrare. Intern — infuzie: o lingurii de plantă la 250 ml apă clocotită; se bea în trei reprize înaintea meselor principale. Fiind foarte amar, se îndulceşte. Antihelmintic: 1-2 linguriţe pulbere de plantă, amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol, concomitent cu clisma şi băile de şezut cu infuzie de pelin. Fiind foarte amar, în locul ceaiului, se poate prepara o tinctură, din care se iau câte 15-20 picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.Tinctura se prepară din 20 g plantă mărunţită, care se macerează în 100 g alcool de 70°, timp de 7 zile. Sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot lua 1 -2 g ca tonic şi 2-3 g dimineaţa pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali. Cura durează 5 zile. Zone de creştere: Este comună în întreaga ţară în zona de şes şi deal, pe lângă canalele de irigaţie. În locuri necultivate, pe marginea drumurilor, gardurilor, pe coaste pietroa¬se. Este cultivată în partea de şes şi colinară a Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi sudul Moldovei. Zone favorabile fiind în judeţele: Buzău, Prahova, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Olt şi Dolj. Recoltare. Când se urmăreşte conţinutul ridicat în sub¬stanţe amare, recoltarea se face pe tot timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie. Când se urmăreşte ca produsul să fie bogat în ulei vola¬til, recoltarea se va face la sfârşitul lui iunie şi în iulie, adică înaintea şi la începutul înfloririi. Recoltarea se face numai pe timp uscat, de preferat spre mijlocul zilei, tăindu-se vârfurile înflorite până la diametrul de 3 mm, ramurile şi frunzele bazale, tulpinile sterile, fără părţile lemnificate.

Pătlagina -Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae)

Pătlagina — Plantago lanceolata L., Plantago-major L . Plantago media L. (fam. Plantaginaceae) Mai este cunoscută sub denumirile: platagină, mama ploii. În scopuri medicinale se folosesc frunzele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia Alisma plantago-aquatica L. (Limbariţă sau Pătlagină de haltă) care are frunzele asemănătoare cu ale pătlaginei late. Se deosebeşte prin nervaţiunea penată (la Plantago-major este arcuată), are peţiol cilindric, spongios la interior (la Plan- tago-major (b) este în formă de jgheab si se văd nervurile foarte fibroase care se trag ca nişte aţe). De asemenea frunzele de Plantago lanceolata L. (a) pot fi confundate în depozitare cu frunzele de Digitalis lanata Ehrh. (Degeţel lânos) extrem de toxice. De aceea, frunzele de Digitalis lanata nu se ţin decât în magazii speciale pentru plante toxice şi se prelucrează separat. Frunzele de Digitalis lanata au nervaţiune penată (la Plantago lanceolata paralel-arcuată, frunzele sunt sesile, la Plantago lanceolata peţiol lung); perii sunt numai pe marginea frunzei (la Plantago lanceolata peri rari pe ambele feţe ale frunzei). Principii active: mucilagii formate în special din xiloză, acid poliuronic, pentozane etc.: aucubină sau aucubozidă care prin hidroliză dă aueubigenină şi o moleculă de glucoză; o trioză-planteoza, tanin, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţe proteice, carotenoizi, filochinonă, vitaminele A, G şi K, substanţe antibiotice etc. 

 Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor, planteozei şi unor produşi de hidroliză, au proprietăţi emoliente şi laxative. Datorită taninurilor şi aucubozidului, au proprietăţi astringente şi antipruriginoase. Fluidifică secreţiile bronhice si ajută la eliminarea lor. Este antidiareic, hemostatic şi fitoncid (acţiune antibiotică). Scade colesterolul din sânge. Uşor hipotensiv.
Utilizări terapeutice. Intern: în bronşite cronice, astm bronhic, diaree, ulcer gastro-duodenal (acţiune cicatrizantă, fitoncidă), hipercolesterolemie şi hipertensiune arterială. Dă rezultate bune şi în tratamentul aterosclerozei întrucât previne creşterea colesterolului şi micşorează tensiunea arterială. Extern se utilizează în tratamentul ulcerului varicos, ulceraţiilor cutanate (sub formă de băi), a conjunctivitelor, blefaritelor (inflamaţia pleoapelor), laringitelor şi traheitelor. Preparare şi administrare. Intern: se utilizează infuzia formată dintr-o lingură de frunze la 200 ml apă clocotită: se ia câte o lingură la 2 ore. Se recomandă în tratamentul ulcerului gastric de 3 ori pe zi câte 0,5 g pulbere din frunze, după mesele principale; se poate prepara o infuzie, respectând cantităţile date mai sus, din care se iau câte 2 linguri după mesele principale, iar între mese, o lingură la 3 ore. Extern sub formă de infuzie în cazul ulcerului varicos şi al ulceraţiilor pielii, sub formă de băi; se face o infuzie-din 100 g frunze uscate la 3 litri de apă; se lasă vasul acoperit 20-30 minute; se strecoară şi lichidul rezultat se răstoarnă în apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37°C. Durata băii — 15-20 minute. Zone de creştere. Are un spectru ecologic foarte larg. Nu are pretenţii faţă de lumină, temperatură, umiditate sau sol. În flora spontană cele 3 specii se întâlnesc pe marginea drumurilor, în păşuni şi buruienişuri. Creşte de la câmpie până în zona alpină, în întreaga ţară. Recoltare. Perioada de recoltare este îndelungată; are loc atât înaintea, cât şi în tot timpul înfloririi, din luna mai până în luna octombrie. Se face pe timp uscat, după ce se ridică roua; cu o mână se strânge rozeta de frunze, iar cu cealaltă se taie de la nivelul solului.

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae)

Păpădia -Taraxacum officinale Web. (fam. Compositae) Mai este cunoscută sub denumirile: papă lungă, părăsita găinilor.În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi rădăcina. Asemănări-deosebiri. Frunzele de păpădie se pot confunda la recoltare în stadiu tânăr, după formă, cu cele de Cichorium intybus L. (cicoare) sau de Sonchus sp. (Susai). Ca element de deosebire amintim că frunzele de păpădie sunt complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.Principii active: grăsimi sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic etc., tanin, flobafene, colină, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, sunstanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, vitamina C, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidică, xantofile, flavoxantine etc. Principii active ale rădăcinii: alcooli triterpenici: taraxerol, beta amirina etc.; sitosterină, stigmasterină şi din fitosterine, inulină, substanţe proteice, rezine, grăsimi, levuloză, vitaminele A, B, C, D, tiamină, acid nicotinic şi amida acidului nicotinic, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic şi linoleic; asparagină, arginină etc.
 Acţiune farmacodinamică. Intern: coleretic şi colagog, creşte diureza, hipoacidifiant, laxativ, venotonic, depurativ.

 Utilizări terapeutice. Păpădia se recomandă în toate bolile unde există un dezechilibru glandular, precum şi în obezitate (îngrăşare peste măsură) şi gastrite hiperacide. Rezultate bune dă în bolile de ficat — diskineziile biliare cu tulburări intestinale, mărind secreţia biliară. Normalizează circulaţia sângelui. În anorexie, prin mărirea poftei de mân¬care la convalescenţi. Datorită acţiunii diuretice, ceaiul de păpădie este folosit în gută şi reumatism. Prin normalizarea circulaţiei sângelui este folosită în varice şi ulcer varicos. Tot datorită diurezei pe care o produce, sunt eliminate toxinele din corp şi are un efect indirect în vindecarea eczemelor şi altor boli de piele. Se foloseşte cu rezultate bune şi în ateroscleroză.
Preparare şi administrare: Intern — infuzie: 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale. Frunzele tinere se consumă primăvara, ca atare, sub formă de salată. Zone de creştere. Creşte răspândită în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fineţe, din câmpie până în zona subalpină. Se găseşte în masă în terenurile cultivate cu lucernă. Specia creşte în întreaga ţară. Recoltare. Frunzele se recoltează primăvara în lunile martie-iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.  Planta întreagă se recoltează de asemenea primăvara (înaintea şi la începutul înfloririi, fie prin smulgere dacă pământul este reavăn, fie cu ajutorul unui cuţit, fie cu cazmaua. Rizomii cu rădăcina se recoltează din luna iulie până toamna târziu cu cazmaua.

Păducelul — Crataegus monogyna Jacq,. Crataegus oxyacantha L. (fam. Rosaceae)

Păducelul — Crataegus monogyna Jacq,. Crataegus oxyacantha L. (fam. Rosaceae) Mai este cunoscut sub denumirile: gherghin sau mără¬cine alb. În scopuri medicinale se folosesc florile, frunzele şi fructele. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Crataegus ni¬gra W. et K. şi Crataegus pentagyna W. et K. Acestea au un număr mai mare de stile (5) în floare faţă de 1-2 cât au speciile medicinale şi rămân persistente şi la fructe, care au o culoare mai închisă, negricioasă sau purpurie. Pedicelii florilor şi caliciul au peri deşi lânoşi, la speciile medicinale sunt glabri.
Principii active ale florilor şi frunzelor: acidul crategic — complex format din compuşi triterpenici; acid crategolic, neotegolic şi acantolic; acid ursolic şi oleanolic; derivaţi de natură flavonoidică; hiperozida, un ramnozid al vitexinei, leucoantocianidmă, un heptaoxi fiavonbiozid cu acţiune car- diotonică, cvercetină, acid clorogenic, acid cafeic, amidalină, colină, sorbitol, vitamina C; amine: trimetilamina şi amilamina; ulei volatil ce conţine aldehida anisică; taninuri de natură catehică, pectine, săruri minerale etc. Principii active ale fructelor: taninuri de natură catehică, vitaminele B1 şi C, antociani, flavonoizi, acizii: tartric, citric, ursolic, oxalic, nicotinic, clorogenic; sorbitol, colină, acetil- colină, glucoză, fruetoză, pec

tine, ceară, ulei gras, substanţe minerale.
 Acţiune farmacodinamică. Acţionează asupra aparatului cardio-vascular şi asupra sistemului nervos central. Este vasodilatator coronarian şi periferic, sedativ nervos şi al sistemului cardiovascular, creşte permeabilitatea vasculară, scade tensiunea arterială. Stimulează sistemul nervos central şi al respiraţiei. Acţionează ca un bun bronhodilatator.
Utilizări terapeutice. Intern: în angină pectorală, miocardită, hipertensiune arterială; tulburări de climacterium, tulburări neurovegetative, ateroscleroză, emotivitate excesivă şi nevroze cardiace. De asemenea în stări de excitabilitate cu aritmie marcată (tahicardie). La cardiaci se recomandă ca o completare a tratamentului cu digitală sau când aceasta nu este suportată. Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriană şi talpa gâştei, îşi măresc efectul medicinal. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie: o linguriţă de flori cu frunze sau de fructe la 200 ml apă clocotită. După 15 minute se strecoară, se îndulceşte şi se bea fracţionat în decursul unei zile.
Zone de creştere. Se întinde din regiunile de stepă unde formează tufărişuri, până în zona de deal şi chiar munte, în lizierele pădurilor sau în stratul de arbuşti al pădurilor mai luminoase (în special ştejar); creşte invariant în păşuni şi poiene. Uneori poate forma masive întinse (exemplu: Căr¬bunari — judeţul Caraş-Severin). Se găseşte raspândit în toate judeţele ţării. Recoltare. Produsele se culeg pe timp uscat, însorit. Dacă sunt culese pe ploaie sau rouă, florile se brunifică foarte uşor, depreciindu-se. Florile şi bucheţelele de flori cu frunze se recoltează la începutul deschiderii florilor, începând din a doua jumătate a lui aprilie în regiunile de câmpie din sudul şi vestul ţării, continuând eşalonat în cursul lunii mai pentru zonele de deal şi munte. Frunzele au o perioadă de recoltare mai lungă, înainte, în timpul sau după înflorire, până în iunie-iulie, iar fructele în septembrie-noiembrie când se înroşesc. Florile se culeg prin ciupire sau prin prinderea între degete a inflorescenţei şi tragerea mâinii în sus, astfel ca în palmă să rămână florile fără pedunculi. Buchetele de flori cu frunze şi frunzele se culeg prin strujire, fie direct pe arbust, fie prin tăierea rămurelelor şi curăţarea lor ulterioară. Fructele se culeg direct de pe arbust, fără codiţă.

Osul iepurelui - Ononis spinosa L. (fam. Leguminosae)

Osul iepurelui - Ononis spinosa L. (fam. Leguminosae) Planta mai este cunoscută sub denumirile: dirmotin, sudoarea calului, sudoarea capului, sălăştioară, asudul calului. În scopuri medicinale se foloseşte rădăcina. Asemănări-deosebiri. Poate fi confundată cu Ononis hârcina Jacq. lipsită de spini şi cu Ononis pseudohircina Schur. cu spini simpli, rari, cu tulpina nelignificată la bază, ce nu se recoltează în scopuri medicinale.
Principii active: onocerină, ononină şi onospină, trifolirizină şi fitoglutinină (substanţă proteică), saponozide triterpenice care prin hidroliză dau acid gliciretic, tanozide, ulei volatil şi ulei gras, zaharuri, acid citric etc. Acţiune farmacodinamică. Datorită saponozidelor are acţiune diuretică; adjuvant în afecţiunile renale; elimină toxinele din corp.

Utilizări terapeutice. Se recomandă în bidropizia (reţinerea apei în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului) însoţită de edeme, în calculoză renală şi cistite. Este un bun depurativ (curăţă umorile organismului. favorizând eliminarea toxinelor şi a produşilor rezultaţi din dezasimilare). Datorită eliminării toxinelor din corp, ceaiul de rădăcină a acestei plante, se recomandă în reumatism şi într-o serie de boli de piele cronice.
Preparare şi administrare. Intern, sub formă de decoct — 4 linguri rase de rădăcină măruntă, la un litru de apă rece; se fierbe 30 minute; lichidul se strecoară, se îndulceşte şi se bea în decursul unei zile. Zone de creştere. În Transilvania (mai frecventă în judeţele Cluj şi Sălaj), zona colinară a Olteniei (mai ales în judeţele Gorj şi Mehedinţi) şi Moldovei (judeţele Suceava şi Vrancea) Recoltare. Primăvara, lunile martie-aprilie, şi toamna, lunile septembrie-octombrie, constituie perioade optime pentru recoltare. Rădăcina se scoate cu cazmaua si se taie coletul care se pune din nou în pământ pentru a se asigura menţinerea plantei.

Odoleanul — Valeriana officinalis L. (fam. Valeria- nuceae). Planta se mai cunoaşte sub denumirile: valeriană, guşa porumbelului, iarba pisicii. În scopuri medicinale se folosesc rizomii şi rădăcina.
Principii active: ulei volatil, acizii cafeic şi clorogenic. Cu toate că în ultimele decenii s-au făcut importante cercetări cu scopul de a se preciza care sunt adevăratele principii active, totuşi se poate afirma că această problemă nu este definitiv rezolvată. Aceste cercetări consideră, ca factori terapeutici următorii produşi elaboraţi de celulele plantei: uleiul volatil (cu o compoziţie chimică foarte complexă), alfa-metil-piril-cetonă, o serie de alcaloizi de natură actidinică, combinaţii terpenoidice denumite valepotriaţi. Ţinând seama că fiecare din substanţele specificate posedă proprietăţi fiziologice, se admite: „existenţa unui fitocomplex bazat pe sinergisme ce se stabilesc între aceste substanţe" cu atât mai mult cu cât izovaleriantul de bornil, considerat de mult timp ca principiu activ, nu există în uleiul volatil.
Acţiune farmacodinamică. Datorită alfa-metil-piril-cetonei şi a unor alcaloizi din uleiul volatil, rizomii şi rădăcinile de valeriană au efecte inhibatoare asupra ţesuturilor nervoase şi musculare. Efectele sedative se manifestă atât asupra encefalului cât şi asupra celorlalte segmente ale sistemului nervos. Efectele sedative în nevroze se datorează diminuării excitabilităţii măduvei spinării şi creierului. Acţiunea excitantă asupra musculaturii netede şi striate se obţine printr-un dublu mecanism: unul direct-muscular, iar altul indirect-nervos.

Utilizări terapeutice. Intern- Planta este cunoscută ca unul din cele mai bune medicamente cu acţiune calmantă asupra întregului sistem nervos. Are proprietatea de a micşora stările de excitaţie, reglează palpitaţiile inimii (nevroză cardiacă) şi aduce un somn liniştitor (în insomnii). Calmează spasmele muşchilor, recomandându-se în colicile stomacale de natură nervoasă. Se mai utilizează în astm şi combate sensibilitatea la vomare (vomă). Este hipotensiv. Pentru a mări acţiunea sedativă si calmantă, odoleanul se asociază cu muşeţel, mentă, levănţică, precum şi cu alte plante.
 Preparare şi administrare. Intern, rădăcina se întrebuinţează sub formă de praf (câte un vârf de cuţit de trei ori pe zi), infuzie, extract şi tinctură. Somnifer — infuzie: o linguriţă la 200 ml apă clocotită; se bea toată cantitatea înainte de culcare; doza se stabileşte în funcţie de individ. Sedativ: aceeaşi formulă de preparare; ceaiul se bea însă fracţionat în trei reprize în decursul unei zile. Şi în acest caz, doza se stabileşte în funcţie de individ. Din cauza gustului neplăcut, se preferă tinctură de valeriană: 20 g rădăcină la 100 g alcool de 70°; se lasă la macerat 8 zile; se iau 15-20 picături de 2-3 ori pe zi. Zone de creştere. În flora spontană este răspândită în tufărişuri, păduri, locuri umede şi umbroase, marginea apelor, lunci şi zăvoaie — în special în zona de deal şi munte. Astăzi este exploatată aproape exclusiv numai din cultură în Câmpia Timişului, Câmpia Crişurilor (judeţul Bihor), Podişul Someşului (judeţul Maramureş), Podişul Transilvaniei (judeţele: Cluj, Alba, Mureş, Braşov) şi depresiunile marginale (judeţele: Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna), ca şi în Câmpia Moldovei şi Subcarpaţii răsăriteni (judeţele: Suceava şi Neamţ). Recoltarea se face toamna târziu când rizomii au maximum de greutate şi de principii active. Pentru recoltare se foloseşte cazmaua.

Obligeana — Acorus calamus L. (fam. Araceae).

Obligeana -Acorus calamus L. (fam. Araceae). Mai este cunoscută sub denumirile: calm, speribană, speribană tărcată, spetează, spetează pestriţă, spetează tărcată, trestie mirositoare. În scopuri medicinale se folo¬sesc rizomii. Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu Iris pseudocorus L. (Stânjenel de baltă cu flori galbene) şi cu Rumex hydrolapathnm Huds. (Ştevie de baltă), dar numai pentru materia primă, întrucât celelalte caractere sunt diferite, evitându-se astfel confuziile. Diferenţierea se mai poate face după mirosul aromatic caracteristic numai la Acorus calamus L.. (celelalte sunt ino¬dore). Principii active: ulei volatil conţinând azaronă, aldehidă azarilică, alfa pinen, calamol, calamel, camfen, camfor, eugenol etc.; vitamina B1 şi C1, tanin, o substanţă amară-acorina, colină, zaharuri, eugenol, coneol, hidrocarburi, alcooli tritcrpenici, acorelină, dextrină, amidon, rezine, săruri mi¬nerale etc.

 Actiune farmacodinamică. Intern. Are acţiune tonic-amară, eupeptică. Datorită azaronei, are proprietăţi antibacteriene şi insecticide. De asemenea are proprietăţi analgetice şi aromatizante. Datorită principiului amar (acorina) are proprietăţi tonic- aperitive, sedative, analgetice şi se foloseşte ca stimulent al secreţiei gastrice, mărind pofta de mâncare şi în diferite afecţiuni ale stomacului. În caz de balonări abdominale, obligeana uşurează eliminarea gazelor (carminativ) şi calmează colicile. Datorită unui principiu activ numit azarona, obligeana are acţiune tranchilizantă (calmant psihic). Utilizări terapeutice. Intern: în anorexie, colici abdominale. Balonări abdominale, tulburări neurovegetative cu anxietate (nelinişte). N o t ă. În industria alimentară, obligeana se foloseşte ca aromatizant al lichiorurilor. Se mai utilizează în parfumerie. Preparare şi administrare. Intern, sub formă de infuzie: 15 g rizomi la 200 ml apă clocotită: se iau 3-4 linguri pe zi, câte una înaintea fiecărei mese. Tinctură — prin macerarea, timp de 8 zile, a 20 g rădă¬cină mărunţită în 100 g alcool de 70 grade . Se pot lua de 2 ori pe zi câte 20 picături înaintea meselor principale. Pentru stimularea poftei de mâncare, din obligeană se poate prepara o băutură tonică prin macerarea a 100 g ră¬dăcină mărunţită cu 1 litru de vin negru, timp de 8 zile. După trecerea acestui timp, lichidul se strecoară şi îndulceşte cu zahăr după gust (circa 100-200 g zahăr). Se bea câte un pă¬hărel înaintea meselor principale. Zone de creştere. Vegetează la marginea bălţilor şi apelor curgătoare, în locuri mlăştinoase, în general acolo unde nive¬lul apei nu e prea mare şi aceasta se retrage periodic. Planta se găseşte în masă în judeţele: Timiş (Satchinez, Cenei, Bogda, Beresgău, Bonloc), Bihor, (Suntandrei), Caraş-Severin (Pojejena). Se mai întâlneşte în judeţele: Alba, Cluj, Sibiu, Mehedinţi, ca şi în nordul Moldovei (judeţele: Botoşani, Suceava si Iaşi). Recoltare. Toamna în septembrie-noiembrie şi primăvara în martie-aprilie; se recoltează rizomii cu ajutorul unor greble sau furci (dacă nivelul apei este scăzut).

Nucul — Juglans regia L. (fam. Juglandaceae)

Nucul — Juglans regia L. (fam. Juglandaceae): În scopuri medicinale se recomandă frunzele. Principii active: tanin, acid galic, acid elagic, inozitol, ulei volatil, alfa şi beta hidroiuglonă, iuglonă, vitamina G, flavone şi substanţe minerale.
Acţiune farmacodinamică. Intern. Astringent datorită taninurilor, cu proprietăţi uşor hipotensive, hipoglicemiante şi antialergice. De asemenea, ca: antiinflamator, dezinfectant urinar, antidiareic, antiseptic gastrointestinal. Extern: antiseptic. Utilizări terapeutice. Intern: în enterite acu¬te, diabet zaharat, diaree, infecţii şi edeme renale. Uleiul din seminţe format din acizi graşi, din care peste 50% acid linoleic, este recomandat în alimentaţia dietetică pentru ,prevenirea atero- sclerozei. Frunzele de nuc sunt un bun tonic în scrofuloză şi rahitism. Singure sau împreună cu frunze de salvie micşorează transpiraţia. Ceaiul de frunze de nuc, asociat cu băi locale, ajută la vindecarea leucoreei (scurgere albă). Extern: sub formă de băi generale întăreşte organismul, ajută la vindecarea diferitelor boli de piele ca: eczeme zemuinde, ulceraţii, furunculoză. Sub formă de comprese se folosesc în boli de ochi. Decocţia de frunze de nuc este bună pentru gargară în stomatite (afecţiuni ale gurii). l) În frunze de nuc se mai poate prepara o alifie care ajută la vindecarea rănilor. Sub formă de comprese se recomandă la tenurile grase.

N o t ă. Se mai întrebuinţează la prepararea unor lichioruri şi pentru vopsirea părului. 
 Preparare şi administrare. Intern: infuzie — o linguriţă frunze în 200 ml apă clocotită; se beau 2 ceaiuri pe zi (diaree). O infuzie mai concentrată: 20 g frunze la 200 ml apă clocotită; se iau 3-4 linguri pe zi. Extern, tot ca infuzie: 15 g frunze la 200 ml apă clocotită; se utilizează în afecţiuni ale gâtului şi stomatite, sub formă de gargară; sub formă de comprese, în boli de ochi. Pentru băi — decoct: 100 g frunze în 3-4 litri de apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă o temperatură de 37°G. Se stă în baie 15-20 minute. Din frunzele de nuc se mai poate prepara o alifie care ajută la vindecarea rănilor: se macerează 15 g frunze mărunţite în 100 g ulei de floarea soarelui, la temperatura camerei. După 7 zile, vasul în care se află acest amestec se pune pe baia de apă în fierbere şi se lasă timp de 3 ore. Se strecoară lichidul prin tifon sau pânză, i se mai adaugă 15 g ceară de albine şi se pune din nou pe baia de apă timp de 30 minute. Se ia de pe foc şi se amestecă până la răcire. Zone de creştere. Se întâlneşte cultivat în întreaga ţară, prin livezi, vii, pe marginea şoselelor, grădini, curţi, mai ales în regiunea podgoriilor. Uneori creşte sălbăticit prin păduri de amestec din regiunea de dealuri, în regiuni cu influenţă mediteraneană: Banat, sud-vestul Transilvaniei şi vestul Munteniei. Recoltarea frunzelor se face din luna mai până în august (cele mai tinere care au un conţinut mai bogat în substanţe active) prin strujirea foliolelor de pe axul frunzei.

Nalba mare — Althaea officinalis L. (fam. Malvaceae)

Nalba mare — Althaea officinalis L. (fam. Malvaceae) Este cunoscută şi sub denumirea de nalbă albă. În scopuri medicinale se folosesc rădăcina, frunzele şi florile.
 Asemănări-deosebiri. Se poate confunda cu specia înrudită Lavatera thurinigiaca L. (Salvie albă), care se deosebeşte de specia medicinală prin florile dispuse solitar la axila frunzelor, mult mai mari decât la Althaea officinalis, având 5-8 cm în diametru faţă de 2-3 cm, iar petalele puternic emarginate (la Althaea officinalis sunt drepte) şi cu numai 3 sepale în caliciul extern faţă de 6-9 la Althaea officinalis; frunzele au peri rari numai pe faţa inferioară, în timp ce la Althaea officinalis ele sunt moi, mătăsoase datorită părozităţii abundente. Principii active: mucilagii care prin hidroliză dau: acid galacturonic, ramnoză, arabinoză, glucoză, metilpentoze; amidon, zaharuri, asparagină, substanţe grase, pectine, hetaină, tanin, substanţe rezinoase etc. Principii active ale frunzelor şi florilor: mucilagii, tanin, flavonoizi etc.
Acţiune farmacodinamică. Principiile active ale rădăcinii au acţiune internă secretolitică pulmonară, emolientă, expectorantă, antiinflamatoare a aparatului respirator, renal şi gastro-intestinal (datorită substanţelor mucilaginoase şi produşilor de hidroliză ai acestora). Extern: acţiune emolientă şi antiinflamatoare. Frunzele şi florile se utilizează extern sub formă de cataplasme, ca emolient şi calmant.

 Utilizări terapeutice. Intern, rădăcina, sub formă de ceai (macerare la rece), la inflamaţiile căilor respiratorii (tuse, bronşită, laringită) precum şi în infecţiile renale şi tulburări gastro-intestinale. Extern se recomandă în laringite, traheite, spălături vaginale, ten uscat. Frunzele şi florile se utilizează extern ca emolient şi calmant sub formă de cataplasme în furunculoză (grăbeşte coacerea lor). Frunzele de nalbă asociate cu flori de muşeţel şi cu capsule de mac dau o bună gargară pentru amigdalite şi abcese dentare. Sub formă de clismă se folosesc în hemoroizi. Decoctul de rădăcină se foloseşte în laringite, traheite, sub formă de gargară, comprese la ochi, precum şi în spălături vaginale. Pe tenul uscat şi cu riduri se folosesc comprese care se ţin pe faţă timp de 10-15 minute. Ca atare, rădăcinile ţinute în gură înlătură răguşeala, iar la copii se folosesc pentru a favoriza apariţia dentiţiei. Preparare, şi administrare, Intern: macerare la rece — o lingură de rădăcină în 250 ml apă, la temperatura camerei, timp de 30 minute; după strecurare se adaugă puţin (un vârf de cuţit) bicarbonat de sodiu, pentru a nu se produce iritaţii stomacale. După îndulcire, cantitatea se bea fracţionat, în 3-4 reprize, în decursul unei zile. Extern: infuzie — 2 linguri de frunze în 250 ml apă clocotită; se utilizează sub formă de cataplasme, în furunculoză. Decoct: 20 g rădăcină la 200 ml apă rece; se fierbe timp de 10 minute; se utilizează sub formă de gargară, în afecţiuni ale gâtului (laringite, traheite) şi în spălături vaginale. Decoct (în cosmetică): 30 g rădăcină mărunţită la 500 ml apă rece; se fierbe 10 minute; se strecoară şi se adaugă 2 linguriţe de miere; se utilizează sub formă de comprese pentru tenul uscat şi riduri. Zone de creştere. în flora spontană vegetează numai în zona de câmpie, prin locuri nisipoase de pe lângă ape curgă¬toare sau bălţi, în zăvoaie, pe lângă trestişuri, îndeosebi în Oltenia şi Muntenia, în judeţele limitrofe Dunării (Mehe¬dinţi, Dolj, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Brăila) în Dobrogea — atât în judeţul Constanţa, cât şi în Tulcea — mai ales în deltă, în Transilvania, — în câmpia de vest (judeţele: Timiş, Bihor şi Satu-Mare). Recoltare. Frunzele se recoltează înainte de înflorire şi cel târziu la începutul înfloririi, deoarece ulterior planta este atacată de puricii de plante (lunile mai-august). Recoltarea se face numai prin ciupire, nu şi prin strujire, deoarece frunzele trebuie luate fără peţiol. Florile se recoltează la începutul înfloririi, cu caliciu cu tot. Pentru rădăcini momentul optim este în lunile octombrie- noiembrie, după uscarea părţii aeriene, când conţinutul în substanţe active este maxim, precum şi la începutul primăverii (martie şi prima jumătate a lui aprilie). Când se recoltează, rădăcina de nalbă nu se spală deoarece apa dizolvă cu uşurinţă mucilagiile. Rădăcinile sunt mai întâi decorticate (curăţate de coajă până la stratul alb), apoi tăiate în bucăţele mici, după care se usucă la temperatura de maximum 40°C.

Muştarul negru — Brassica nigra (L) Koch. (fam. Cruciferae )

Muştarul negru — Brassica nigra (L) Koch. (fam. Cruciferae ) În scopuri medicinale se folosesc seminţele. Asemănări-deosebiri. Brassica nigra L. se deosebeşte de Sinapis alba L. prin aceea că:
— are talia aproape dublă (1-1,5 m faţă de 0,5-1 m);
— frunzele bazale sunt penat-compuse (la cel alb toate sunt penat-lobate);
— silicvele sunt cilindrice, îngustate la ambele capete, fără rostru şi mai mici (1-2 cm, faţă de 2-4 cm la cel alb,la care au rostru şi sunt puternic gâtuite;
— poziţia silicvelor este alipită (la cel alb perpendiculare). Pentru a se face diferenţierea de seminţele de Brassica rapa L. (Rapiţă) caracterul esenţial este aspectul tegumentului, care la muştarul negru are reticulaţii caracteristice, regulate.

Principii active: mucilagii, lipide formate din gliceridele acizilor oleic, linoleic şi erucic, proteine, colină, săruri minerale, sinapină (gust amărui); un heterozid azotat şi sulfurat — sinigrozida, care în prezenţa mirozinazei, în mediu apos, se transformă în glucoză, sulfat acid de potasiu şi un ulei volatil: izotiocianatul de alil Acţiune farmacodinamică. Extern. Revulsiv, decongestiv pulmonar (cataplasme revulsive). Izotiocianatul de alil sau „esenţa de muştar" are proprietăţi iritante, lacrimogene. Are proprietăţi antibiotice şi bactericide în diluţii foarte mari. Făina de muştar (Farina sinapis), datorită mucilagiilor pe care le conţine, diminuează proprietăţile iritante ale principiului activ şi este un bun revulsiv aplicat local, pe timp limitat, sub formă de cataplasme. Prelungirea timpului de aplicare poate duce la ulceraţii ale pielii.
Utilizări terapeutice. Extern: în inflamaţii ale articulaţiilor, reumatism, gripe, bronşite, pneumonii, răceală.
Preparare şi administrare. Extern, sub formă de cataclasme. Din 100 g făină de muştar (Farina sinapis), prin amestecare cu apă caldă la 30° se formează o pastă care se aplică pe locul dureros. Apa trebuie să nu fie fierbinte, deoarece distruge mirozina care cu apă dă esenţa de muştar. Pasta, întinsă între două cârpe curate, se aplică şi se lasă 15 minute, după care se scoate şi se poate aplica pe alt loc dureros. Pentru cei ce nu suportă acţiunea puternic revulsivă a muştarului, precum şi pentru copii, cataplasmele se prepară din 50 g făină de muştar în amestec cu 100 g făină de in. Făina de muştar se mai foloseşte pentru băi locale sau generale, în tratarea reumatismului, nevralgiilor, răcelii, gripei, inflamaţiilor articulaţiilor etc. Pentru o baie locală se pun 25-30 g făină de muştar într-un săculeţ, peste care se toarnă 2-3 litri apă caldă de25°-30°. în cazul unei băi generale, se adaugă o cantitate mai mare (250 g) de făină de muştar, iar săculeţul se agită în apă. Atât baia locală, cât şi cea gene-rală durează 20-30 minute. Zone de creştere. Se întâlneşte în flora spontană ca buru¬iană de cultură, pe marginea drumurilor sau prin zăvoaie. Este utilizat numai produsul obţinut prin culturi. Are aceeaşi zonare ca la muştarul alb. Recoltare. Ca la Sinapis alba L.

Muştarul alb — Sinapis alba L. (fam. Cruciferae)

Muştarul alb — Sinapis alba L. (fam. Cruciferae) În scopuri medicinale se folosesc seminţele. Principii active: ulei gras, mucilagii, substanţe proteice, sinalbozidă, mirozinoză, substanţe minerale.
Acţiune farmacodinamică. Datorită mucilagiilor au acţiune laxativă.
Datorită unui glucozid — sinalbozida şi a unui ferment — mirozinază, seminţele în contact cu apa produc o esenţă care are calitatea de a stimula pofta de mâncare şi funcţiile aparatului digestiv prin excitaţia secreţiei gastrice. Prin iritarea locală pe care o produce această esenţă în stomac, cât şi datorită mucilagiilor, seminţele contribuie la stabilirea unui scaun normal.
Utilizări terapeutice. În constipaţie, anorexie. Notă: În industria alimentară din seminţe se prepară muştarul de masă. Preparare şi administrare. Intern. Se înghit seminţe întregi cu apă; se începe cu o lingură pe zi; doza se măreşte în funcţie de necesităţi; se ia de obicei seara la culcare. Zone de creştere. Zone de cultură în: Câmpia Timişului, Câmpia Crişurilor, Bărăgan, Câmpia Dobrogei, Câmpia Olteniei (judeţele Dolj şi Olt). Recoltare. Muştarul se recoltează de obicei înaintea grâului, atunci când frunzele de la bază s-au îngălbenit, fructele capătă o culoare galbenă-ruginie, iar seminţele sunt în pârgă (cu o culoare galbenă de diverse nuanţe).